La începutul epocii elenistice, lumea militară mediterană era dominată de hopliți. Aceștia, înarmați cu un scut (hoplon), cu lănci, acoperiți cu cuirasă, coif și cnemide, formau infanteria grea elenă. Hopliții se arătaseră în repetate rânduri superiori oricăror alte unități de infanterie sau cavalerie. După expediția lui Xenofon, până și puternicul imperiu persan folosea mulți hopliti mercenari greci. Hoplitul era un monopol al orașelor cetăților grecești. La baza sistemului de recrutare se afla componența socială și politică a acestor orașe. La fel de important este și costul ridicat al unui asemenea soldat. Hoplitul de la sfârșitul secolului IV î.e.n. era îmbrăcat cu peste 30 de kilograme de bronz și fier. Numai în orașele grecești existau suficient de mulți oameni cu o bază materială destul de solidă (mai precis păturile mijlocii și înalte ale populației) pentru a-și procura atâta echipament. Atena, unul din cele mai bogate orașe din lume la acea dată, și cu o populație estimată de o jumătate de million de oameni, putea alinia doar 10-12000 de hopliți.

Nici imperiul persan și nici alte state nu puteau deci produce hopliți decât adoptând sistemul social și politic al orașelor grecești, ori acest lucru era în practică imposibil. La urcarea pe tron a lui Filip al II-lea, statul macedonean era compus din domenii aristocratice și țărani liberi. Cu mici excepții, Macedonia nu avea orașe. Ca și în imperiul persan, armata se baza pe cavalerie (arma aristocrată prin excelență) și pe infanterie ușoară, provenită din păturile rurale libere. Macedonia nu deținea infanterie grea. Reformele lui Filip au schimbat din temelii structura statului și armata acestuia. A le descrie trece de scopul acestui mic articol.

În mare, soluția lui Filip a fost o combinație de tactici noi ce puneau accentul pe cooperarea dintre toate tipurile de arme, exerciții militare regulate și îndelungate și un nou tip de hoplit, cu echipament mai ieftin decât cel tradițional grecesc. Noii hopliți erau antrenați și echipați pe cheltuiala statului. Deși la început noua falangă a fost o soluție a disperării și o armă a săracului, succesul incredibil de care s-a bucurat a dus la păstrarea noului model chiar și atunci când statele elenistice își permiteau echipamente și armamente mult mai scumpe. Până și Sparta, cel mai puternic susținător al modelului de falangă clasic, a adoptat, în epoca elenistică, modelul de falangă macedoneană.

Armamentul falangitului

Infanteria grea elenă formată din hopliți este numită în general falangă, termen folosit în textele antice pentru orice tip de infanterie, fie ea persană, romană sau greacă. Termenul de falangă macedoneană însă desemnează numai tipul de infanterie grea creat de Filip. De altfel sistemul său a fost folosit de Alexandru și de toate statele elenistice, cu foarte mici modificări, până la cucerirea romană și partă.

Filip a creat falanga macedoneană renunțând la o mare parte din armura de bronz. Cuirasa de bronz este înlocuită cu o tunică de piele. Diametrul scutului este substanțial micșorat. Scutul macedonean, spre deosebire de scutul tradițional grecesc, este folosit aruncat peste umăr, lăsând antebrațul liber. Noul scut nu apără decât pe soldatul care îl poartă, spre deosebire de cel clasic care apăra și pe vecinul din stânga. Noii hopliți își păstrau armura în părțile în care erau cei mai expuși: capul prin coif și picioarele prin cnemide.

Renunțând la atâtea obiecte de protecție, necesarul de bronz este substanțial redus, și astfel și costul de echipare al unui hoplit scade simțitor. Pentru a compensa scăderea armamentul defensiv, Filip introduce o nouă lance. Sarissa are o lungime de 6 metri, și necesită folosirea ambelor mâini. Lancea tradițională a hoplitului era de 2,4 m. și era manevrată cu o singură mână. Sarissa are o greutate de balans la capătul din spate, ascuțită, ce servește atât la sprijinirea armei de pământ, cât și la luptă, în cazul în care vârful sarissei se rupe. Dacă la falanga de hopliți clasică doar primele două rânduri de soldați împunge cu lancea, noul model permitea ca sarissele primelor cinci rânduri să treacă de primul rând de combatanți.

Amplasarea și folosirea falangei

Infanteria era împărțită în regimente, syntagmata, de 256 de oameni. Falanga greacă avea o adâncime standard de 8 rânduri, dar în unele cazuri a ajuns la peste 40. Dintre aceștia doar primele două rânduri aveau lancea destul de lungă pentru a spera să poată ataca inamicul. Falanga macedoneană opera cu o adâncime de 16 rânduri, din care primele cinci își țineau sarissa orizontal pentru a intra în contact direct cu inamicul. Rândurile din spate țineau sarissa oblic, ca protecție suplimentară împotriva săgeților. La Pydna în 167 î.e.n. Perseu a aliniat o falangă dublă, dar în general regula celor 16 rânduri nu a fost încălcată. Un regiment ocupa deci un pătrat, cu 16 sarissofori (purtători de sarissa) pe fiecare latură.

O întrebare pe marginea căreia s-a scris foarte puțin este de ce era nevoie de falangă, mai precis de ce era nevoie de alinierea atâtor de mulți soldați care nu luptau direct cu inamicul. Întrebarea este valabilă fie că e vorba de hopliți greci clasici, fie de cei sarissorofi. Ar trebui spus, dacă mai este cazul, că deși materiale grafice sau tipărite moderne pot prezenta imaginea unei falange, asta nu aduce cu sine și acuratețe. Cărți de popularizare, desene sau filme în general induc și mai mult în eroare fiind făcute de amatori sau cu scopul de a obține efecte spectaculoase.

De ce, deci, avea o falangă 16 rânduri? Răspunsul este dat tocmai de înțelesul cuvântului falangă, care în greacă înseamnă tăvălug. Un aspect important al războaielor premoderne este forța fizică pe care o generează masa de infanteriști. Mase mari de infanteriști erau masați într-un spațiu strâmt și se comportau după anumite reguli. Astăzi putem recrea aceste reguli examinând cum se comportă mulțimi la demonstrații sau pe stadioane. O masă de barbari era un tăvălug dezorganizat. Deși ei aveau de multe ori superioritate numerică, nefiind coordonați, forța lor nu putea fi folosită decât în parte pentru a împinge inamicul. Ba chiar forța unei părți din masa de soldați se putea întoarce împotriva altei părți. De exemplu, dacă cei din față se retrăgeau dar cei din spate continuau să înainteze, masa de oameni devenea necontrolabilă. Efectul era asemănător cu spectatorii de pe un stadion ce încearcă să iasă din clădire, în timp ce dinafară sunt împinși înăuntru.

Pe de altă parte falanga greacă sau macedoneană era o aplicare sistematică și științifică ale regulilor cărora i se supun asemenea mase mari de oameni. Cele 16 rânduri erau dispuse în teren și organizate astfel încât să se miște simultan în aceeași direcție. Exerciții repetate de la vârsta de 18 ani, cu aceiași vecini de formație măreau manevrabilitatea formației, în ciuda echipamentului greu. Ei se puteau retrage sau înnainta la unison, folosind coerent forța celor 16 trupuri. Flexibilitatea era ușurată de împărțirea armatei. Un regiment de 256 de sarissofori, ce ocupa în teren un careu cu 16 soldați pe fiecare latură, putea rapid schimba direcția de înclinare a lăncilor.

O paralelă elocventă este grămada de rugby. O grămadă organizată nu poate fi oprită decât de o altă grămadă organizată. Atunci când grămada nu este începută din fază fixă, și echipa adversă nu are timp să organizeze o contra-grămadă, grămada avansează de fiecare dată chiar și atunci când i se opun un număr mai mare de jucători.

Era deci esențial ca falanga să forțeze contactul cu inamicul. Ce poate fi însă mai ușor decît să te ferești din calea unor infanteriști așa de greu înarmați? Principala slăbiciune a falangei este mobilitatea. Din paragraful anterior vedem că avantajul fundamental al falangei era forța fizică pe care o dezvolta. Dacă falanga își ataca dușmanul din față, nimic nu îi putea rezista. Important era deci ca falanga să forțeze inamicul să sufere impactul frontal falangei, fie că acesta dorea sau nu. Grecii și macedonenii au rezolvat această problemă prin două aspecte: teren și tactici.

Terenul era foarte important. Comandantul căuta bariere naturale pe flancuri ce împiedicau atacul prin învăluire. Cele mai multe lupte din Grecia antică se dădeau în defilee sau perpendicular pe văi mărginite de o parte și de alta de doi munți. La Chaeronea ambele falange s-au înfruntat perpendicular pe axul văii, ocupând tot spațiul dintr-un capăt în altul. Cavaleria macedoneană a intrat în luptă doar când a apărut un gol între atenieni și tebani, în mijlocul armatei aliate. La Gaugamela, obligat să lupte pe o câmpie fără delimitări geografice serioase, Alexandru a prevăzut că armata sa va fi învăluită și a aliniat două falange. În spatele falangei macedonene a poziționat falanga aliaților greci, care, atunci când cavaleria persană a înconjurat flancul stâng macedonean, a întors armele și a luptat spate în spate cu falanga macedoneană.

Al doilea factor era tactica. Acest aspect este foarte puțin cunoscut. În multe publicații sau filme falanga este înfățișată ca o formație statică, imobilă, ce așteaptă în ordine contactul cu inamicul. Aceasta este o aberație. Ce putea împiedica de exemplu o armată dușmană ca cea romană să se oprească la câțiva metri depărtare, acolo unde sarissele nu ajungeau, și să lanseze voleuri de proiectile, să se retragă și să revină cu alte proiectile? Fundamental era ca falanga să înainteze, să forțeze dușmanul să intre în contact cu sarissa. Numai așa forța fenomenală a falangei era pusă în practică. Falanga era prin esența ei o armă mobilă. La Maraton, grecii au străbătut câmpul din față în fugă. Neavând unde să se retragă, cu spatele la mare, infanteria persană nu a putut rezista.

Avansând, falanga forța primele linii dușmane fie să intre în contact cu lăncile sale lungi, fie să se retragă. Rândurile din față ale inamicului însă de multe ori nu puteau să se retragă, fiind presate de cele din spate. Astfel de partea formației de sarisse erau nu numai forțele soldaților proprii, dar și ale inamicului. Odată țintuite, rândurile dușmane se confruntau cu lungimea impresionantă a sarissei. Cele mai înaintate sarisse intrau în contact cu dușmanul la 5 metri în fața primului sarissofor. Avantajul distanței era dublat de densitate. Un falangit ocupa numai 0.7-0.8m de front. Un infanterist roman de exemplu, fiind nevoit să își manevreze scutul și sabia mare, ocupa 1.6m de front. Situația era similară la multe alte trupe de infanterie, și mai accentuată la armatele de barbari.

Un inamic trebuia să facă față deci nu numai mai multor hopliți pe adâncime, dar și în front. Luptând cu o falangă clasică, un infanterist dușman trebuia să facă față la 4 lănci. Când avea de-a face cu falanga macedoneană, un inamic trebuia să se lupte cu 10 sarisse!

Pentru a descrie falanga, favoritul anticilor era Homer:

"Lance în lance-ngrămădind Și scutul de scut răzimându-și Coiful de coif și bărbat de bărbat Laolaltă-n oștire se-nghesuiau" II. 13.121-5 (trad. G. Murnu)

Mai mult, atât falangitul cât și dușmanul său sunt presați din spate de propriile armate, însă falangitul nu are nevoie de spațiu pentru a-și manevra arma. Lancea este o armă de împungere și trebuie doar împinsă în față și în spate, în mod repetat. Scutul hoplitului este imobil. Dușmanul care trebuie să manevreze atât sabia și scutul este dezavantajat de această presiune extremă. A interzice dușmanului spațiu individual de manevră al fiecărui soldat era un avantaj major.

Superioritatea falangei la punctul de contact este evidentă.

Așa cum triremă era concepută spre a oferi cel mai bun raport între forță și greutate, conceptul de luptă al falangei era la fel de bine gândit. Rolul falangei era de obținut o forță de izbire cât mai mare, folosind singurul generator de forță existent: omul. Acesta oferea un avantaj tehnologic fundamental. Bravura și valențele personale au fost înlocuite de disciplină. Virtutea soldatului era de a-și păstra coeziunea și a menține formația.

Nimic nu simboliza sistemul falangi mai bine decât sarissa. Forța de izbire a întregii formații se concentra în vârful lănciilor. Lancea era arma prin excelență a hoplitului, echivalentul antic al puștii de care soldatul nu se desparte niciodată. Poetul arhaic Archilocus descrie viața hoplitului (frg. 2 Diehl):

"În lance este terciul meu de mei, în lance al meu vin Ismaric; sprijinindu-mă în lance îl beau."

Reformele lui Filip au prezentat ultima importantă evoluție a sistemului de luptă a hoplitului. În epoca elenistică s-a încercat îmbunătățirea în continuare a falangei, dar aceste încercări s-au dovedit nereușite. Hoplitul ajunsese la limitele puținţelor fizice și tehnologice ale vremii. Sistemul a rămas practic neschimbat până la intervenția romană. Formațiile de lăncieri vor reapărea la sfârșitul evului mediu, când falanga a fost o puternică sursă de inspirație. Strategii secolului al XVI-lea citeau cu aviditate sursele antice despre reformele lui Filip. Lor le datorăm în mare parte păstrarea acestor surse până în zilele noastre.

Surse: despre falanga macedoneană avem multe surse. În primul rând Polyaenus, macedonean mândru de originea sa, autorul unei lucrări de Stratageme în război, face multe referiri la armata lui Filip. Apoi Polybius, în Istorii XVIII 28-32, descrie multe detalii de tactică militară. Tratatul lui Polybiu dedicat exclusiv tacticilor și armelor macedonene s-a pierdut, însă el a fost folosit de Aelianus Tacticus (Teoria tactică) și de Arrian (Ars Tactica).

Kit

El Viejo Dragon 114 este unul din puținele modele de falangiți macedoneni de pe piață care se apropie de imaginea istorică. Chitul prezintă o bază de resin, o lance de bronz, corpul soldatului cu brațele, vârfurile lăncii și scutul, din metal alb. Pentru modeliști obișnuiți cu kit-uri de aeromodele sau blindate chitul nu prezintă multe dificultăți. Pentru cei avansați se poate chiar încerca modificarea soldatului pentru a obține alte poziții și efecte.

Deși prezentat la scara de 1: 32, la o înălțime medie presupusă de 1,70m, modelul este mai degrabă la 1:30. Interesant la acest model este poziția falangitului. Soldatul este prezentat în mișcare, în mijlocul unui pas. El se apleacă în față, minimalizând astfel partea din corp care nu este apărată de scut. Practic doar partea de jos a picioarelor și capul sunt expuse dușmanului, și ele sunt acoperite de cnemide și coif. Gradul de înclinație poate fi modificat ușor, în funcție de preferințe.

Atașarea brațelor este partea cea mai interesantă. În poziția prezentată de firmă, brațele țin sarissa puțin ridicată în față. Această poziție este ideală pentru un falangit din rândurile 3-5. În lumea modeliștilor se practică și prinderea brațelor de corp prin ace, metodă prin care se poate modifica poziția brațelor, fie mai orizontal fie mult mai oblic.

Partea cea mai frumoasă a kit-ului este corpul falangitului. Sculptorul a acordat multă atenție detaliilor anatomice. Dacă considerăm direcția de înaintare a soldatului ca cea în care privește (axul capului), șoldurile și umerii se situează pe axe diferite. Umerii sunt cei mai încordați înspre dreapta, mișcare necesară ținerii sarissei. Șoldurile acomodează pasul pe care îl face falangitul.

Pictarea se poate face cu acrilice sau cu enameluri. Bronzul este esențial pentru scut, coif, cnemidă și armura lamelară. Pentru tunică (chiton) și modelul de pe scut modelistul are libertatea de alegere.

Armata lui Filip și a lui Alexandru avea pe scut steaua de la Vergina, în 8 sau 16 colțuri.

Silviu ANGHEL