CLASA DE CUIRASATE "SIEGFRID"

CÂND UN ÎMPĂRAT VISEAZĂ UN CUIRASAT!

Fritz steldenber

Istoria a consemnat viața și faptele ultimului împărat al Germaniei, Kaiser-ul Wilhelm al II-lea, din dinastia Hohenzollern.

De obicei i se pune în cârcă declanșarea Primului Război Mondial! E mult spus acest lucru și dacă nu este pe deplin și singur vinovat de acest lucru, tot atât de adevărat este faptul că și el face parte din cei vinovați. De asemenea, trebuie să spunem, fără să greșim nici un pic, că pe vinovații de declanșarea primului super măcel mondial, nu trebuie să-i căutăm numai printre germani și austro-maghiari, ci putem să-i găsim în aceeași măsură și între britanici, francezi, ruși, italieni și de ce nu și între americani, precum și printre cetățenii unor state mai mici. Evident, și membrii diverselor orientări politice de stânga și/sau naționaliste, nu au lipsit dintre vinovați!

Dar noi nu asta vom dezbate în prezentul articol, chiar dacă ne vom ocupa de persona unuia dintre vinovați: Kaiser-ul Wilhelm II.

Acesta, ca de altfel toți prinții din dinastia de Hohenzollern, a primit încă din copilărie o educație militară și anume a fost educat ca ofițer cavalerist, evident, primind și cunoștințe de infanterie și artilerie, dar aproape deloc de marină.

Germania, în epocă, avea o marină militară incipiență și complet sub influența a tot puternicei și sacrosanctei Royal Navy - Marina Regală Britanică. Mai mult, Germania încă nu poseda porturi militare amenajate și puținele nave de luptă ale "Alianței Nordului" și după 1870 ale Imperiului German, erau mai acasă la Portsmouth în Sudul Angliei, decât în oricare port german. Flotila (căci încă nu era o flotă) germană utiliza frecvent chiar și cazărmile lui Royal Navy, din baza navală regală de la Portsmouth.

Flotila germană se deosebea însă de oricare marină militară din lume, inclusiv de Royal Navy, doar printr-o singură caracteristică: "drill-ul militar", adică muștrul cazon și disciplina cazonă la care erau supuși matrozii ce formau echipajele navelor acestei flotile. În fruntea Marinei Militare Germane era ca inspector general al marinei, generalul von Stosch, care a deținut această funcție între anii 1872-1883 și a imprimat echipajelor de pe navele militare germane o disciplină de fier de tip prusac, cu nimic mai prejos decât cel al gărzii imperiale germane!

Matrozii germani erau antrenați să fie soldați în primul rând și numai apoi marinari. Aceasta-i diferența de oricare marină militară din lume. Nu vom discuta însă aici avantajele sau dezavantajele acestui sistem militarist. Ceea ce însă vom arăta, este că prințului moștenitor, viitorul Kaiser Wilhelm al II-lea, cavalerist prin educație și tradiție, într-un fel sau altul, marina de război a lui von Stosch cu "drill-ul" său, i-a căzut cu tronc și că marina în general, a devenit hobby-ul și marota sa. Yahting-ul sub toate formele sale, a devenit sportul preferat al tânărului împărat, ceea ce însemna tot MARINA!

Pentru Wilhelm al II-lea, visul său de o viață, a fost să egaleze și să depășească prima marină a lumii: "Royal Navy"!

După von Stosch Kaiser-ul, Wilhelm al II-lea a găsit un alt ministru de război pentru Marina Germană, pe Marele Amiral Alfred von Tirpitz.

Această nouă căpetenie a Marinei Kaiser-ului a condus dezvoltarea forțată a acesteia, materializând voința împăratului de a construi mai multe și mai puternice "dreadnought"-uri, decât Royal Navy! Aceasta a dus la declanșarea primei curse a înarmărilor între Germania și Marea Britanie, ceea ce a fost una din cauzele majore ale declanșării Primului Război Mondial.

Încă din tinerețe, Wilhelm al II-lea a fost fascinat și cucerit de teoriile amiralului Mahan (U. S. Navy) privind puterea maritimă. Cartea acestuia a devenit biblia Kaiser-ului și este consemnat că acesta dormea cu această carte sub pernă. Va fi deci de înțeles de ce mintea tânărului împărat german era veșnic racordată la ideea creării unor nave mai superioare decât cele din alte marine din epocă și mai ales superioare celor britanice.

Evident aceste nave superioare trebuiau construite de industria germană, care era încă departe de a putea rivaliza cu potențialul britanic. La fel era și întreaga economie germană.

În epoca 1880-1890, ani în care, după Războiul de Secesiune Nord American (1862-1865) toate puterile maritime (și Germania) și-au construit monitoare de diverse tipuri, toate având turelele cuirasate rotitoare, înarmate cu tunuri grele; turelele la început de tip Ericson, apoi de tip Coles, mai practice. Dar, tendința construirii de nave de război din ce în ce mai mari și înarmate cu tunuri ale căror calibru era întruna sporit, a dus la părăsirea folosirii turelei. S-a răspândit dispunerea tunurilor din ce în ce mai grele, în semiturelele deschise, așa-zisa dispunere "En barbette". Prin acest procedeu se reducea greutatea turelei, în schimb tunurile și echipajul de servire nu mai erau protejate împotriva schijelor, ca să nu mai vorbim împotriva unor lovituri directe!

Doar francezii și rușii mai încercau să dreagă busuiocul, acoperind tunurile dispuse En Barbette cu un coviltir din tablă subțire, care proteja oarecum echipajul de schije. Desigur procedeul reducea (cobora) centrul de greutate, mult urcat și așa de piesele de artilerie devenite extrem de grele.

În Royal Navy între anii 1880-1882 s-au pus pe cală cuirasate de escadră din așa-zisa clasă "Admiral" (6 unități), cu artileria grea formată din câte 4 tunuri de 343 mm dispuse câte două En Barbette. Erau nave cuirasate mari, de 10.000 tone deplasament la plină încărcătură; având centura cuirasată de 457 mm, iar barbeta de 292 mm. Cu o putere instalată de 11.500 CP, atingeau o viteză de 17 noduri. Aceste uriașe nave au fost puse în exploatare până în anul 1888. Apoi, următoarea serie de mari cuirasate britanice, clasa "Victoria" (2 unități) de 10.500 tone, a revenit la adăpostirea celor 2 tunuri de 413 mm din proră, într-o turelă clasică tip Coles, iar al 3-lea tun de 254 mm a fost în pupă tot En Barbette. Aceste nave au fost date în exploatare în anii 1890-1891.

După încă 2 cuirasate de escadră, clasa "Trafalgar" de 12.600 tone, armate cu tunuri de 343 mm dispuse două câte două în turele clasice (1890-1891), s-a revenit la o nouă clasă "Royal Sovereign" (7 unități) de 15.000 tone, înarmate cu câte 4 tunuri de 343 mm dispuse câte două, iarăși En Barbette. Aceste cuirasate au fost date în exploatare în anii 1892-1894.

O a II-a marină care bântuia visele tânărului împărat german, marina franceză, între anii 1883 și 1892, a pus în linie de luptă 11 cuirasate de 5 clase diferite, toate având tunurile grele dispuse En Barbette.

Dorind să echivaleze, dacă nu să depășească, colosii lui Royal Navy și cuirasatele lui "Marine Nationale", deoarece puterea economică și industrială a tânărului imperiu german al vremii, încă nu putea concura cu acești coloși cuirasați, trebuia deci, găsită o soluție inovatoare și de efect! Wilhelm al II-lea a conceput din propria imaginație și totalul cunoștințelor sale privind navele de luptă, un tip de cuirasat, mai mic, perfect realizabil de industria germană de construcții navale, dar care cuirasat urma să aibă foarte serioase îmbunătățiri față de cuirasatele britanice și franceze. După ce și-a imaginat în detaliu cum să fie și să arate noul cuirasat, el a desenat (era un bun desenator), cu mâna proprie, imaginea acestuia!

Până la acea dată Germania a construit cuirasate tip cazematǎ, tip citadelă, sau tip En Barbette, în general de un mediocru. Wilhelm concepea un cuirasat revoluționar din multe privințe. Dar, el nefiind inginer, nu a proiectat noua navă, dar după cum se spune "mâncând marină pe pâine", a dat prescripții și impulsuri absolut corecte și realizabile. Acest lucru era de așteptat, Kaiser-ul fiind unul din cei mai cunoscători și competenți oameni în domeniul naval al Germaniei acelor vremuri. Cele concepte și indicate de Kaiser, au fost respectate cu strictețe de constructorii navali germani și ceea ce a rezultat a fost clasa de cuirasate "Siegfrid", de 3,691 tone deplasament, înarmată cu 3 tunuri de 240 mm.

Proiectul Kaiser-ului prevedea 3 tunuri de 240 mm, deoarece acest calibru era cel mai reușit și redutabil tun al firmei germane Krupp. Wilhelm al II-lea dispunea cele 3 tunuri astfel: 2 tunuri în proră și unul în pupă. Se utilizau semiturelele En Barbette, căci erau în moda vremii, dar în aceste barbette se roteau niște turele cuirasate de o formă specială. Aceste turele aveau forma unor cupole rotunjite și nu cea de cratiță cu pereți drepți, deasupra închișa de un fund plat. Ca atare, pe lângă o cuirasă puternică de 203 mm grosime, forma de cupolă rotunjită a turelelor făcea să ricoșeze loviturile inamice venite sub un unghi ascuțit.

De asemenea, Kaiser-ul Wilhelm al II-lea amplasează cele 2 tunuri din proră în turele paralele, capabile să tragă concomitent în ambele borduri, lăsând deoparte faptul că noul cuirasat oricum putea trage cu 2 tunuri, (unul proră și unul pupă), într-un bord sau celălalt.

În plus Kaiser-ul optase și pentru o formă rotunjită și retrasă a bordajului, utilizată de școala franceză de constructori navali militari, care conform teoriei plutitorilor, în cazul bandărilor de ruliu sau de altă natură, (gaură de apă), această formă păstra distanța metacentrică a navei constantă, ceea ce nu se întâmpla la navele britanice cu borduri verticale, ușor predispuse a se scufunda în caz de gaură de apă.

Într-un cuvânt prin clasa "Siegfrid" a rezultat o bijuterie de cuirasat, mult înaintea epocii sale și asta într-o marină militară fără mari tradiții, care până atunci s-a cam mărginit să copieze pe alții, sau în cel mai bun caz să cumpere nave de-a gata din străinătate.

S-au construit între anii 1888 și 1896 opt asemenea cuirasate, botezate: Siegfrid, Beowulf, Heimdall, Frithjof, Hildebrand, Hagen, Odin și Agir. Ultimele două au fost modernizate încă din timpul construcției, primind un număr sporit de cazane, ceea ce le-a conferit 2 coșuri în loc de unul singur, cum aveau primele 6 unități.

Alte caracteristici ale clasei de cuirasate "Siegfrid" erau:

Dimensiuni: - lungimea: 79 m - lățimea: 14,9 m - pescajul: 5,74 m

Mașină cu aburi cu tripla expasiune și 2 elice de 5.000 C.P. Viteza: 14,5 noduri Cuirasa: - centura: 178-241 mm - puntea: 32 mm

Artileria ușoară: 8 tunuri de 88 mm (ultimele 2 unități aveau 10 tunuri) 4 tunuri lansatoare de torpile de 350 mm Echipaj: 276

După apariția în perioada 1893-1894 a unei noi clase de cuirasate germane cu un tonaj sporit, (dar care păstrau turelele cuirasate de forma cupolelor rotunjite), și anume a clasei "Brandenburg", clasa "Siegfrid" a fost reclasificată drept cuirasate pază-coastă și au servit în flotă până în 1919. După această dată unitățile au avut diverse sorți. Din ele nava "Hildebrand" a fost vândută Olandei, unde a servit în flotă până în 1933.

Iată deci cum visul și preocupările marinărești ale tânărului, (pe atunci), Kaiser Wilhelm al II-lea au dat naștere unei clase de cuirasate care depășea tot ce construiseră în epocă marile marine de război.

Ing. constr. naval Silviu MORAR