ASKOLD MADE IN GERMANY CRUCISĂTORUL RUS ASKOLD

După întârzierile de început în construcția crucișătoarelor protejate, Rusia a trecut la construirea mai multor astfel de nave în 1890. Scurt timp după comandarea celor trei crucișătoare protejate din clasa DIANA la șantierele navale din St. Petersburg, Amiralitatea Rusă a pregătit specificațiile unui crucișător protejat considerat a fi cel mai bun pentru necesitățile marinei ruse. Acest crucișător trebuia să fie cu un deplasament până în 6.000 tone, să fie înarmat cu 12 tunuri de 152 mm cu tragere rapidă, cu o rază de acțiune de 5.000 mile nautice, cu două elici și putând să obțină o viteză de 23 noduri. Comitetul Tehnic Maritim-MTK- a primit mai multe oferte din partea unor șantiere navale străine și doar una de la un șantier naval rus. După o examinare atentă a concluzionat că doar două proiecte merită să fie reținute, cele ale șantierelor navale germane Krupp-Germania Werft din Kiel și Vulkan din Stettin, iar în primăvara anului 1899, amandurora le-au fost oferite contracte și deși proiectul prezentat de firma Vulkan al crucișătorului BOGATÂR era mai bun, a fost preferat cel al lui ASKOLD.

Astfel la 16 august 1898, firma Krupp-Germania Werft a primit comanda pentru a construi primul crucișător protejat, ASKOLD, din marina rusă. Finanțarea lui a fost prevăzută în Programul Naval din 1899, în același fel ca pentru crucișătorul VARIAG construit în SUA. Nava a fost construită în 23 de luni, iar costul ei a fost calculat la 8,2 milioane mărci (3,9 milioane ruble aur). Acest contract a fost unul de prestigiu pentru șantierul german care nu a precupețit nici un efort pentru a construi un cat mai bun crucișător, fiind prima astfel de navă rusă construită într-un șantier naval din străinătate.

Cariera lui ASKOLD

ASKOLD a fost pus pe cala de montaj la 20 iulie 1899 și a fost lansat la apă la 15 martie 1900, fiind livrat rușilor la 2 octombrie 1901, după ce programul de testări a fost complet. Restul de 300 membri ai echipajului rus, ofițeri și marinari din Kronstad, au sosit în Germania la 1 decembrie 1901, ASKOLD fiind oficial predat marinei ruse la 25 ianuarie 1902 la Kiel, după care în câteva zile a ajuns în Rusia. În vara anului 1902 nava a fost repartizată divizionului navelor aflate în probe, iar la 16 septembrie 1902, Flotei Pacificului navigând prin Canalul de Suez spre Extremul Orient, deși oficial ea aparținea încă Flotei Baltice. În timpul vizitării unor porturi din Golful Persic, datorită faptului că era singura navă cu cinci coșuri din lume, ASKOLD a făcut o impresie deosebit de puternică persanilor, care judecau puterea unei nave după numărul coșurilor sale. Scurt timp după vizita lui ASKOLD, crucișătorul blindat britanic AMPHITRITE, vizitând zona Golfului Persic, în drum spre China, deși era de două ori mai mare ca ASKOLD, era în mare dezavantaj față de acesta, având doar... patru coșuri! Pentru a salva prestigiul Marinei Britanice, comandantul navei a ordonat echipajului să construiască două imitații de coșuri din lemn, ajungând la un total de șase coșuri, cu unul mai mult decât nava rusească. Pentru a fi cât mai reale, în cele două coșuri din lemn au fost introduse țevi cu aburi.

După vizitarea porturilor de la Golful Persic ASKOLD a navigat spre Japonia, unde a ajuns la Yokohama la 4 februarie 1903. La 26 februarie, împreună cu două cuirasate, PERESVET și PETROPAVLOVSK, a sosit la Port Arthur, după o călătorie de 3 luni și 13 zile, cu mult mai puțin decât le luaseră celorlalte nave trimise mai înainte.

La scurt timp după sosire, ASKOLD și-a reluat activitatea de testare a cazanelor Thornycroft-Schulz, cu care a reușit să obțină o viteză medie de 20 noduri. Această viteză a fost obținută fără pregătire anterioară și fără andocarea navei, la scurtă vreme după lunga călătorie, datorită bunei pregătiri a echipajului și a calității superioare a cărbunelui de Cardiff. În perioada următoare a efectuat călătorii în porturi din Japonia și China.

În conformitate cu jurnalul de bord al navei, ASKOLD era vopsit în gri și verde-oliv, așa cum erau vopsite cele mai multe nave staționate la Port Arthur la 9 octombrie 1903. Înaintea acestei vopsiri, nava fusese vopsită în alb, cu coșurile și arborada ecru, cu benzile de identificare aflate la partea superioară a coșurilor și țevile tunurilor vopsite în negru, cabina de comandă, recent adăugată, era din lemn exotic lăcuit de culoare maro, iar galionul cu vulturul bicefal imperial rus din provă, ca și numele navei din pupă, erau din bronz auriu lustruit. Această splendidă vopsire era folosită pentru croazierele prin apele calde ale Mediteranei și a celor orientale.

Războiul Ruso-Japonez

Crucișătorul ASKOLD și-a probat valoarea încă din primele zile ale războiului. În acea perioadă nava era comandată de căpitanul de rang întâi K. A. Gramatcikov. Războiul a început cu atacul prin surprindere a distrugătoarelor japoneze asupra flotei ruse ancorate în rada Portului Arthur. ASKOLD nu a fost avariat și a supraviețuit teribilei nopți de 8 spre 9 februarie 1904 intact, dar în ziua următoare după operațiunea de succes pentru sprijinirea distrugătoarelor rusești, a fost ușor avariat de crucișătoarele japoneze.

La 8 martie, viceamiralul S. O. Makarov a sosit la Port Arthur și a luat comanda Flotei Extremului Orient, stabilindu-și sediul pe crucișătorul ASKOLD. Acesta a fost un comandant capabil și curajos, care a scos flota în mare de mai multe ori pentru a lupta cu japonezii, considerând că ofensiva era cea mai bună formă de apărare. Când la 10 martie 1904 distrugătorul rus STEREGUSCI a fost nimicit de japonezi, el și-a mutat sediul pe crucișătorul de recunoaștere NOVIK, deoarece ASKOLD nu putea ridica încă presiunea aburului repede. Însă japonezii, sub comanda amiralului Dewa, având o forță mult mai puternică, comandantul rus s-a întors la Port Arthur (NOVIK avea tunuri doar de 120 mm) și și-a transferat sediul înapoi pe ASKOLD, prevenind capturarea distrugătorului rus scufundat. În noaptea de 21 spre 22 martie distrugătoarele japoneze au atacat baza rusă și Makarov le-a urmărit de pe ASKOLD, acompaniat de o escadră de cuirasate și crucișătoare, dar s-a retras în port când principala forță japoneză a fost semnalată. În dimineața de 27 martie, flota rusă sub comanda amiralului Makarov, a ieșit în mare pentru a contracara încercarea japonezilor de a bloca intrarea în Port Arthur, dar aceștia s-au retras.

La 12 aprilie amiralul Makarov a ieșit din nou în mare cu cuirasatele PETROPAVLOVSK, POLTAVA și POBIEDA, escortate de patru crucișătoare, incluzându-l și pe ASKOLD, pentru a ajuta crucișătorul cuirasat BAJAN, care fusese interceptat de Divizionul 3 de crucișătoare japoneze, când acesta salva supraviețuitorii de pe distrugătorul STRASNAI. Toate au decurs bine, dar la întoarcere PETROPAVLOVSK a lovit o mină. Aceasta a provocat o explozie la depozitul de muniție, în urma căreia nava împreună cu amiralul Makarov s-au scufundat. După moartea lui Makarov, flota rusă de la Port Arthur a încetat orice operațiune și numai ordinul direct de la împăratul Nicolai al II-lea adresată noului comandant, contraamiralul Vitthoft, l-a forțat pe acesta să încerce la 10 august 1904 să plece la Vladivostok.

Tsushima

În timpul acestei încercări flota rusă a fost interceptată de flota japoneză, comandată de viceamiralul Togo lângă Cap Shantung. În lupta de la Tsushima, unde cuirasatul conducător al flotei ruse a fost lovit de două ori cu obuze de 305 mm, contraamiralul Vittheft și statul său major fiind omorâți. Nava a părăsit linia de marș, cauzând confuzie în rândul flotei ruse și sub noua conducere a comandantului divizionului de crucișătoare, contraamiralul von Reitzenstein, (fost comandant al lui ASKOLD), a decis întreruperea acțiunii și continuarea drumului spre Vladivostok. Pe ASKOLD, acum navă-amiral, s-a ridicat semnalul "urmați-mă" și crucișătoarele s-au întors, luând un curs spre sud, pe unde trecuseră deja patru crucișătoare și mai multe distrugătoare.

ASKOLD a fost urmat numai de DIANA și NOVIK, celelalte crucișătoare rusești alegând să rămână împreună cu cuirasatele.

Între timp deși numărul crucișătoarelor japoneze care se opuneau navelor rusești s-a ridicat la șapte, datorită scării întunericului și a vitezei lor superioare de 20 noduri, ASKOLD și NOVIK au reușit să scape.

Condițiile în care ASKOLD s-a aflat în timpul luptei merită mai multă atenție. În prima parte a acțiunii, când crucișătoarele erau doar puțin angajate, nava a fost lovită de două ori. Un proiectil de 305 mm, care se crede că ar fi fost tras de SHIKISHIMA, a explodat deasupra punții principale lângă primul coș, omorând ofițerul care lucra la telemetrul din bordul tribord, acesta fiind și el sfărâmat, placa de la baza coșului a fost și ea distrusă, provocând astfel blocarea conductelor de aerisire a primelor cazane, ceea ce a dus la micșorarea vitezei și la despărțirea navelor. O altă lovitură din ricșeu a trecut prin învelișul metalic al navei la 1,4 m deasupra liniei de plutire și a incendiat câteva muniții de 75 mm pregătite pentru tragere, dar fără a provoca daune. Se poate observa că incendiile izbucnite la bordul navelor rusești în acțiune, s-au datorat aprinderii munițiilor proprii acolo unde ea era depozitată pentru aprovizionarea tunurilor. Mai târziu când a trecut prin flota japoneză, avea să fie expus tirului concentrat a șapte nave inamice, în principal crucișătoare neprotejate, dar un crucișător de tipul ASAMA, probabil YAKUMO, a trecut printre ele.

ASKOLD s-a apropiat de el sperând să-l atace cu o torpilă, dar n-a avut această șansă. Nava în această parte a bătăliei a fost lovită mai mult la pupă, de loviturile ricșate de 355 mm, de alte calibre mai mici și de fragmente ale proiectilelor. Două din coșurile sale au fost doborâte iar bărcile de salvare, fiind lovite de schije, au devenit de nefolosit. Un proiectil de mare calibru a produs o spărtură de 30 cm în frontonul dunetei punții superioare, dar efectul exploziv a fost fără importanță. Aproape cinci proiectile de 203 mm trei de 152 mm și două mai mici, probabil de 76,2 mm, au provocat daune vizibile, unul trecând prin puntea superioară a explodat într-o cabină, în timp ce altul a scos din funcțiune un elevator de proiectile. Celelalte lovituri al căror efecte au putut fi stabilite se crede a fi fost de calibru mare. O lovitură dată de un proiectil de 152mm, a lovit nava lângă linia de plutire dar efectul său exploziv a fost minor. Demn de remarcat este faptul că puntea blindată n-a suferit avarii. Un proiectil de 203 mm a lovit nava chiar pe linia de plutire și a făcut o spărtură de 76 cm în peretele exterior al navei, dar fără a provoca multe daune. La urmă trei proiectile de 203 mm au făcut spărturi în bordul navei și a distrus cabina ofițerilor. În urma unei alte lovituri un incendiu minor s-a produs dar fără daune notabile. Când nava a ajuns la Shanghai avea două tunuri de 152 mm, din cele aflate în partea centrală a navei, mai puțin. Ea fusese de cinci ori în acțiune și fiecare din tunurile sale de 152 mm fiind avariate, au fost înlocuite cu altele, înainte de 10 august. Absența celor două tunuri se putea datora insuficientelor rezerve de la Port Arthur, pentru înlocuirea tunurilor avariate, sau au fost debarcate pentru a suplimenta armamentul apărării terestre. Nu s-a observat nicio perforare a scuturilor tunurilor de 152 mm, în întreaga acțiune ASKOLD a tras 200 proiectile de 152 mm și 300 de 75 mm.

În dimineața de 11 august 1904 s-a constat că din cauza avariei coșurilor, consumul de cărbune s-a ridicat așa de mult încât acesta era insuficient pentru a putea duce nava în siguranță la Vladivostok. Crucișătorul NOVIK a navigat singur spre acea bază, nava fiind apoi eșuată pe malul insulei Sahalin și distrusă de propriul echipaj, pentru a preveni capturarea ei de către crucișătoarele japoneze. ASKOLD a ajuns în portul neutru Shanghai, unde nava a fost andocată și apoi internată până la sfârșitul războiului împreună cu distrugătorul GROZOVOI, care era deja acolo.

Primul Război Mondial

După război ASKOLD a fost eliberat și a servit în Flotila Siberiană a Extremului Orient. La izbucnirea Primului Război Mondial, nava se afla în Marea Ohoțk. Împreună cu crucișătorul ZEMCIUG, nava a fost detașată la Hong Kong, unde a servit sub ordinul viceamiralului T.Jerram, comandantul Flotei Orientale Britanice. Ele au fost singurele nave ruse care au luat parte la urmărirea navelor din Escadra Germană a Asiei Orientale, comandată de viceamiralul Graf von Spee, ASKOLD patrulând în apele dintre arhipelagurile Mariane, Caroline și insulele Marshall.

La începutul lui septembrie 1914, cele două crucișătoare rusești au fost trimise în Oceanul Indian unde au escortat convoaiele între Calcutta și Suez. Mai târziu ASKOLD a patrulat pe ruta Calcutta - Colombo contra posibilului atac al navei corsar germane EMDEN. După intrarea Turciei în război, nava a fost trimisă în Mediterana, la 11 decembrie 1914, unde a servit sub comanda amiralului britanic Peirse, ea aparținând în mod oficial încă Flotilei Siberiene.

De mai multe ori ASKOLD a condus bombardarea coastelor la Urla la 7 decembrie și Beirut la 16 decembrie, unde a scufundat transportorul german PETER RICKMERS (1913, 5.162 tone) și vechea canoniră turcească KILID EL BAHR (1894, 632 tone). La 15 decembrie ASKOLD a scufundat nava turcească HAIFE (1.790 tone).

ASKOLD a fost singura navă rusească care a participat la operațiunea anglo-franceză de la Dardanele, distingându-se prin bombardarea pozițiilor de coastă turcești. Nava a fost luată în colimator de căpitanul Hersing, comandantul submarinului german U-21, dar ea a fost cruțată, în pofida poziției de tragere bună a submarinului, căci prin scufundarea ei ar fi fost alertate forțele britanice de prezența lui acolo. Aceasta s-a întâmplat la 25 mai 1915, iar în ziua următoare U-21 întorcându-se să-l scufunde pe ASKOLD, nu l-a mai găsit. În 1916 ASKOLD a fost repartizat Flotilei Nordice, care fusese formată în februarie. Serviciul pe ASKOLD era foarte greu pentru echipaj din cauza lipsei oricărui contact cu familiile lor și de lunga ședere pe mare. În timpul celor 18 luni de război, nava a navigat aproape 55.000 mile.

În 1914, ea a navigat 2.653 ore, acoperind 27.460 mile și consumând peste 16.000 tone de cărbune. Deteriorarea cazanelor și a mașinilor necesitau reparații capitale urgente.

Reparațiile

Înainte de a pleca în nord, nava a fost trimisă la 3 februarie 1916, la Toulon, în Franța, pentru o revizie generală. Aici lucrul înainta foarte încet, existând și unele agitații ale echipajului, cauzate de revoluționarii inspirați de emigranții ruși și de muncitorii francezi radicali. Patru membri ai echipajului au fost împușcați, iar alții o sută au fost trimiși la închisoare sau în lagărele de muncă forțată din Rusia.

La 26 decembrie ASKOLD a fost trimis la Gibraltar timp de două săptămâni pentru probe. În ianuarie 1917, nava a ajuns în Anglia la Devonport, pentru reparații suplimentare. Aici după primirea știrilor despre revoluția din februarie din Rusia, câțiva ofițeri au fost destituiți din funcție, la cererea echipajului.

Între ianuarie și iunie nava a fost andocată, condensatorii săi au fost reparați și i s-au montat dispozitive de lansare a încărcăturilor explozive de adâncime contra submarinelor. ASKOLD a sosit la Murmansk la 17 iunie, unde a fost folosită la apărarea convoaielor între Arhanghelsk și Bodo în Norvegia de amenințarea submarinelor germane.

La 14 iulie 1918, nava împreună cu alte nave din Flotila Nordică, a fost capturată de britanici pentru a preîntâmpina planul echipajului de a se saborda. Echipajul nevrând să servească sub comanda unor ofițeri străini, au părăsit nava. O parte din armamentul ei a fost demontat și apoi instalat pe trenul blindat "Admiral Kolceak", care mai târziu a fost capturat de Armata Roșie.

Din 3 august 1918 până în 1921, ASKOLD a fost sub pavilion britanic sub numele de GLORY IV, fiind amarată la Garelock, în Scoția, ca navă auxiliară.

În 1921 guvernul britanic a fost de acord să returneze nava Rusiei. Ea a fost examinată minuțios de către o comisie sovietică sub comanda inginerului A. N. Krakov, care a decis să plătească britanicilor pentru întreținerea navei timp de doi ani. ASKOLD fiind o navă veche și în neacordanță cu cerințele noii marine sovietice, a fost vândută în Germania în 1922, pentru fier vechi. Cu banii primiți pentru ea și pentru alte nave vechi din fosta marină imperială rusă, s-au cumpărat locomotive pentru parcul feroviar rus, puternic devastat de război.

Date tehnice

Tipul navei: crucișător protejat de clasa a II-a; Construit: șantierul naval Krupp-Germania Werft din Kiel, Germania; Lansat: 1 august 1899, radiat la 1 ianuarie 1921; Deplasament: standard 5.905 tone; Dimensiuni: lungimea la linia de plutire: 132,2 m, lățime 15,6 m, pescaj 6,2 m; Motoare: 3 motoare alternative cu abur, 3 elice, 9 cazane, putere 20.420 CP, viteza la probe 23,36 noduri, viteza maximă 23,8 noduri, capacitate stocare cărbune normal-720 tone, maximă -1.100 tone, raza de acțiune 3.140 mile nautice, la o viteză economică de 13,5 noduri;

Armament: 12x1 tunuri cu calibru de 152 mm și cu lungimea țevilor de 45 calibre, tip 1892; 12x1-75 mm/50 cal., tip 1892; 8x1-47 mm/44 cal., tip Hotchkiss cu tragere rapidă; 2x1-37 mm 2x1-tunuri de câmp de 63 mm pentru detașamentul de debarcare; 2 mitraliere; 6 tuburi de lansare torpile (2 subacvatice, 4 deasupra liniei de plutire); Protecția: punțile 51-76 mm, turnul de comandă 152 mm; Echipaj: 20 ofițeri și 514 marinari.

Evoluția crucișătoarelor

La sfârșitul epocii propulsiei cu vele și începutul celei cu aburi, a fierului și a navelor cuirasate, s-a simțit necesitatea unor nave care să înlocuiască funcțiile fregatelor cu vele: rapide, puternic înărmate și având posibilitatea de a efectua croaziere lungi în mări îndepărtate, unde să îndeplinească serviciu autonom, asigurând prin prezența lor respectul pavilionului național, de a efectua războiul de cursă lungă, pentru interceptarea traficului inamic și de supraveghere al celui al țărilor neutre.

Născut în perioada 1860-1870, ca evoluție naturală de la fregate și corvete, crucișătoarele erau nave de 4-5.000 tone cu elice dar și cu o velatura abundentă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, clasificarea cea mai frecventă a crucișătoarelor principalelor marine a fost aceea a claselor care ținea cont doar de deplasamentul lor, fără a lua în considerare și celelalte caracteristici, fiind clasificate astfel: crucișătoarele de clasa întâia erau cele care aveau un deplasament mai mare de 4.000 tone, cele de clasa a doua erau cele care aveau un deplasament cuprins între 2.000 și 4.000 tone și cele de clasa a treia, erau cele care aveau un deplasament inferior acestora.

Faptul că în acea perioadă crucișătoarele aveau protecția limitată doar la punte, a condus la denumirea lor de crucișătoare protejate. În timp ele au evoluat ca dimensiuni, deplasament, armament și blindaj, denumirea lor schimbându-se în aceea de crucișătoare cuirasate, repetându-se încă o dată una din caracteristicile tipice ale evoluției navelor de luptă: excesiva dezvoltare în mărime ucide specia, astfel că în ultimii ani ai secolului al XIX-lea crucișătoarele protejate n-au mai fost construite, câteva marine orientându-se spre crucișătoarele cuirasate și crucișătoarele ușoare.

Însă un mare număr de crucișătoare protejate au rămas în serviciu încă mulți ani, până la sfârșitul Primul Război Mondial, în câteva marine mici ele rămânând pentru mai multă vreme.

Mihai GEORGESCU