COTUL DONULUI

Începând cu 20 august 1942, îmbarcați în 32 de trenuri militare, cei 12.196 de oameni și tehnică de luptă a Diviziei 1 blindate, sub comanda generalului Radu Gherghe, comandant secund colonelul Alexandru Pastia, s-au deplasat din garnizoanele din țară spre teatrul de operațiuni din Est.

Militarii au plecat pe front cu echipamentul de vară, mantalele erau prea scurte și necăptușite, pantalonii nu erau vătuiți, iar o treime din efectiv încălțat cu bocanci reparați.

La 21 septembrie 1942, Divizia blindată a ajuns la Cotul Donului, în zona de acțiune a Corpului 5 armată comandat de generalul Aurelian Son având capacitatea operativă să intervină în luptă. La acea dată se consemna "timpul a fost frumos, noaptea foarte rece, a înghețat apa în bidon". "Generalul Iarnă" se apropia, iar cei peste 12.000 de ostași trebuiau să împartă 7.000 de perechi de ciorapi de lână. Îmi cer scuze anticipat pentru termenii militari pe care îi folosesc. Voi încerca să explic unii dintre ei, în special pe cei referitori la organizarea trupelor. Acum când "a-ți satisface stagiul militar" a devenit o amintire, e firesc ca, mai ales tinerilor, acești termeni să le fie necunoscuți, iar eu în special lor vreau să mă adresez.

Au trecut 66 de ani, cât o speranță sau o medie de viață într-un stat ce tinde spre normalitate. A făcut oare cineva media speranței de viață a celor peste 200.000 de români care au luptat, majoritatea găsindu-și sfârșitul, la Cotul Donului și Stalingrad? Ne supără că primarul nu ne curăță zăpada de pe stradă sau din fața casei, traficul e înfiorător și gropi în asfalt, că sunt prea multe "E-uri" și că, uite, americanii mănâncă cu soia, și-s bine merci (săracu nea Nicu, el ne învăța de bine). Întrebări și supărări cotidiene, care nu au nicio legătură cu cei 66 de ani și nici cu o revistă de hobby. Oare câți dintre români știu azi de Cotul Donului și de dezastrul armatei române petrecut acolo, de condițiile inimaginabile în care cei 200.000 de români au fost nevoiți să lupte pentru un singur scop până la urmă, pentru a supraviețui! A încerca să te referi la armele și mașinile cu care aceștia au luptat, fără să menționezi pe cei care le-au mânuit (poate părinții sau bunicii noștri, ale căror amintiri n-am avut timp sau răbdare să le ascultăm, iar acum e prea târziu) și calvarul prin care au trecut, mi se pare o lipsă de respect, așa că acest articol și cele care vor urma, va abunda de fapte, de nume și profile umane printre care vom strecura și machete.

Armata germană lansase în vara anului 1942 o ofensivă ce se dorea decisivă, marcată de "succesuri" răsunătoare în special în partea de sud a frontului. Crimeea fusese cucerită, Sevastopolul căzuse, iar în stepă tancurile germane încercuiau diviziile sovietice prinse între două focuri. În față germanii, în spate trupele N.K.V.D. care executau ordinul lui Stalin, nici un pas înapoi, cine se retrăgea era împușcat. Alături de germani luptau două dintre armatele române, 3 și 4. O armată, în organizarea de atunci, avea în componență 3-4 corpuri de armată, la rândul lor formate din 2-4 divizii, ca număr de militari fiind desfășurați peste 200.000.

Încă din septembrie 1942, Armata a 3-a română a primit ordin de la Grupul de Armate "B" să preia apărarea Donului într-o fâșie largă de aproape 160 km. Analizat din punct de vedere geografic și militar, terenul din marea buclă a Donului este, în general, deluros, dealurile nedepășind 300 m, iar pe alocuri crestele sunt foarte late și formează platouri. Zona se caracterizează și prin lipsa acoperirilor, excepție făcând doar localitățile.

"Apărarea Donului" era o formulă cu totul improprie, deoarece trupele germane și italiene, pe care Armata a 3-a română urma să le înlocuiască, nu ajunseseră decât în parte la fluviu. Această situație a fost expusă de comandantul Armatei a 3-a, generalul Petre Dumitrescu, într-o întrevedere cu generalul Friedrich Paulus - comandantul Armatei a 6-a germane, ce a avut loc la 20 septembrie 1942: "Frontul pe care trebuie să-l ocupe Armata a 3-a nu se găsește la sud de Don, iar în regiunea vest Serafimovici inamicul dispune de un cap de pod larg și adânc de care sigur va profita la momentul oportun". Potrivit estimărilor, capul de pod avea o dezvoltare frontală de 70 km și o adâncime de 25 km, cei 1.750 km² reprezentând o bună bază de plecare la ofensivă. "I-am arătat pericolul care ne așteaptă - se arată în raportul generalului Petre Dumitrescu - ținând seama că frontul pe care-l vom ocupa se găsește pe direcția probabilă de efort a inamicului: Billio - Stratov - Rostov și că acesta și-a asigurat dinainte posibilitățile de adunare a forțelor, stăpânind aproape toate trecerile peste Don".

Toate cererile Armatei a 3-a și ale Marelui Cartier General Român pentru împingerea aliniamentului pe Don, adresate grupului de Armate "B" și statului major al armatei de uscat germane, au fost respinse. În plus Armata a 3-a a fost nevoită să-și dispună toate forțele în eșalonul 1, astfel că ea nu a mai avut la dispoziție alte forțe pentru a-și constitui rezerve.

Pentru realizarea dispozitivului, Armata a 3-a română dispunea de 4 corpuri de armată (1, 2, 4 și 5) cărora li se subordonau 10 divizii (7, 11, 9, 14, 5, 6, 13 și 15 infanterie, 1 și 7 cavalerie), pe un front de 156 km, ulterior, acestora li s-au adăugat și Divizia 1 blindată.

Dispozitivul defensiv al armatei pe frontul Donului era următorul: Corpul 4 Armată, cu punctul de comandă la Kalmukov, avea dispuse, în primul eșalon, diviziile 13 infanterie și 1 cavalerie; Corpul 2 Armată, cu punctul de comandă la Cistiakovo, avea dispuse, pe un singur eșalon, diviziile 9 și 14 infanterie; Corpul 1 Armată, cu punctul de comandă la Bokovskaia, avea dispuse, pe un singur eșalon, diviziile 7 și 11 infanterie.

În rezerva Corpului 4 armată se aflau diviziile 15 infanterie și 7 cavalerie.

Corpul 5 armată, compus din diviziile 5 și 6 infanterie, cu Divizia 1 blindată în rezervă, își avea punctul de comandă la Perelasovski.

Fiecăruia din cele 52 de batalioane, care aparțineau celor 8 divizii din primul eșalon îi reveneau, în medie, un sector de 3 km, cu condiția ca trupele să fi fost dispuse absolut toate în prima linie, fără nici o rezervă, de batalion, regiment, divizie și corp de armată.

Densitatea mijloacelor antitanc se situa, de asemenea, cu mult sub normele tactice din epocă: 6 piese de 75 mm pe frontul fiecărei divizii, ceea ce însemna un tun antitanc la 3-4 km.

Dar dotarea, care era dotarea? Vom începe cu Divizia 1 blindată și o veste bună pentru machetiști, toate kit-urile carelor de luptă ce au aparținut acestei divizii se găsesc pe piață și chiar la magazinul "Modelism". În terminologia de atunci se folosea denumirea de car de luptă, renunțându-se la ea după 1945, în favoarea acelei de tanc.

Punctul forte al diviziei îl constituia Regimentul 1 care de luptă comandat de colonelul Emilian Ionescu ce avea în dotare aceleași blindate cu care luase parte la campania din vara anului 1941 pentru eliberarea Basarabiei, adică 90 de Skoda R2, neadaptate pentru exploatarea pe timp de iarnă, la temperaturi scăzute, iar ca armament, 2 mitraliere și un tun de 37 mm era total ineficient împotriva tancurilor T-34-76 și KV sovietice.

Macheta carului de luptă Skoda R2 la 1/35 este produsă de firma C.M.K. din Cehia, o machetă rezonabilă, singura pe piață la această scară. Tot C.M.K. produce și T.A.C.A.M.-ul românesc, precum și seturi de interior pentru cele două machete. Există câteva fotografii de epocă ale acestui blindat la Cotul Donului ce pot ajuta la realizarea unui model cât mai aproape de realitatea acelor timpuri.

La 17 septembrie 1942, șeful Misiunii militare germane din România, generalul maior Arthur Hauffe, a făcut cunoscut Marelui Stat Major următoarele:

"... Misiunea militară germană are onoarea de a vă comunica referitor la întrevederea domnului general al Marelui Stat Major (general Ilie Șteflea n.n.) cu comandantul Trupelor rapide, colonelul Krammer și cu cartierul misiunii militare germane din 16 septembrie 1942 următoarele:

1. Din ordinul special al Führer-ului și comandant suprem al armatei germane, Divizia 1 blindată primește pentru întărirea forței de acțiune de la armata germană: 11 care de luptă tip T.3 cu tun de 75 mm scurt, 11 care de luptă tip T.4 cu tun de 75 mm lung, 9 tunuri anticar de 50 mm și 9 tunuri anticar de 75 mm cu mașinile de tractat.

Acest material se va trimite în ziua de 21 septembrie 1942, odată cu detașamentul de instrucție român care se afla în acest timp la Wunsdorf, din Germania direct pe zona Diviziei 1 blindate și se va lua în primire de către divizia blindată la gara de destinație. Locul de destinație precis și timpul sosirii se vor comunica diviziei blindate.

2. Din carele de luptă T.3. și T.4. se alcătuiesc la cele două batalioane ale regimentului de care (Regimentul 1 care de luptă n.n.), în plus, câte o companie care de luptă mijlocii, compusă din două plutoane mijlocii și un pluton ușor.

Marele Stat Major va trimite diviziei blindate, cât mai repede, personalul necesar conform acestor ordine de bătaie, precum și, în măsura posibilităților, materialul pentru cele două companii mijlocii, mai puțin cei 2 ofițeri, 12 subofițeri și 60 trupă care se găsesc la Wunsdorf, iar în plus o rezervă de 8 subofițeri (conductori de care) și 44 trupă.

3. Cu tunuri anticar - 9 piese de 50 mm și 9 piese de 75 mm se vor alcătui la batalionul anticar al Diviziei 1 blindate o companie mijlocie anticar și o companie grea anticar compuse din câte 3 plutoane cu câte 3 piese.

4. Instrucția celor 4 companii noi și a rezervelor de personal va avea loc în cantonamentul diviziei blindate și sub conducerea ei."

Tancurile au fost încadrate cu echipaje selecționate de la cele două batalioane ale regimentului. S-au constituit două companii de tancuri care au fost numerotate cu 4 și 8 (ca a patra companie a batalionului 1 și a opta a batalionului 2). Celor două companii li s-au repartizat egal câte 5 tancuri Mark T.3. și 5 tancuri Mark T.4 fiecare companie fiind organizată pe două plutoane, unul de T.3 și al doilea de T.4 printre cei selecționați, care au luat în primire și trebuiau ca în timp extrem de scurt să stăpânească tainele noilor blindate și să lupte în condițiile grele ale iernii, s-au numărat și sublocotenenții Gheorghe Budu, Alexandru Velican și Virgil Petrescu (comandanți de plutoane).

Acestora li s-au alăturat cei 22 de ochitori, 22 de radiotelegrafiști și 22 mecanici conductori care au constituit detașamentul trimis în Germania la Wunsdorf printre care s-au găsit căpitanul Victor Grabinschi și locotenentul Victor Angheluță. Din datele furnizate de locotenentul Angheluță (în 1942), reiese că detașamentul s-a găsit la Wunsdorf timp de 8 zile. Activitatea de instrucție poate fi considerată cu caracter de inițiere, mecanicii conductori au făcut exerciții de conducere pe noul tip de tanc 50 minute ziua și 15 minute pe timp de noapte.

Cele două companii erau comandate de: - Căpitanul Nicolae Mitu, originar din București, poseda o temeinică pregătire tactică și tehnică. Era absolvent al Școlii Speciale Militare de la Saint Cyr, Franța (promoția 114 Mareșal Gallieni). Între anii 1936-1939 a fost membru în comisia română de recepție a tancurilor fabricate de uzinele Skoda. Pentru curajul și priceperea manifestate pe timpul atacului dat de compania sa la Franzfeld (1941, Ucraina Sovietică) când tancul său a fost lovit, iar el rănit, a primit înaltul ordin militar "Mihai Viteazul"; - Căpitanul Florea Pârvănescu, numit de generalul Gherghe la comanda companiei a 8-a, originar din comuna Tia Mare - județul Romanați, veteran din 1941, posesor al decorației de război "Coroana României" cl. a IV-a cu spade și panglică de Virtutea militară și decorat de germani cu "Crucea de Fier" cl. II-a.

Căpitanii Nicolae Mitu și Florea Pârvănescu aveau la dispoziție pentru instrucția "... numai două tancuri de companie. Fiecare echipaj a executat un singur exercițiu tactic referitor la folosirea terenului și lupta carului. Datorită faptului că au fost interzise convorbirile radio, instrucția radiotelegrafiștilor de bord era nesatisfăcătoare, 50% dintre ei aveau nevoie de o pregătire temeinică. Conductorii au nevoie de instrucție pentru conducerea carului peste obstacole, în coloană și pe timp de noapte. Fiecare companie dispune de o singură măsură prin care se face plinul de benzină la toate tancurile, o singură pâlnie cu cot mare (pentru alimentarea cu benzină) una singură cu cot mic (pentru ulei) și nici una pentru apă. De asemenea, compania nu are bidoane de 20 de litri, bucătărie rulantă și un atelier autodepanaj dotat cu sculele necesare" - se arată într-un raport al comenzii diviziei.

Carele de luptă germane Mark 3 și Mark 4, denumite în nomenclatorul armatei române T3 și T4, după unele surse proveneau din cele care trebuiau să ajungă la Afrika Korps, dar din cauza evoluției de pe frontul nord african nu au mai fost trimise peste Mediterană. Dacă totuși analizăm data la care ele au intrat în dotarea Diviziei 1 blindată, în jur de 15 septembrie 1942, nu credeam că germanii renunțaseră să mai trimită întăriri lui Rommel (Montgomery lansează ofensiva decisivă la El Alamein abia la 23 octombrie), dar oricum Divizia 1 blindată a primit cele mai noi variante ale celor două blindate. Dacă în ceea ce privește pe T3 (Mark 3) nu există dubii că cele 11 care blindate erau de tipul "N" (deosebit în principal de variantele anterioare prin dotarea cu tunul L/24 kwk de 75 mm scurt), referitor la T4 (Mark 4) pot exista unele discuții. În producție erau atât tipurile F2, cât și G, de început de serie, deosebite de tipul anterior, F1, prin înarmare. Începând cu varianta F2 tancurile Mark 4 aveau tunuri de 75 mm lungi, mult mai eficiente în lupta tanc contra tanc, în locul celor scurte.

În urma concluziilor trase după primele luni de război în Rusia, constatându-se că tunurile scurte kwkL/24, ce echipau tancurile Mark 4 nu erau eficiente împotriva blindajului tancurilor K.V., iar pentru a lovi un T 34 era nevoie de o apropiere periculoasă, s-a luat hotărârea, în noiembrie 1941, de a-l înarma cu un nou tun, kwk40L/43, primul exemplar fiind gata în martie 1942, lansându-se astfel seria F2.

Și acum o întrebare pe care o adresam și cititorilor. Armata română ce a primit la Cotul Donului, F2 cu kwk40/L 43 sau G cu kwk 40/L48? Diferența constă, în principal, în lungimea tunului, kwkL/43 fiind mai scurt și cu o frână de gură de formă sferică, iar kwkL/48 mai lung și cu frână de gură dublă. Primele G-uri aveau însă un kwkL/43 cu frână de gură dublă. S-au construit 173 exemplare din tipul F2, folosite în special de Afrika Korps, dar și în Est.

Din tabelele de înzestrare publicate în lucrarea "Armata Română 1941 - 1945" realizată de un grup de istorici de la Muzeul Militar Național rezulta că F2 a fost în dotare. Cum producția sa a încetat repede, fiind înlocuit cu G, e de presupus că printre tancurile Mark IV românești de pe Don s-a aflat și tipul F2.

Cu mici modificări am putea realiza macheta acestui car de luptă românesc! În bibliografia consultată n-am găsit fotografii cu el la Cotul Donului și nici descrieri privind vopsirea, așa că vrem din nou ajutor sau mergem pe presupuneri. Ca machete, piața e generoasă și la scara 1/35 și la 1/72 și chiar la 1/48 (Tamiya). Pentru începători recomandăm "Italeri" sau "Academy". Noi ne "chinuim" (impropriu spus "noi", mai mult maestrul Gică specialistul nostru în machete, că dacă nu reușești singur știi soluția, suni un prieten) cu un "Dragon" din vechea serie "Imperial" (kit 9044), un F1, care are în cutie și piese pentru F2 (tunul), dar poate fi rezolvat și un G cu ușurință. Până va apărea numărul următor îl vom termina și îl vom înarma după sfatul dumneavoastră, cu un kwkL/43 cu frână de gură sferică (F2), cu un kwkL/43 cu frână de gură dublă (G de început de serie) sau cu un kwkL/48.

(va urma)