OSMAN PASVANOGLU Pazvante Chioru și morile plutitoare

În 1797, Paswan-Oglu se declară, în cetatea Vidinului, aproape independent. Acest pașă domni peste oraș, până la moartea sa, mai ca un Suveran. Istoria sa oferă ceva de miraculos. Abia se poate pricepe cum toate forțele unui imperiu, care făcuse oricând să se tremure creștinătatea, rămaseră fără efect contra acestui rebel; cu toate acestea mirarea încetează, când cântărim circumstanțele în care el se armă contra suveranului seu. Guvernământul lui Paswan nu era considerabil; dar Vidinul, capitala sa, avea fortificațiuni, pe care el le înmulți. Se găsi vecinul Ungurilor, Germanilor, Polonilor, Rușilor, etc. toate popoare de obiceiu în război cu Musulmanii. Imperiul prea slăbit, prin defecțiunile mai multor alți pași, avu a combate de o dată pe Paswan-Oglu, pe Srbi, pe Ruși, și pe Francesii, debarcați în Egipt. Desertorii din toate națiunile, mărira adesea forțele pașei rebel, și avu partisani până în armatele destinate a-l combate, până în Constantinopol, și chiar până în Divan. Paswan-Oglu era deja de o oricâre etate, când se determină a se face independent. Începuturile revoltei sale se raport la epoca în care Srbii încercară a scutura jugul turcesc. Mai politic și mai tolerant decât sunt, de obiceiu, Turcii, Paswan-Oglu nu vedu în aceste popoare și în alți creștini, decât aliații sei folositori. Nu se legă prin nici un tractat formal cu ei; dar știu să profite de circumstanțe cu dibăcie. a) Se înțelege că ar fi imposibil de a urma pas cu pas un războinic, care avu în timp de 15-16 ani armele în mână. Ne vom mulțumi dar de a raporta numai câteva din cele mai importante circumstanțe ale rebeliunii sale.

Când începu a ridica stindardul revoltei, Porta îi trimise ordine amenințătoare. Paswan-Oglu nu era din acei pași care tind ușor gâtul sub fatalul cuțit, când stăpânul lor li-l trimite; el puse, din contra, a sugruma pe acei care îi fură trimiși; își râse chiar și de fetvele muftiului, care îl declarau trădător, și de ordinele Sultanului. De la început, păru pătruns de acesta cugetare, ades repetată de Cromwell: "Când cineva a tras sabia, contra Domnului său, trebue să arunce teaca."

Mai multe armate, trimise contra lui, fură bătute; nu mai credând convenabil a se mărgini la defensivă, când ieși din Vidin, la finele lui 1798. Forțele sale nu erau prea considerabile: ele nu se compuneau decât cam de 8000 oameni și de vreo 50 bastimente mici, pe Dunăre. După ce a ars Nicopoli, încercă o surprindere asupra cetății Belgradului, pe care Turcii îl reluaseră de curând, de la Srbi. Reuși, în adevăr, a lua orașul; dar fortereața îi resistă; și fu cu totul sdrobit sub zidurile sale. Acest eșek avu loc la finele lui Decembrie. Paswan-Oglu deschise campania următoare, nu mai puțin strălucită. Armele sale supuseră România mică, apoi Silistra, Șîștovul, Varna și Sofia, fură constrânse de a îi deschide porțile. Sarikioi, îi resistă; el o prefăcu în cenușă. Teroarea era în Constantinopole. Mai mulți pași reuniră forțele lor contra lui și veniră, în capul a mai mult de șaizeci mii oameni, a îl combate. Paswan-Oglu făcu tot ce putu pentru a recruta trupele sale, pe care abia le ridică la o treime din forțele adverse; aceasta nu îl împedică să meargă contra inamicilor săi. O bătăe avu loc lângă Niș; ea fu cea mai sângeroasă și cea mai glorioasă din câte făcuse el vreodată; dură trei zile, consecutiv, și se termină, în fine, cu totul în avantajul rebelului. Fortificat, prin o parte chiar din trupele care îl combătuse, Paswan-Oglu se dirijă către inima Imperiului Otoman. Trebui ca trufia imperială să cedeze necesității. Sultanul îi oferi pacea, o întreagă amnestie și chiar o existență aproape independentă. Redutabilul pașă respunse că nu va trata decât chiar pe ruinele Constantinopolului; și atât fu de mare frica ce inspira, încât Sultanul făcu să se desfășoare Stindardul lui Mohamed, ceremonie ce nu are nici o dată loc decât în momentele de pericol extrem pentru imperiu.

Paswan-Oglu merse asupra Adrianopolului, în capul armatei sale victorioase, în care se găsea un mare număr de Polonezi. El anunța, sus, Grecilor că venia pentru a îi libera; și mări astfel numărul partisanilor săi. Norocul Imperiului Otoman, permise ca certuri să se ridice printre trupele rebelului; mai mulți pași, a căror fidelitate era bănuită, plănuiră în contra lui o ură și o jaluzii care fură prea folositoare Suveranului lor; abia astfel Hussein, pașia Rumeliei, avu gloria de al bate complet.

Paswan-Oglu avea în Vidin o retragere asigurată. Se refugiă din nou într-însul, unde, fiind înconjurat, fini prin a încheia un fel de amnestie prin care el dicta aproape, Suveranului, condițiunile sale. Puțin timp în urmă, Paswan-Oglu, pretinse că miniștrii otomani voiseră a se desface de densul, în secret; această aserțiune, care de altfel nu era lipsită de fundament, îi servi de pretext pentru a se revolta din nou. Numai atunci se putu vedea starea de slăbiciune înspăimântătoare, în care căzuse Turcia. Ali, pașia de la Ianina, care, sub raportul bravurii și al îndrăznelii, nu ar fi fost mai prejos decât pașia de la Vidin, trimise să îi spue că, dacă va intra în guvernamentul său îl va combate cu toate forțele sale. Paswan-Oglu respunse și el cu un ton tot atât de mândru; fură chiar escarmușe, dar, în fine, cei doi antagoniști încetară de a se combate, și serviciul către Suveran nu fu socotit de atunci pentru mai mult decât fusese înainte. Ali și Paswan-Oglu tratară împreună ca doi suverani independenți, și Porta fu obligată de a închide ochii asupra întregii iregularități a acestor procedee atât de insultatoare pentru ea. Dacă Divanul ar fi luat un alt partid, Ali, fără îndoială, s-ar fi declarat independent.

Circumstanțele deveniră în urmă puțin mai favorabile Suveranului otoman: Paswan-Oglu era crud, atât prin caracter cât și prin sistemă. Desertarea îl făcu să piardă o parte din trupele sale, și el se vedu, pentru a cincea sau a șesea oară, închis între zidurile Vidinului. El bravă aci din nou forțele Suveranului său, care, în fine, se credu fericit de a îi acorda o nouă amnestie.

Paswan-Oglu nu tratase decât cu armele în mână. Avu multă grijă a nu le depune. Păru foarte supus Sultanului, dar în fapt el rămase independent. Cu toate acestea, după ce turbărase atât de mult imperiul și dăduse periculosul exemplu al revoltei, trecu în o liniște aproape complectă cele din urmă momente ale existenței sale, și moartea sa, în fine, scuti guvernul turc de lungile terori ce îi causase.

În 1798, o tartană expediată de Căpitan-Pașa la Constantinopole, aduse noutatea că acest amiral luase cu asalt, satul întărit din apropierea Vidinului (probabil Kerembek) și care comunica cu el, și că prinsese prizonier pe Emindjik-Aga, comandantul acestui post și unul din generalii cei mai renumiți ai lui Paswan-Oglu. Această faptă speriase în atât pe locuitorii din Vidin, că ei închiseră portul, cea ce nu făcuseră nici o dată până atunci, și că femeile și copii lor se arătaseră pe diguri cerând grație. Căpitan-Pașa somându-i să se predea și ne-dobândind nici un răspuns, el avea în gând a începe asediul cetății în regulă.

În 1802, un general german, urmat de un ofițer de geniu, se presintase în Insula, de pe Dunăre; din fața Vidinului, pentru a merge spre Brăila, dar în loc de a merge acolo, el trecu în Vidin, unde examinâ toate uvragele de fortificație, reformă mai multe dintre ele și arătă modul de a apăra pe cele alte. Acest fapt evidențiază că, până la un oricâre punct, Paswan-Oglu era susținut și de Austria, pe lângă ajutoarele și încurajările primite de la Rusia.

În 1805, toți locuitorii din Copăceni, sat la 6 ore de București, abandonară tot și fugiră a se stabili în Vidin.

La începutul anului 1807, Napoleon cel mare era pe punctul de a trimite către Vidin pe Marmont, care comanda în Iliria, cu 25,000 de Francezi, care trebuiau a susține o armată turcească de 60,000 oameni, și a sili astfel pe Rusia a lăsa, pe Dunăre, în Principate nu nu mai 30,000 oameni, dar a trimite o forță îndoită, diversiune care, formând aripa drepta în sistemul marii armate, a fi favoriza îndestul operațiunele marelui Împărat.

În Ianuarie 1807, în Vidin pe lângă 10,000 oameni. sub ordinele Muhtehafizului acelei cetăți se ordonă ridicarea în vecinătate încă a 10,000 oameni. El avea ordin a veghia asupra bunei paze a Castelului, a frontierei și a țărilor vecine, de a face să treacă trupele sale la Craiova, pentru a rezista inamicului, pentru a împiedica orice comunicație între Ruși și Srbi, și de a se grăbi să taie toate trecerile și comunicațiunile.

În Februarie 1807, Paswan muri la Vidin de o durere de piept. Nu se poate descrie mulțumirea ce cuprinse toată lumea. Fortăreața rămase prada partidelor. Locuitorii Turci erau desperați de apropierea armatei sârbești, care a primit ordin a se răspândi în Sangiacul Vidinului și a soma fortăreața a se preda. Puținele trupe din serviciul lui Paswan, mai cu seamă Delii, s-au despărțit și au luat serviciu la Mustaia-Baïractar de la Rușciuk. Locuitorii fură puțin dispuși a susține cu vigoare apărarea fortăreței, cea ce va înlesni operațiunile Sârbilor. După moartea Pașei, comanda cetății trecu în mânele lui Rusten-Aga, amic al rebelului și vechiu locuitor al cetății.

Moartea lui Paswan-Oglu nu a fost urmată de nici o turburare sângeroasă.

Toți vorbitorii de limbă română au spus măcar o dată în viață, referindu-se la ceva depășit "Asta este de pe vremea lui Pazvante Chioru!". Veți fi surprinși când veți afla că expresia s-a încetățenit în toată Peninsula Balcanică. Personajul cu pricina era Osman Pasvanoglu, pașă de Vidin, care la începutul sec. XIX s-a răsculat contra măritului Sultan și a fost la un pas să cucerească Istanbulul. A efectuat mai multe incursiuni de jaf în Oltenia, luând și incendiind Craiova. Izolat, asediat în cetatea Vidinului de forțe superioare, a trebuit să asigure hrana garnizoanei și a locuitorilor. Amintindu-și de asediul Romei și soluția generalului bizantin Belizarie, ce a folosit mori plutitoare pentru a măcina cerealele, Pasvanoglu a chemat meșteri din Țara Românească și a construit și el astfel de mori, pe care le-a scutit de bir.

BIBLIOGRAFIE Istoricul Principalelor Puncte de la Dunăre și Marea Neagră, Arsenal, Galați 1896, col. Mihail Drăghicescu din Flotilă. O călătorie pe Dunăre în 1823, Iacob Alt, album tipărit la Viena, Academia Română. Dunavskite Plavasi Vodeniți (bulgară), Ruse. 1974, Raso Zmeev. Corăbii Străbune, Ed. Sport Turism, București 1981, Cristian Crăciunoiu. Karol Popp de Szatmary, colecție particulară reproduceri stampe.