PANZERJÄGER "MARDER"

Apariția tancului ca armă ofensivă şi producția masivă a acestuia, în ultima parte a Primului Război Mondial, de către Franța şi Anglia, a determinat pe germani să găsească contra-măsuri întrucât infanteria era foarte puțin protejată împotriva acestui nou inamic. Artileria părea a fi soluția, primele tancuri fiind lente şi cu un blindaj ce nu le putea proteja împotriva proiectilelor. Erau însă şi inconveniente, majoritatea tunurilor de câmp avea calibrul de sau peste 75 mm și o cadență mică de tragere, iar aducerea lor în prima linie era dificilă, așa că germanii au dezvoltat o serie de tunuri de calibrul 20-37 mm, ușor de manevrat și cu o cadență mare a focului. Aceste tunuri formau artileria antitanc germană și în 1939.

Campania împotriva Poloniei, din septembrie 1939, nu a relevat necesitatea unor arme antitanc peste aceste calibre și nici construirea unor vehicule speciale care să le dea o mai mare mobilitate, superioritatea în tancuri fiind zdrobitoare. În anii 30, la uzinele ŠKODA din Pilsen și CKD din Praga, inginerii cehi au realizat mai multe prototipuri de tunuri antitanc autopropulsate, dar experții militari nu s-au arătat interesați de aceste proiecte.

Declanșarea ostilităților în Vest, în mai 1940, a schimbat în mare parte datele problemei, dar nu în mod dramatic, cum se va întâmpla în 1941. Tacticenii germani propuseseră soluții pentru anihilarea numeroaselor tancuri, în principal franceze, britanicii dispunând de un număr limitat de blindate, de o calitate îndoielnică. Una dintre acestea se referea la dezvoltarea unui autotun antitanc pe șasiul demodatului Pz.Kpfw.I.B. cu tunul de 47 mm ŠKODA și astfel a apărut pe câmpul de luptă Panzerjäger I. În trei luni, martie - mai 1940, au fost produse 132 de autotunuri, 117 fiind introduse imediat în luptă. Succesul a fost pe măsura așteptării, micuțul vânător producând numeroase victime, atât în teatrul de război european, cât și în cadrul Africa Korps. Dacă macheta Italeri - Zvezda nu vă mai satisface poftiți la Dragon. Vă recomandăm apariții de o calitate foarte bună la scara 1/35, mai ales că este un blindat mic, iar piesele componente trebuie să fie foarte bine turnate (6356 - cu interior Smart kit; 6207 - Africa Korps version; 6222 versiunea de comandament; 6220 cu Flak 38).

Atacarea Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941 Operațiunea Barbarossa a ridicat noi probleme în fața Wehrmacht-ului care trebuiau rezolvate urgent pentru a nu se transforma într-o catastrofă. Sovieticii dispuneau de aproximativ 22.000 tancuri, 90% fiind însă tancuri ușoare sau demodate, pierzând aproape 17.000 dintre acestea în primele 2 luni de luptă. Germanii au început campania cu peste 14.000 de tunuri antitanc de 37 mm și aproximativ 1.000 tunuri de 50 mm, la care se adăugau 3.000 tunuri de la 20 mm la 75 mm de pe tancuri (Pz.Kpfw.I, II, III, IV, 35 (t) și 38 (t)).

Tunul antitanc german de 50 mm putea opri un T 34 sau un K.V. numai de la mică distanță și dacă lovitura era norocoasă, iar "pocnitoarea" de 37 mm nu era de nici un folos în fața acestora. Germanii au profitat de pierderile masive de tancuri suferite de ruși și de faptul că marile uzine de tancuri evacuate sau în curs de organizare în Siberia, produceau încă puțin și și-au concentrat producția, atât cea din Germania, cât și cea din țările ocupate, în special din Cehia și Austria, pentru a-și întări componenta antitanc.

Primele tunuri antitanc de 75 mm, de producție germană, au sosit pe front în februarie 1942, iar o lună mai târziu au început să iasă de pe liniile de montaj și Pz.Kpfw.IV cu tunul KWK 40 - versiunea pentru tanc. Înainte de asta chiar sovieticii au fost cei care au furnizat germanilor un excelent tun antitanc de 76,2 mm, introdus de Armata Roșie din 1936, în urma cooperării cu compania germană Reimmetall. Spre norocul lor nemții au capturat mii de astfel de tunuri și muniție aferentă, intactă, în depozite, în primele 6 luni de campanie. Tunul a primit denumirea de 7,62 cm Pak 36 (r) și putea penetra, la 1.000 m, un blindaj de 83 mm.

Realitatea câmpului de bătălie dovedise că tancurile ușoare, de proveniență cehă și germană Pz.Kpfw.38 și Pz.Kpfw.II, nu mai puteau face față noilor condiții, atât din cauza armamentului, cât și din cauza blindajului, oficial fiind retrase din prima linie la începutul anului 1942.

La fel ca în cazul lui Panzer I s-a luat hotărârea de a le transforma rapid în vânătoare de tancuri. Pentru cele aflate pe linia de fabricație (Panzer 38, pentru că Panzer II era scos din producție) nu s-au mai produs turele, iar cele aflate în reparație au intrat direct în transformare.

Primul a apărut, pe șasiul lui Panzer II D, S.kfz.132 sau Marder II D, cum a fost botezat, cu tunul rusesc de 76,2 mm. Marder II D nu a stârnit interes până când nu au apărut pe piață producătorii de kit-uri din spațiul ex-sovietic. Modelul firmei rusești MAQUETTE este de o calitate medie, o bază bună pentru a realiza o machetă acceptabilă. Marderul II D a fost și în dotarea diviziei G.D. începând din vara anului 1942, formând o companie de 9 vehicule în cadrul batalionului de vânători de tancuri.

La mijlocul lui iunie 1942, diviziile blindate au început să primească pe Sd.Kfz.131 Marder II C-construit pe șasiul lui Panzer II C și care era dotat cu tunul german de 75 mm Pak 40. A fost realizat ca machetă cu peste 30 de ani în urmă de TAMIYA, care producerea și tancul bază. Macheta poate stârni și azi interesul, dar DRAGON-ul l-a scos și pe acesta, așa că puteți să-l achiziționați și să aveți o replică la nivelul anului 2008 (kit nr. 6262).

Cinci divizii de tancuri de pe frontul de Est aveau în dotare Pz.kpfw.38 (t) (7, 8, 12, 19, 20), dar suferiseră pierderi grele în vara anului 1941. În anul 1942 numai o singură divizie de tancuri germană mai avea ca armament principal acest tanc, Divizia 22 formată în toamna lui '41.

De asemenea, germanii exportaseră în Ungaria 120 de astfel de tancuri, iar în 1943, 50 de Pz.kpfw.38 (t) G ieșite din reparație, au fost cedate armatei române și folosite în campania din Caucaz și Crimeea, majoritatea pierdute în luptă.

La uzinele BMM, preluate de germani, (foste CKD) din Praga, unde în 1941 ieșeau lunar de pe linia de producție 50-60 de tancuri Pz.Kpfw.38 (t). Transformarea s-a produs rapid, iar producția noului vânător de tancuri Sd.kfz.139, Marder III (cum a fost botezat, "nevastuica" în limba germană, un mic animal de pradă), se desfășura în ritm accelerat, în timp de 8 luni fiind realizate 344 unități. Cele mai multe modificări le-a suferit, față de blindatul original, camera de luptă, (unde era montat tunul), plasată deasupra motorului, partea din spate rămânând practic deschisă.

Tunul rusesc 76,2 mm Pak 36 (r) a fost modificat pentru a putea fi folosită muniție germană de 75 mm. Pe timpul transportului sau a deplasării proprii, tunul era mobilizat într-un suport, iar părțile deschise, protejate de o prelată. Vehiculul putea transporta 30 de lovituri, era dotat și cu o mitralieră, iar blindajul avea între 10 și 50 mm. Sd.Kfz.139, a fost utilizat cu preponderență pe frontul de Est, dar 66 de unități au fost trimise, în vara anului 1942, pe frontul Nord African, dotând batalioanele antitanc 33 (Divizia 15 Panzer) și 39, din Africa Korp, deci le puteți asorta cu cămile, deșert sau "Matilde" cu burta-n sus.

Kit-ul acestui mariaj reușit dintre un șasiu ceh și un tun rusesc a apărut și el destul de târziu, produs tot de MAQUETTE, apoi, la un nivel superior, de TAMIYA. În teatrul de operațiuni blindatul se comporta bine atâta timp cât era protejat de focul infanteriei inamice și era mascat suficient pentru a nu intra în lupta directă cu tancurile adverse, lucru greu de realizat din cauza siluetei înalte (de aceeași "boală" a suferit și TACAM-ul românesc). În paralel cu producția acestuia, proiectanții cehi și germani lucrau la un nou vânător de tancuri, care să utilizeze tunul german de 7,5 cm și care va fi realizat în două variante "H" și "M". La construcția noului vânător s-a ținut cont de deficiențele și neajunsurile constatate la blindatele anterioare.

Soluțiile adoptate pentru varianta "H", care a fost realizată prima, ofereau o protecție mai mare echipajului, în special a mecanicului conductor și a radiotelegrafistului mitralior, aflați în partea din față. Testele și tragerile în poligon s-au efectuat în vara anului 1942, iar primele exemplare ale noului blindat, denumit Sd.Kfz.138, au început să iasă de pe linia de montaj în noiembrie, după ce producția Sd.kfz.139 încetase. Până la sfârșitul lui 1942 fuseseră livrate către arsenalul din Viena, unde erau montate tunuri, 138 de vehicule, planul prevăzând pentru 1943, cca 1180 bucăți.

Una din primele machete la scară 1/35 produsă de ITALERI a fost cea a tancului de bază T-38 urmată la scurt timp de cea a lui Sd.Kfz.138 H, precum și a tunului Pak 40. Între timp au apărut numeroase seturi de îmbunătățire pentru cele trei piese, dar cele mai recente realizări ale casei DRAGON merită mai multe comentarii, pentru că reprezintă într-adevăr cam tot ce și-ar putea dori un pasionat.

DRAGON ne oferă atât macheta ultimei variante a lui Pz.Kpfw.38 (t) "G", cu interior, (kit 6290), cât și pe cea a vânătorului de tancuri seria "H", despre care am relatat mai sus. În bine cunoscutul stil propriu kit-urile au șenile bucată cu bucată, țevi de metal, numeroase detalii de interior care, mai ales în cazul vânătorului de tancuri, sunt bine venite (Smart kit 6331). Vă mai semnalăm un alt "chinezizm" Marder-ul III H de la TRISTAR.

Evoluția defavorabilă de pe toate fronturile în care era angajată armata germană, la sfârșitul anului 1942, reclama o creștere a ritmului producției de blindate, una din măsurile luate fiind aceea de a le simplifica cât mai mult construcția. Și inginerii de la BMM s-au conformat, planul prevăzând realizarea de 100-150 unități pe lună. Astfel, a fost redesenată partea din spate a variantelor ce se construiau pe șasiul lui 38 (t) - vânătorul de tancuri 138 H și autotunul 138/1 (Sd.Kfz.138-1 - cu SIG 33 de 15 cm), ceea ce a condus la coborârea compartimentului echipajului în interiorul blindatului, mărind protecția acestuia, și a contribuit la ridicarea cadenței de tragere. Cea mai importantă modificare a fost cea a poziției motorului, care a fost plasat în fața compartimentului de luptă, renunțându-se și la postul mitraliorului, apărând astfel varianta "M".

Cei trei membri ai echipajului, comandant, ochitor și încărcător, erau protejați de blindaj, numai partea superioară rămânând deschisă, iar pentru observare se foloseau 4 periscoape. Și trenul de rulare a fost simplificat renunțându-se la una din roțile de retur. Până când o să-l lanseze DRAGON-ul și pe acesta puteți să vă delectați cu macheta M-ului produsă de ALAN din St. Petersburg, sau de TAMIYA.

Primele 20 de unități au ieșit pe poarta uzinei în mai 1943. Până în februarie 1944 au fost livrate Wehrmacht-ului și Waffen SS, 942 vehicule deși planul prevedea 1295 însă pe liniile de montaj din Praga prindea deja viață un adevărat "câine de vânătoare" - Hetzer.

Noul vânător de tancuri, cu un blindaj superior, cu o siluetă parcă din alt război (oare germanii n-au tras cu ochiul la alții!, așa că ne-am "inspirat" și noi după motorul de "Leopard" pentru TR 85) și care era mult mai simplu de fabricat (va atinge 2800 unități într-un an de producție), devenind cel mai răspândit blindat în batalioanele antitanc germane.

Să revenim la titlu. Din păcate sunt foarte puține relatări despre prezența în România a acestor vânători de tancuri. Armata română nu i-a avut în dotare, fiind nevoită să conceapă și să realizeze propriile arme de acest tip, iar "câinele de vânătoare românesc" nu a mai apucat să intre în producția de serie, dar i-a inspirat pe germani. Marile unități germane aflate pe frontul din Moldova aveau în organigramă batalioane de vânători de tancuri și cu certitudine că le-au angajat în luptă. În mod sigur tancurile sovietice s-au confruntat cu ele în campania din Transilvania, după 23 August.

La începutul războiului diviziile de tancuri și blindate, aveau batalioane de artilerie antitanc, dar începând din 1942 acestea s-au transformat în batalioane de vânători de tancuri (Panzerjager Abteilung) cu 3 companii din care 2 echipate cu tunuri antitanc autopropulsate, o companie rămânând cu tunuri tractate. Această organizare nu era respectată permanent din lipsa materialului blindat, cel mai adesea existând o singură companie de autotunuri. Batalionul de vânători de tancuri se subordona comandantului diviziei și avea în jur de 30 de blindate, în principiu.

Cele trei divizii de blindate germane ce s-au aflat în Moldova în perioada aprilie - iunie 1944, au fost dotate cu toate tipurile de autotunuri antitanc aflate pe front. Batalionul ce a aparținut Diviziei GrossDeutschland este dat drept exemplu de organizare clasică. În vara anului 1943 acesta avea trei autotunuri pentru comanda batalionului și 28 în cele 2 companii. De remarcat că toate Marderele II cu tunuri rusești de 76,2 mm ce dotau batalionul în cursul anului 1942 fuseseră pierdute și înlocuite cu Marder III H.

În cursul refacerii și redotării din luna iunie 1944, pe care Divizia G.D. a efectuat-o la Bacău, batalionul a primit și primele Hetzer.

Dacă la începutul anului 1943 germanii aveau pe front 1124 de autotunuri antitanc de toate tipurile (Sd.Kfz. 131, 132, 138 și 139), la mijlocul lui 1944 numărul lor crescuse la 1600, pentru ca în ianuarie 1945 să mai rămână 736.

Apoi n-a mai contat.

Valeriu VIȘAN