HENSCHEL de Bogdan IONESCU

HS-123 BOMBARDIER ÎN PICAJ

Hs 123 nu a fost primul bombardier în picaj, dar a fost primul aparat care a demonstrat că acest concept este unul valabil.

Proiectat ca bombardier în picaj interimar până când un aparat din clasa lui Junkers 87 va fi disponibil pentru serviciu operativ, prototipul biplanului monoloc a zburat pentru prima dată în 1935, avându-l la manșă pe Ernst Udet. Avionul de producție Hs 123 A-1 a intrat în serviciul Luftwaffe în luna octombrie a aceluiași an. În cursul anului următor, un număr de avioane au fost evaluate în Spania ca elemente ale Forțelor Aeriene Naționaliste, în timpul Războiului Civil. Acestea s-au dovedit a fi foarte bune pentru atac la sol.

La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial multe Hs 123 se aflau încă în prima linie ca avioane de atac la sol, luând parte la campaniile din Polonia, Franța și apoi Rusia - unde au continuat să opereze până la mijlocul lui 1944.

În data de 8 mai 1935, Generalul Ernst Udet ridică în aer într-o demonstrație publică prototipul lui Hs 123 V1, primul bombardier în picaj de concepție germană, la numai trei zile după ce fusese anunțată publicului existența Luftwaffe. Trei zile înainte, Germania nu avea o aviație militară, iar pe 8 mai poseda deja prototipul unui bombardier în picaj!

**Preludiul bombardierului în picaj**

Imediat după folosirea avioanelor pentru observare, în timpul Primului Război Mondial, militarii și-au pus problema folosirii lor pentru a arunca încărcături explozive asupra pozițiilor inamice. Încă de la început s-a pus problema preciziei. Piloții au observat că dacă orientează avionul către țintă într-un picaj abrupt, crește precizia loviturii. Bombardamentul în picaj a fost încercat, dar aparatele de zbor nu erau suficient de solide încât să supraviețuiască suprasarcinii impuse de ieșirea din picaj la viteze limită. Șansele de supraviețuire erau minime, iar ideea bombardamentului în picaj a fost descurajată până la momentul în care vor apărea aparate de zbor mai solide. Ideea bombardamentului în picaj a fost abandonată odată cu finalul Primului Război Mondial.

Pe la mijlocul anilor '20, în Nicaragua, aviația Marinei SUA a încercat bombardamentul în picaj pentru a susține cu foc trupele încercuite la distanță mare de țărm, în afara razei de acțiune a tunurilor de pe nave. Avioanele nu erau suficient de solide, bombardamentul nu a avut precizia așteptată, dar a fost suficient încât să-i sperie pe rebeli. Și astfel s-a trezit un nou interes pentru bombardamentul în picaj.

În 1929, Curtiss a oferit o versiune modificată a aparatului de vânătoare biplan F8C pentru teste de bombardament în picaj. Marina a numit proiectul "02C-1 Helldiver" și a comandat mai multe aparate. Piloții marinei au observat destul de repede ce pot face cu ele și au cerut îmbunătățiri care i-au orientat pe ingineri către construirea unei "păsări de pradă" mai bune. În 1933 Vought a intrat în competiție cu SBU și aparatul de vânătoare biloc XF3U. În momentul atacului de la Pearl Harbour se mai aflau în serviciul flotei câteva SBU-uri, dar ele au fost trecute rapid către școlile de pilotaj.

Până la crahul financiar din 1929, Ernst Udet trăia destul de bine în America, oferind consultanță pentru filmele de război și ca pilot la show-urile aviatice. Nu era ieșit din comun pentru companiile aviatice să-i ceară opinia cu privire la proiectele noi. Căderea bursei l-a afectat și pe Udet, acesta fiind nevoit să se mulțumească cu un stil de viață mai modest, în timp ce Germania începuse să se stabilizeze și să-și reconstruiască forțele armate. Udet a văzut oportunitatea de a-și crea un viitor în Noua Germanie.

În 1934 în cursul unei vizite, de această dată oficială, în SUA, Udet a avut șansa de a pilota un bombardier în picaj Curtiss Hawk.

Fiind la curent cu dezvoltarea din domeniul bombardamentului în picaj, se pare că el a reușit să obțină bani de la Göering pentru a cumpăra cel puțin două (unele rapoarte vorbesc de patru) bombardiere în picaj Curtiss 02C, pentru a demonstra cu ele în Germania. La momentul respectiv (1934), Curtiss anunțase construirea primului avion specializat de bombardament în picaj, SBC Helldiver, un biplan biloc. Atât Göering cât și Udet știau că Germania putea realiza cel puțin un astfel de aparat, dar 02C ar fi fost un punct bun de plecare. Compania Henschel & Sohn din Kassel construia locomotive cu aburi și dorea să își extindă afacerile în domeniul construcțiilor de avioane. Ei au încercat să construiască un aparat elegant monoplan, monoloc, cu aripă sus, performanțele însă lipseau și nu au primit comenzi. Göering i-a propus companiei să studieze Curtiss-ul 02C, după care să construiască un bombardier mai bun. Nu a fost nici un moment vreo intenție de a conta pe avionul lui Henschel mai mult decât pentru a așeza compania ferm în industria aviatică și a obține pentru Germania un aparat de antrenament avansat. De fapt, echipa de proiectanți de la Henschel Flugzeugwerke AG condusă de către Ing. F. Nicolaus a proiectat și produs o pasăre de pradă mult mai bună.

Conceptul bombardierului în picaj i-a urmărit pe planificatorii germani, încă de la finalul Primului Război Mondial, și ei au explorat anumite posibilități pe vremea când Reichluftfahrtministerium (precursorul secret al lui Luftwaffe) a fost înființat în 1933. Cu intervenția personală a lui Ernst Udet și sprijinul lui Goering, o cerere de proiect a fost avansată în acel an pentru un bombardier în picaj biplan monoloc. Acest aparat trebuia dezvoltat rapid pentru a echipa deja planuitele Stukagruppen (grupuri de bombardiere în picaj), contând pe echiparea cu un bombardier în picaj mai avansat tehnologic la un moment ulterior - Ju 87 Stuka.

Fieseler Flugzeugbau a oferit proiectul Fi 98 și Henschel Flugzeugwerke proiectul Hs 123. După primele teste comparative din 1935, Hs 123 s-a dovedit superior în performanțe.

La data de 5 mai 1935 Udet a devenit șeful biroului de înzestrare în cadrul noii Luftwaffe acordând o înaltă prioritate programului bombardierului în picaj. În cursul anului 1935, Germania a anunțat construirea a trei noi bombardiere: Henschel 123, Blohm and Voss Ha. 137 și Junkers Ju. 87, "Stuka". Henschel a pornit de la un exemplar care trebuia îmbunătățit, așa că a pierdut mult mai puțin timp cu cercetarea și dezvoltarea decât concurența. Ei livrau deja avioane în timp ce ceilalți construiau prototip după prototip.

În 1936 Vought a anunțat realizarea noului bombardier în picaj monoplan - SBU Vindicator. Avionul reprezenta un mare pas înainte din punct de vedere tehnologic, dar a apărut într-un moment în care tehnologia se dezvolta foarte rapid. Construcția complet metalică, noile elice și evoluția motoarelor au făcut ca noile avioane să fie considerate depășite în câteva luni. Avionul lui Vought, aplaudat ca o minune a modernității la momentul apariției, a căzut în obscuritate în momentul în care primele modele de producție erau livrate. Evenimente similare au împiedicat noile bombardiere în picaj germane să ajungă din urmă salturile tehnologice, prototipurile fiind depășite înainte de a fi terminate nu meritau să fie produse în număr semnificativ. Blohm and Voss au ieșit din competiție când a fost evident că Udet și Göering îl favorizau pe Junkers. Henschel nu avea această problemă. Göering i-a privit de la bun început ca producători de avioane de antrenament, și nu aparate de luptă de talie mondială.

**Design-ul și dezvoltarea**

Primele trei prototipuri ale lui Henschel echipate cu motoare BMW 132A-3 de 650 Cp (485 kW), au fost testate la Rechlin în august 1936. Numai primul prototip a avut capota motorului lisă, următoarele aparate având pe capota motorului cu o curbură mai redusă, și cu 18 "umflături" acoperind valvele motorului. Prototipurile Henschel au făcut față testelor în ciuda aparenței ușor demodate cu grinzile solide între planuri și trenul de aterizare carenat atașat de aripile de jos mai scurte. Hs 123 s-a bucurat de o construcție complet metalică, linii curate și o manevrabilitate superioară. Performanțele generale ale lui Hs 123 V1 au refuzat orice șansă lui Fi 98 al cărui program a fost închis după construcția unui singur prototip.

În timpul testării, Hs 123 s-a dovedit capabil să degajeze din picaje "aproape verticale", aceasta după ce două prototipuri s-au prăbușit datorită ruperii lonjeroanelor aripilor în timp ce aparatele erau testate în picaj cu viteze mari. Al patrulea prototip a încorporat îmbunătățirile necesare rezolvării problemelor structurale, constând în primul rând în plasarea unor bare de torsiune în secțiunea centrală. După ce a făcut față la toate testele, Hs-123 a trecut în producție fiind echipat cu un motor BMW 132 Dc de 880 Cp (656kW).

Inițial, Ministerul Aerului intenţiona ca Hs123 să înlocuiască biplanul de recunoaștere și bombardament Heinkel 50 și să acționeze ca element de trecere până la producerea lui Junkers 87. Astfel, producția lui Hs 123 a fost limitată și nu a fost luată în considerare nici o variantă modernizată, deși în 1938, Henschel a dezvoltat Hs 123B. O propunere de echipare a aparatului cu un motor mai puternic BMW 132 K de 960 Cp (716 kW) nu a trecut de stadiul de prototip - Hs 123 V5. Prototipul V6 echipat cu un motor similar și cu o cupolă închisă glisantă s-a intenționat să devină capul de serie al lui Hs 123 C. Hs 123 a fost construit la fabricile Henschel Schonefeld și Johannisthal din Berlin. Producția a fost oprită în 1938 și a totalizat 604 exemplare A-1.

**Activitatea operațională**

**Anterior celui de-Al Doilea Război Mondial**

Un număr mic de avioane din lotul de pre-serie Hs 123 A-0 a fost completat în 1936 pentru a fi evaluat de Luftwaffe. Grupul inițial a fost urmat de seria cu mici modificări Hs 123 A-1 - primele exemplare de serie. Aparatul de luptă avea tetiera pilotului carenată și blindată, carlinga deschisă și trenul de aterizare carosat. Principala încărcătură de luptă era formată din 4 bombe SC50 (50 kg) acroșate sub aripa de jos și o bombă adițională SC250 (250 kg) acroșată de un suport sub fuselaj. Configurația obișnuită consta în acroșarea sub fuselaj a unui rezervor suplimentar largabil de combustibil. Două mitraliere MG17 (cal. 7.92 mm) au fost montate în partea superioară a fuselajului anterior cu tragere sincronizată printre palele elicei.

Avioanele au intrat în serviciu în cadrul StG 162 "Imermann" în toamna lui 1936. Cariera sa ca bombardier în picaj a fost întreruptă brusc atunci când unitatea a primit primul Ju 87A anul viitor. Aparatele Hs 123 rămase au fost încorporate temporar în Fliegergeschwader 100 în momentul crizei de la Munchen. Escadronul a fost creat ca măsură de urgență, echipat cu aparate depășite și însărcinat cu misiuni de atac la sol. Odată cu semnarea Acordului de la Munchen, grupul a fost dezmembrat și aparatele au fost transferate la alte unități. În 1939, în ciuda succesului obținut în Războiul din Spania, Luftwaffe a considerat Hs 123 uzat moral și Schlachtgeschwader (aripile de asalt) au fost desființate menținând doar un singur Gruppe - II.(Schl)/LG2 - încă echipat cu Hs123.

**Războiul Civil din Spania**

În aceeași perioadă, la cererea Colonelului Wolfram Freiherr von Richthofen (mai târziu General, apoi Feldmarschall), șeful de Personal al Legiunii Kondor, cinci avioane au fost angajate în Spania, în cadrul unității, intenționându-se folosirea lor ca bombardiere tactice.

În rolul intenționat, aparatele Hs 123 au dezamăgit întrucâtva datorită capacității de transport reduse și razei foarte scurte de acțiune, însă, Henschel-ele cu baza la Sevilia au fost folosite pentru sprijin apropiat cu foc al trupelor de uscat - rol în care raza scurtă de acțiune nu mai reprezenta un handicap, și unde capacitatea de a lovi cu precizie era mult mai importantă decât cantitatea de bombe. Evaluarea în luptă a lui Hs 123 a demonstrat rezistența în misiunile de sprijin cu foc, dovedindu-se capabil să absoarbă o mare cantitate de lovituri inclusiv lovituri directe în structura de rezistență și motor. Naționaliștii spanioli au fost atât de impresionați de comportamentul în luptă al aparatului, încât au achiziționat întregul lot de evaluare și au comandat încă 11 aparate din Germania. Hs 123 spaniol a fost denumit "Angelito" (Îngerașul) și în 1945 se mai afla încă în serviciu, în cadrul Ejército del Aire (Forțele Aeriene Spaniole) cel puțin un aparat Hs 123.

**Al Doilea Război Sino-Japonez**

Douăsprezece Hs 123 au fost de asemenea exportate în China, unde au fost folosite extensiv ca bombardiere în picaj împotriva navelor de luptă japoneze de-a lungul râului Yangtze, în special în 1938.

**Al Doilea Război Mondial**

La deschiderea ostilităților, cele 39 de aparate Hs 123 din cadrul II. (Schl)/LG 2, au fost implicate în Campania din Polonia. Această unitate unică s-a dovedit a fi deosebit de eficace. Hs 123 și-au livrat bombele cu acuratețe devastatoare. Un aspect psihologic important al atacului lui Hs 123 era sunetul staccato al motorului pe care pilotul îl putea manipula schimbând turația astfel încât să creeze un sunet asemănător focului de mitralieră. Operând de pe aerodroame cu dotare primitivă, situate în apropierea liniei frontului, echipajele de la sol au considerat avionul fiabil pentru condițiile din teren și ușor de întreținut.

Campania din Polonia a fost un succes pentru un aparat considerat de către Luftwaffe depășit. În mai puțin de un an, Hs 123 s-a aflat din nou în acțiune în atacurile blitzkrieg din Țările de Jos și Franța. Generalul Guderian a fost continuu impresionat de întoarcerea rapidă în teatrul de operațiuni a II.(Schl)/LG 2. De cele mai multe ori poziționată ca cea mai avansată unitate Luftwaffe, Hs 123 au zburat mai multe misiuni pe zi decât oricare altă unitate, și s-au dovedit eficace în misiunile de sprijin. Ju 87 fiind folosit mai mult ca bombardier tactic decât ca aparat de sprijin cu foc al asaltului, Hs 123 a trebuit să-și continue rolul deși numărul aparatelor era în continuă scădere.

Hs 123 nu a fost implicat în Bătălia Angliei, Canalul Mânecii fiind un obstacol pentru un aparat cu o rază de acțiune atât de mică. Singurul operator, II.(Schl)/LG 2 s-a întors în Germania pentru a se echipa cu Messerschmitt Bf 109 E, versiunea de vânătoare-bombardament (E3B/ E4B). Bf 109 Jabo nu era capabil să ducă mai multe bombe decât Hs 123, dar avea o rază de acțiune mai mare și se putea apăra singur.

La începutul campaniei din Balcani, cele 32 de exemplare de Hs 123 care au fost retrase din activitate după căderea Franței au fost repuse în serviciu pentru a echipa 10.(Schl)/LG 2. Aparatul s-a comportat suficient de bine pentru a-i garanta participarea la Operațiunea Barbarossa.

La începutul Operațiunii Barbarossa, singurul Gruppe din Luftwaffe dedicat sprijinului cu foc al asaltului era II.(Schl)/LG 2, operând 38 de Bf 109 E și 22 Hs 123. În serviciul pe Frontul de Est, aparatele rămase au fost modificate în teatrul de operațiune, având carosajul trenului de aterizare îndepărtat, blindajul îmbunătățit și echipate în plus cu mitraliere sau tunuri în gondole plasate sub aripi.

La începutul ofensivei, unitatea a participat la acțiune de-a lungul frontului central și al celui de Nord, incluzând pentru o scurtă perioadă susținerea luptelor din jurul Leningradului și participarea la Bătăliile de la Bryansk și Vyazma. În prima săptămână au apărut probleme la folosirea lui 109 pentru bombardament, datorită trenului de aterizare prea fragil, și a problemelor cu motorul răcit cu lichid, mult mai vulnerabil decât BMW-ul radial răcit cu aer al lui Henschel. În ciuda iernii rusești, Henschel-urile cu cabinele lor deschise, au luat parte la Bătălia pentru Moscova. În ianuarie, unitatea a fost redestinată ca fiind primul Geschwader dedicat atacului la sol - SchlG 1.

Această nouă unitate a participat la operațiunile din Crimeea în mai 1942, după care a operat în sectorul sudic, luând parte la A Doua Bătălie pentru Kharkov și la Bătălia de la Stalingrad. În acest timp, numărul mic de avioane Hs 123 a continuat să se diminueze. Datorită necesităților frontului, avioanele au fost culese de prin școlile de pilotaj și chiar recuperate de la fiare vechi de pe cuprinsul Germaniei pentru a înlocui pierderile. Avionul care ar fi trebuit să-l înlocuiască pe Hs 123, Ju 87, a început de asemenea să fie transferat către activități de atac la sol, lăsând bombardamentul tactic pe seama altor aparate mai noi.

Hs 123 s-a dovedit a fi deosebit de eficace împotriva concentrărilor de trupe, pe care le ataca folosind două lansatoare de mine anti-personal SD-2 (2 kg) cu defragmentare - "bombe fluture" - fiecare având o capacitate de 92,2 kg. Hs 123 putea de asemenea să fie echipat cu încărcătura tradițională de patru bombe SC 50 sau cu tunuri MG-FF de 20 mm plasate în gondole sub fiecare aripă.

Cea mai mare recunoaștere a meritelor lui Hs 123 a avut loc în ianuarie 1943, de către Generalul Colonel Wolfram Frieherr von Richthofen - la momentul respectiv comandant al Luftflotte 4 - care a întrebat dacă producția lui Hs 123 ar putea fi reluată, deoarece Hs 123 s-a comportat bine în teatrul de operațiuni indiferent de noroi, zăpadă, ploaie, gheață, care au îngreunat activitatea unor aparate mult mai moderne. Oricum fabrica Henschel dezmembrase linia de fabricație a lui Hs 123 încă din 1940.

După ce a luat parte la Bătălia de la Kursk, SG 1 s-a întors în Crimeea, unde, la sfârșitul primăverii lui 1944, au renunțat la ultimele Hs 123, pentru Ju 87 Stuka - avionul care ar fi trebuit să le înlocuiască în 1937.

În 1945, Hs 123 rămase în serviciu au fost destinate remorcării planoarelcor.

Nu este cunoscut ca vreun aparat de tip Hs 123 să fi supraviețuit până în prezent.

**Specificații tehnice (Henschel Hs 123A-1)**

Tip: Aparat monoloc de bombardament în picaj și sprijin cu foc al trupelor Design: Echipa de proiectare a Henschel Flugzeugwerke AG Fabricant: Fabricile Henschel Flugzeugwerke AG de la Schönefeld și Johannisthal din Berlin Motor: radial 9 cilindrii BMW 132Dc dezvoltând 880 Cp (656 kW) la decolare și 870 Cp (649 kW) la altitudinea de 2500 m Performanțe: viteza maximă - 340 km/h la 1200m și 333 km/h la nivelul mării; viteza de croazieră - 315 km/h la 2000m; plafon practic-9000 m; viteză ascensională inițială - 900 m/min; Raza de Acțiune: 855 km pe combustibil intern, aceasta putând fi extinsă prin adăugarea unui rezervor suplimentar de combustibil; Greutate: gol echipat 1505 kg, normală în decolare 2217 kg: Dimensiuni: Anvergură - 10,50 m sus, 8,00 jos; Lungime-8,33 m; Înălțime - 3,20 m; Suprafața portantă - 24,85 mp; Armament: Două mitraliere MG 17 calibrul 7,92 mm cu tragere către înainte situate în partea superioară a fuselajului, plus patru puncte de acroșare sub aripi pentru patru bombe de 50 kg, două containere cu bombe de 2 kg anti-personal sau două tunuri cal 20 mm. În teatrul de operațiuni, de obicei punctul de acroșaj de sub fuselaj era ocupat cu un rezervor largabil de combustibil în locul bombei de 250 kg.

**Variante:**

Hs 123 V1 (prototip) - biplan, având un capotaj al motorului cu o curbură largă - stil NACA, aripi de anverguri inegale și nu avea cabluri de rezistență între aripi, cea mai mare parte din încărcătură fiind preluată de două lonjeroane aerodinamice înclinate către exterior. Aparatul avea construcția complet metalică exceptând acoperirea aripilor, a direcției, profundorului și eleroanelor cu pânză. Hs 123 V1 era echipat cu un motor BMW 132-A cu 9 cilindrii în stea de 650 Cp (485kW);

Hs 123 V2 (prototip) - a introdus un capotaj al motorului cu o curbură mai redusă și prevăzută cu "umflături" pentru a adăposti valvele;

Hs 123 V3 (prototip) - similar V2 exceptând înlocuirea elicei cu elice cu 3 pale cu pas reglabil cu una cu două pale cu pas variabil;

Hs123 V4 - după pierderea a două aparate, Hs123 V4 a introdus plasarea unor bare de torsiune suplimentare în secțiunea centrală a aripii superioare. Cu această modificare Hs 123 V4 a demonstrat performanțe adecvate, inclusiv revenirea din picaje aproape verticale;

Hs 123A-1 - prima livrare fiind în vara lui 1936, unitatea inițială fiind Stukagruppe 1./162 "Immermann". Producția a totalizat 604 exemplare.

Hs 123B (prototipul V5) - o versiune îmbunătățită cu un motor BMW 132 K de 960 Cp (716 kW). Nu a ajuns în producție de serie;

Hs 123C (prototipul V6) - asemănător Hs 123B dar prevăzut cu două mitraliere MG17 de calibrul 7.92 sub aripi, o tetieră blindată și cupolă culisantă. Nu a fost niciodată introdus în fabricație dar tetiera și cupola au fost adoptate în producția lui Hs 123A-1;

Desfășurare: primul zbor, primăvara lui 1935 (apariție publică pe 8 mai), prima livrare (Spania) decembrie 1936, ultima livrare octombrie 1938;

Operatori: Germania (Luftwaffe), Spania 16 buc., China 12 buc.

**CARACTERISTICI GENERALE:** - Echipaj: 1 om - Lungime: 8,33 m - Anvergură: 10,50 m - Înălțime: 3,20 m - Suprafața portantă: 24,85 m² - Greutate gol: 1.500 kg - Greutate încărcat: 2.215 kg - Motor: 1xBMW 132 Dc motor în stea cu 9 cilindrii 880 CP (656 kW)

**PERFORMANȚE:** - Viteză maximă: 341 km/h la 1.200 m - Raza de acțiune: 860 km - Altitudine: 9.000 m - Viteză ascensională: 900 m/min la nivelul mării

**ARMAMENT:** 2 mitraliere MG 17, cal. 7,92 mm până la 450 kg bombe sub aripi și sub fuzelaj