În urma pierderilor grele suferite de submarinele convenționale, în prima parte a anului 1943, autoritățile navale germane, au ajuns la concluzia că sistemul existent de operare cu propulsie convențională, cu motoarea Diesel era depășit și că trebuia înlocuit cu conceptul submarinului adevărat, capabil de o mare viteză în imersiune.

Marina Germană avea deja realizat un astfel de submarin propulsat de o turbină independentă cu aer, turbina Walter. Totuși primele prototipuri (tip Wa 2D1), la submarinele U 792 și U 793; tip Wk 202 la submarinele U 794 și U 795, au fost departe de a fi testate în condiții operaționale. În plus, a fost imposibil de a se avansa rapid cu realizarea sofisticatei turbine Walter și cu periculosul său combustibil (format din Peroxid de înaltă concentrare și Perhidrol) la o poziție de încredere operațională și siguranță. S-a decis deci, în februarie 1943, de a se folosi aerodinamica și eleganta carenă a submarinului tip XVIII, proiectat de Walter, cu propulsie convențională. Folosindu-se forma de "8" a secțiunii carenei, ar fi fost posibilă triplarea capacității bateriilor, astfel obținându-se o mai mare viteză subacvatică și o mai mare durată de funcționare, această propunere fiind a inginerului Heinrich Heep.

Catastrofalele pierderi de submarine, din martie 1943, confirma faptul că vechile tipuri (VII C, IX C, IX D, etc.), nu mai puteau rezista și cu certitudine nici în viitor din cauza perfecționării continue a tehnicilor de luptă antisubmarină ale aliațiilor, așa că Dönitz decide că varianta tipului XVIII de submarin să fie promovată cu rapiditate și construcția sa să înceapă cât mai curând posibil. Desemnat ca tipul XXI el va înlocui vechiul submarin de tip IX. Ele vor fi cunoscute, de asemenea, ca "submarinele Herta", sau mai simplu "marile submarine electrice (în contrast cu "micile submarine electrice", de tipul XXIII, care erau submarine costiere), după numele-cod al puternicelor sale motoare electrice.

Proiectul a fost completat în iunie 1943, preconizându-se o viteză maximă de 18 noduri în imersiune, pentru 1,5 ore prin 12-14 noduri pentru 10 ore și o viteză de furișare de șase noduri pentru 28 de ore. Inițial termenul de construcție a primelor două prototipuri nu a putut fi respectat, ele nefiind gata până în octombrie 1944 și doar un număr suplimentar de 30 de nave, putea fi completate până în toamna lui 1945 și operaționale în 1946, ceea ce era inacceptabil pentru Dönitz. El l-a convins pe Hitler să dea responsabilitatea pentru programul de construirea a tipului XXI Ministrului Armamentului și Munițiilor, Albert Speer. El a fost de acord și a adoptat o nouă schemă de conducere prin înființarea unui consiliu central pentru construirea navelor, care era responsabil pentru coordonarea între biroul de proiectare, șantierele navale și furnizorii de materiale. Primul director al acestui consiliu a fost numit dinamicul Otto Merker, fost director general al fabricii de automobile Magirus. El era specialist în fabricarea automobilelor prin tehnica liniilor de asamblare, pentru producția în serie, pe care trebuia să le aplice la construcțiile navale. Studiile sale au arătat că una din problemele majore în încercarea de a scurta timpul de construire pentru un submarin, era aceea că existau numai câteva mici tambuchiuri, prin care muncitorii și materialele puteau intra în interiorul carenei. El a propus divizarea carenei în opt secțiuni prefabricate, care puteau fi produse repede de diverși furnizori, nefiind nevoie de o iscusință deosebită în tehnicile construcției de nave și apoi asamblate la unul din principalele șantiere navale. Peste 1000 de ingineri și desenatori au fost adunați din toate șantierele navale din Germania și concentrați în micul orășel Blankenburg, situat în munții Hary, departe de amenințarea bombardamentelor. Ei au format un nucleu de proiectare, care se va ocupa de detaliile proiectului, de planificarea construcției și de producția în serie a noilor submarine. O machetă din lemn a fost construită pentru a se studia interiorul submarinelor și a decide amplasamentul ideal al tuburilor lanstorpile, mașinilor, instalațiilor și altor utilaje.

În august 1943, câțiva furnizori au primit primele ordine și la sfârșitul lui septembrie, primele cantități de oțel au fost disponibilizate prin intervenția deosebită a lui Speer, iar în noiembrie primele 170 de submarine au fost comandate. Trei șantiere au fost alese pentru asamblarea finală: Deschimag din Bremen, Blohm & Voos din Hamburg și Schichau din Dantzig. Fiecăruia din ele le-a fost comandată construirea unui prototip pentru a câștiga experiență în vederea trecerii la producția de serie a variantei finale. Din motive de prestigiu, consiliul central pentru construirea navelor, a vrut ca cele trei prototipuri să fie lansate de ziua de naștere a lui Hitler, 19 aprilie și pentru a păstra acest program câțiva furnizori au livrat secțiunile pe jumătate finisate, care la șantierele principale au fost completate în plus, față de asamblarea finală. Numai Schichau a fost capabil să lanseze unul din aceste submarine, U 3501 la data cerută, ceilalți constructori fiind refractari la lansarea unui submarin incomplet. Chiar U 3501, a fost departe de a fi cu adevărat terminat la lansare, toate deschiderile sale, fiind provizoriu acoperite cu lemne.

Nava, imediat după lansare, a fost scoasă din apă și pusă într-un doc uscat, fiind predată Marinei, abia la 20 iunie 1944. Bineînțeles că un astfel de program a impus o grea sarcină industriei germane în al cincilea an de război, luându-se 50% din capacitatea tuturor uzinelor germane producătoare de oțel, pentru a se construi secțiunile de bază, celelalte programe importante fiind amânate.

De asemenea, s-a constatat că furnizorii secțiunilor de bază nu puteau menține toleranțele cerute pentru piese, așa că șantierele de asamblare trebuiau să presteze o muncă în plus, pentru a potrivi diversele secțiuni. Bombardarea centrelor industriale germane și a căilor de transport, au cauzat, de asemenea, multe întârzieri în livrarea părților vitale, ca motoarele electrice, bateriile și periscoapele. Prin urmare producția optimistă destinată nu putea fi menținută deși toate șantierele lucrau în trei schimburi, în timp ce Germania era căzută în ruină. După prăbușirea frontului de pe Vistula și pierderea Dantzig-ului, doar două șantiere din vestul Germaniei au mai continuat producția, dar din cauza prăbușirii traficului intern, în primăvara lui 1945 (cauzat de bombardamentele Aliațiilor), toate activitățile de construire au încetat, fiind efectuate doar reparații.

La 1 august 1944, un an de la începerea producției de serie preliminară, opt submarine au fost livrate Marinei: U 2501 - 1504, U 3001, U 3002, U 3501 și U 3502. Ele au funcționat ca nave de antrenament pentru a se obține experiența practică cu noul tip și pentru depistarea greșelilor și localizarea erorilor de proiectare. Cum aceste submarine aveau un comportament de lucru și dotări foarte diferite de tipurile mai vechi, o nouă schemă de atac a fost întocmită. În pofida situației generale catastrofale, în primăvara lui 1945 au fost asamblate în Baltică un număr de convoaie-țintă pentru antrenament, incluzând escortele, pentru a instrui primele echipaje combatante. Ca urmare a pierderii Dantzig-ului, submarinele care se antrenau în Baltică au fost trimise în Vest. În timpul acestui transfer U 3007, U 2506 și U 2519, la 30 ianuarie 1945, au trecut pe lângă nava de pasageri Wilhelm Gustloff, care se scufunda împreună cu 6000 de oameni, dar nu li s-a permis să oprească și să dea ajutor din motive de păstrare a secretului. Cele mai multe submarine au fost transferate în Norvegia pentru a începe primul lor atac concentrat asupra traficului naval Aliat. Ele au fost însă atacate puternic de Aviația Britanică, în Strâmtoarea Daneză, nouă nave fiind pierdute, doar două submarine tip XXI rămânând disponibile pentru prima lor misiune operațională. U 2511 sub comanda comandorului Adalbert Schnee, submarinul a fost poreclit "nava albă", din cauza relației zăpadă (schee în germană înseamnă zăpadă) cu culoarea albă, a părăsit baza Horten la 30 aprilie 1945, dar după atingerea unei poziții la vest de pasajul Shetland-Faeroe, Dönitz a transmis prin radio încetarea focului pentru toate submarinele. Schnee a abandonat misiunea și s-a întors la bază. Pe drum însă a întâlnit o formațiune navală britanică căreia i-a penetrat escorta, efectuând apoi un atac de antrenament de la 500 m asupra crucișătorului NORFOLK fără însă a trage cu torpilele sale. Mai târziu Schnee a raportat atacul său ofițerilor uluiți de pe NORFOLK, după sosirea sa la Horten, care era deja ocupat de forțele britanice.

U 3008 sub comanda locotenent-comandorului Helmut Manseck a părăsit Whilhelmshaven-ul la 3 mai 1945. Nava se afla în Marea Nordului, când capitularea a fost radiodifuzată și la scurt timp Manseck a întâlnit în drumul său o formație britanică de nave, care se deplasa spre a ocupa Copenhaga. Ignorând ordinul britanic de a merge direct la Loch Eireboll, el s-a întors la Frederikshaven și mai târziu la Kiel. Din cele 121 de unități care au fost predate Marinei Germane, nouă au fost scufundate în timpul transferului în Norvegia, două au fost minate în Baltică, 12 au fost bombardate în timpul echipării, 86 au fost scufundate de propriile echipaje în 3-5 mai 1945 ca urmare a faimosului ordinului a lui Dönitz, codificat "curcubeul" și 12 au fost predate Aliațiilor. După capitularea Germaniei, britanicii au găsit 28 submarine aproape gata pe calele din Hamburg și Bremen, înconjurate de zeci de secțiuni prefabricate. Ei au fost surprinși că în pofida tuturor eforturilor de a bombarda șantierele navale și industria germană, inamicul lor a fost capabil să construiască un mare număr de submarine noi. Cele mai multe dintre submarinele XXI scufundate au fost ramfluate și apoi demolate în perioada 1945-1947, în timp ce submarinele supraviețuitoare au fost distribuite între Aliați, în baza hotărârilor luate la Conferința de la Potsdam, după cum urmează: U 2505, U 2506, U 2511 Marii Britanii, apoi scufundate în Atlanticul de Nord, în timpul operațiunii "DEADLIGHT"; U 2513 Statelor Unite, folosit la antrenament și apoi scufundat la 7 octombrie 1951 ca navă țintă la Key West, după ce a fost lovit de o rachetă; U 2518 Franței, din 1947 redenumit ROLAND MORILLOT și folosit ca navă experimentală, scufundat la 17 octombrie 1967; U 2529 Marii Britanii ca N 27, cedat URSS în 1947; U 3008 Statelor Unite, folosit la experiențe, demolat în 1951; U 3017 Marii Britanii ca N 41, demolat în noiembrie 1949; U 3035 Marii Britanii ca N 28, cedat URSS în 1947; U 3041 Marii Britanii ca N 29, cedat URSS în 1947; U 3514 Marii Britanii, scufundat în Atlanticul de Nord în timpul "Operațiunii Deadlight"; U 3515 Marii Britanii ca N 30, cedat URSS în 1947.

Încercările postbelice cu submarinele tip XXI, au condus Marina Americană la programul GUPPY, iar experimentele franceze au avut o puternică influență asupra proiectelor primelor sale șase submarine din clasa NARWAL. Marea Britanie a fost mai interesată de sistemul de propulsie Walter și nu a păstrat nici un submarin XXI pentru cercetări. În afara celor patru submarine tip XXI, cedate Uniunii Sovietice de britanici în 1947, nu este cunoscut numărul de submarine aproape gata și a secțiunilor prefabricate, găsite pe calele de montaj, care au fost capturate de ruși după cucerirea Dantz-ului. Primul submarin sovietic postbelic din clasa WHISKEY, din care au fost construite 200 de unități, avea câteva caracteristici ale submarinelor tip XXI. Singurul supraviețuitor al tipului XXI este fostul U 2540, care a fost scufundat la 4 mai 1945, lângă nava-far din Flemsburg.

În 1957 este ramfluat, reparat și predat Marinei Federale, cu numele de Wal (balena), iar la 1 septembrie 1960, a fost redenumit WILHELM BAUER (după numele inventatorului german al primului submarin continental, numit BRAND TAUCHER).

DATE TEHNICE:

Lungime - 76,7 m Lățime - 6,6 m Pescaj - 6,32 m Deplasament (la suprafață) - 1621 t Deplasament (în imersiune) - 1819 t Mașinile (la suprafață) - 2 cu 6 cilindri în 4 timpi MAN Diesel, fiecare de 2000 CP Mașinile (în imersiune) - 2 motoare electrice principale Siemens-Schuckert, fiecare având 2500 CP; 2 motoare pentru furișare fiecare de 113 CP

Viteza la suprafață cu: motoarele Diesel - max. 15,6 noduri motoarele electrice - max. 17,94 noduri motoarele Diesel și electrice - max. 18,08 noduri

Viteza în imersiune cu: motoarele electrice - max. 17,2 noduri motoarele de furișare - max. 6,1 noduri

Viteza cu snorkel - max. 10,4 noduri

Armament - 6 tuburi lanstorpile de 533 mm în etravă, 20 torpile sau 14 torpile și 18 mine TMB sau 12 mine TMC; 4 mitraliere AA de 20 mm C38 câte 2 pe un afet, 3450 proiectile.

Echipaj - 6 ofițeri, 19 subofițeri, 33 grade inferioare (total 58).