MISTEL O idee "bubuitoare"

muzeograf Sorin TURTURICA

În ianuarie 1942, nu doar înfrângerea neașteptată de la marginea Moscovei îl preocupa pe Hermann Göring, comandantul aviației militare germane, ci și o problemă mai veche. De mai bine de doi ani marina germană era obligată de către flota britanică să se mulțumească doar cu o minimă activitate, iar el nu găsea o soluție de a lovi din aer baza navală de la Scapa Flow. Era șeful celei mai puternice forțe aeriene din lume și îl irita lipsa unui bombardier capabil pentru această misiune. Tocmai analizase un raport mai puțin obișnuit, întocmit de căpitanii Werner Baumbach, comandantul I/K.G. 30, un foarte bun specialist al războiului aero-naval, și Dietrich Peltz, proaspătul comandant al școlilor de bombardament. Cei doi propuneau un tandem aparat de vânătoare monomotor - bombardier, în care bombardierul era atât sursă de alimentare cu combustibil pentru vânător, cât și „bombă zburătoare", fiind încărcat cu material exploziv.

Bineînțeles, bombardierul nu ar fi avut oameni la bord. Aparatul de vânătoare urma să fie montat deasupra lui, pe grinzi de oțel, pilotul acestuia dirijând bombardierul către țintă și largându-l în apropierea acesteia. Atacul efectiv se făcea venind pe o pantă de 30 de grade la o viteză de 650 kilometri pe oră. Se considera că un asemenea sistem avea avantajul de a ajunge mult mai adânc în teritoriul inamic decât bombardierele clasice și că ar avea rezultate bune împotriva țintelor fixe, de dimensiuni mari. Totodată, erau recomandate a fi folosite avioane de bombardament uzate, aduse de pe front.

Ideea nu era nouă. În 1938 britanicii de la Short Brothers, dorind să stabilească un nou record de distanță, experimentaseră cu succes o formulă pe același principiu, folosind două hidroavioane, un Short S.20 Mercury și un Short S.21 Maia. Acest ansamblu numit Short Mayo după numele inițiatorului Robert Mayo - zburase aproape zece mii de kilometri, fără escală, din Scoția până în Africa de Sud. Declanșarea celui de-al doilea război mondial a oprit experimentele, dar Short S.20 Mercury deține și astăzi recordul de distanță pentru hidroavioane.

Către sfârșitul anului 1941 Siegfried Holzbaur, pilot șef la Uzinele Junkers de la Nordhausen, a reluat ideea, a vorbit cu Dietrich Peltz, care la rândul său a apelat la Werner Baumbach, realizând împreună raportul amintit. Göring nu a fost prea entuziasmat, dar a aprobat începerea testelor. În același timp, o activitate asemănătoare se dezvolta și la Ainring, în sudul Bavariei, la Institutul German de Cercetare a Zborului cu Planorul (Deutsche Forschungsanstalt für Segelflug - DFS). Creat în 1933 pentru a sprijini latura militară a planorismului german, institutul va deveni renumit pentru realizarea planorului DFS 230, planor care putea transporta până la 10 militari (a fost folosit cu succes în remarcabila acțiune de neutralizare a fortului belgian Eben Emael, în 1940, sau cu ocazia eliberării lui Benito Mussolini de la Gran Sasso, în celebra operațiune condusă de căpitanul S.S. Otto Skorzeny, în 1943). Directorul institutului, Fritz Stamer, a avut inițiativa montării pe un DFS 230 a unui avion Klemm KI 35, ulterior înlocuind elementul superior cu un Focke-Wulf Fw 56 și chiar cu un aparat de vânătoare Messerschmitt Bf 109E. Aici, la Ainring, aceste combinații au început să fie cunoscute drept „experimentele Mistel", motivația acestei denumiri rămânând până astăzi neclară.

În iulie 1943 Ministerul Aerului (Reichsluftfahrtministerium - RLM) a decis să autorizeze noi teste ale tandemului, cerând firmelor DFS și Junkers să coopereze, dar fără a afecta producția de război. Oficial, continuarea testelor a primit denumirea „Proiectul Beethoven", iar responsabilul direct era inginerul Fritz Haber (* - a nu fi confundat cu marele chimist cu același nume, deținător al Premiului Nobel, mort în 1934). Prima variantă Mistel era formată dintr-un bombardier Junkers Ju 88 și un vânător Messerschmitt Bf 109. Pilotul, aflat în cabina elementului superior, avea control și asupra elementului inferior prin intermediul unui sistem electric proiectat de inginerul Haber, considerat de mulți specialiști ca fiind primul sistem fly-by-wire din istoria aeronauticii.

Bombardierul urma să transporte până la trei tone și jumătate de încărcătură explozivă pe o distanță de peste 1.500 kilometri. Compusă în proporție de 70% din RDX (hexogen) și 30% din TNT, încărcătura ar fi penetrat un blindaj gros de 8 metri sau 20 de metri de beton armat. Primele comenzi au venit în noiembrie 1943, în număr de cincisprezece. Situația era dificilă pentru Germania, care a pierdut definitiv inițiativa în Est, în urma marii bătălii de tancuri de la Kursk. La începutul lunii februarie 1944 a avut loc primul test cu încărcătură explozivă.

A fost aleasă drept țintă o faleză a Insulei Mon din sud-estul Danemarcei. Un tandem Mistel a decolat de la Peenemünde, a traversat cei 120 de kilometri care-l separau de insulă dar, pilotul lansând prea devreme elementul inferior, a ratat țintă. O explozie asurzitoare a ridicat fumul și praful la 900 de metri și a șocat cele câteva sute de locuitori ai unui sat din apropiere. Deși experimentul nu a convins, Hermann Göring i-a cerut locotenentului Horst Rudat, care avea o vastă experiență ca zburător pe bombardiere, să formeze o escadrilă Mistel în cadrul Kampfgeschwader 101 (KG 101).

A doua încercare a avut loc în luna mai. De data aceasta bombardierul a explodat la numai 75 de metri de țintă. Comandanții Luftwaffe au început să ia în considerare acest concept. Au privit mai atenți pe hartă, mult în spatele frontului inamic, și au notat câteva obiective pe care nu le-ar fi încredințat unor unități normale de bombardiere: Scapa Flow, Gibraltar, Leningrad. Cum era de preferat ca cele câteva Mistel să se concentreze asupra unei singure lovituri, baza navală din nordul Scoției a devenit obiectiv unic. Cel mai bun loc de decolare era în Norvegia, la Stavenger. Distanța de atac și revenire la bază depășea cu puțin o mie de kilometri. Erau însă multe pericole de luat în calcul. Trebuia să se zboare jos pentru a evita detecția radarelor britanice, iar o întâlnire, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cu aviația de vânătoare engleză, ar fi compromis operațiunea. Largarea urma să se facă la o distanță de 2 kilometri de țintă și de la o înălțime de 700 de metri. În sfârșit, era recomandabil ca navele de mare tonaj, cuirasate sau portavioane, să fie lovite din spate.

VARIANTELE MISTEL

Mistel 1 Ju 88A-4 și Bf 109F-4 Mistel S1 versiunea de școală pentru Mistel 1 Mistel 2 Ju 88G-1 și Fw 190A-8 sau F-8 Mistel S2 versiunea de școală pentru Mistel 2 Mistel 3A Ju 88A-4 și Fw 190A-8 Mistel S3 versiunea de școală pentru Mistel 3 Mistel 3B Ju 88H-4 și Fw190A-8 Mistel 3C Ju 88G-10 și Fw 190F-8 Mistel 4 Ju 287 și Me 262 Mistel 5 Arado E.377A și He 162

Planurile au fost devansate de debarcarea aliată din Normandia (6 iunie 1944). În săptămânile următoare, escadrila Mistel a părăsit Germania și s-a instalat în Franța, la Saint-Dizier. Încă cincisprezece urmau să intre în producție. La 14 iunie, cu câteva minute înainte de miezul nopții, un Mousquito Mk. XIII a depășit Caen și a doborât un Mistel aflat la zbor de antrenament pe timp de noapte. În noaptea de 24/25 iunie, patru Mistel au atacat navele aliate de la vărsarea Senei în mare. Fregata HMS Nith a fost grav avariată și obligată să se retragă pentru reparații. Alte două misiuni asemănătoare au avut loc la 18 iulie, fără rezultate notabile. În aceeași zi, baza Saint-Dizier a fost bombardată de avioane B 24 Liberator, dar nici un Mistel nu a fost distrus. O lună mai târziu, la 18 august, un nou bombardament, executat de bombardiere B 17, a lovit pista și hangarele. Avioanele Mistel au fost redislocate lângă Frankfurt pe Main.

De aici, în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1944, patru Mistel au decolat pentru o nouă misiune pe Frontul de Vest. Doar două au reușit să largheze în apropierea obiectivului, podul de la Nijmegen, dar fără a-l atinge. În zilele următoare unitatea a fost transferată pe Frontul de Est, în cadrul KG 66. Baza aparatelor Mistel a fost la Burg bei Magdeburg, iar comanda a fost preluată de căpitanul Kurt Capesius. Prima misiune de pe noua bază a vizat tot podul de la Nijmegen. Au decolat cinci Mistel. A fost un eșec usturător. Din cauza vremii proaste, trei s-au prăbușit în pădurea Teutoburg. Celelalte două au largat înainte de a localiza obiectivul. Doar un pilot a revenit cu Messerschmitt-ul său la bază.

La jumătatea lunii noiembrie 1944, Werner Baumbach, unul dintre părinții Proiectului Beethoven, a luat comanda celei mai secrete unități a aviației militare germane, Kampfgeschwader 200 (KG 200). Însărcinată cu tot ceea ce însemna operațiuni aeriene speciale, de la lansarea de agenți în spatele frontului la testarea avioanelor inamice doborâte și recuperate, această mare unitate aeriană a devenit ultima destinație pentru Mistel.

De la sfârșitul lunii noiembrie datează primele încercări cu avion de vânătoare Focke-Wulf Fw 190A, ca element superior. Cum însă motorul acestuia nu accepta carburantul folosit de cele două Jumo 211 ale Junkersului Ju 88, varianta a fost posibilă doar în cazul în care se folosea un Ju 88G-1 pentru vânătoare de noapte, singurul dotat cu motoare BMW 801, motor pe care îl avea și Focke-Wulf Fw 190A. Combinația aceasta a primit denumirea Mistel 2. Primul zbor al noului prototip a avut loc la 5 decembrie. Comandamentul Luftwaffe a cerut realizarea a 150 de Mistel în această variantă. Tot în această perioadă va surveni și decizia de a separa aparatele operaționale de cele de școală. Acestora din urmă li s-a adăugat litera S la indicativ.

La sfârșitul anului 1944 și la începutul lui 1945 Hermann Göring a reluat planul de a lovi Scapa Flow, operațiunea primind denumirea „Drachenhöhle" („Peștera Dragonului"). Își dorea o lovitură de prestigiu, care să ridice din nou aviația în ochii lui Adolf Hitler. În acest scop, 12 Mistel S2 au fost trimise în Danemarca, la Tirstrup. Fotografiile aeriene realizate de noile aparate reactive Arado Ar 234B-2, capabile să survoleze nordul Scoției, au permis piloților de la Tirstrup să cunoască foarte bine baza navală engleză, fiecăruia repartizându-i-se o țintă. După decolare, piloții ar fi zburat în șir indian până la Scapa Flow, ar fi largat apoi s-ar fi îndreptat spre Stavanger, în Norvegia. Pentru a întări această escadrilă au mai fost trimise în Danemarca încă patru Mistel 1. Trei dintre ele au fost surprinse de avioanele americane de vânătoare P-51D Mustang și au fost doborâte. În dimineața zilei de 14 februarie piloții germani de la Tirstrup au fost anunțați că atacul poate fi ordonat chiar în acea zi, dacă situația meteo o va permite. Câteva ore mai târziu, două bimotoare Mosquito au survolat aerodromul și au deschis focul, distrugând la sol două Mistel. Pierderile nu au pus în pericol misiunea „Drachenhöhle", dar Göring deja luase decizia s-o amâne sine die. A considerat că un eșec ar fi fost o grea lovitură pentru prestigiul deja serios șifonat al Luftwaffe, în condițiile în care, un rezultat pozitiv nu mai era important pentru efortul general de război.

Pericolul era acum deosebit de mare la granița de est, armata sovietică ajungând aproape de porțile Berlinului. Germania nazistă își trăia ultimele săptămâni înainte de înfrângerea definitivă. Sectoare insuficient apărate se prăbușeau în fiecare zi, Hitler dădea ordine contradictorii, armata germană suferea din lipsă acută de rezerve, de tehnică grea de luptă și de carburant. Pe fundalul acestor zile de disperare și agonie, subunitățile Mistel au primit o ultimă misiune: distrugerea podurilor pe care sovieticii le controlau și le ridiceseră pe Oder. Nu era o soluție foarte potrivită, podurile fiind mult mai greu de lovit decât țintele pe care le luaseră în trecut în discuție comandanții Luftwaffe. În plus, podurile erau foarte bine apărate de baterii de artilerie antiaeriană iar aparatele Mistel, fiind lente și greu manevrabile până la largare, erau niște ținte sigure. Atacurile au avut loc la jumătatea lunii aprilie 1944. Rezultatele au fost departe de a schimba ceva din situația extrem de nefavorabilă Wehrmacht-ului. Chiar și atunci când erau distruse podurile de pontoane, geniștii sovietici reușeau să le repună în funcțiune în cel mult 24 de ore. Epopeea Mistel s-a încheiat în ultimele zile ale războiului din Europa. Kampfgeschwader 200 a primit ordin să își trimită avioanele rămase în sudul Germaniei, să își distrugă arhiva iar personalul să intre în rândul forțelor terestre.

Majoritatea aparatelor MISTEL, indiferent de tip au fost operate de către unitatea KG 30, ce a fost capturată în aprilie 1945 la Oranienburg. Sistemelor capturate li s-au șters inscripțiile inițiale (vezi foto sus) și au primit înmatriculări de la cei care le-au capturat. Stânga sus: în mai 1944, a fost livrat primul sistem la KG 101: primul atac a fost efectuat de Feldwebel Saalfield, ce a ratat mai multe nave, dar s-a întors teafăr din misiune.