Un distins aviator de la începuturile aeronauticii române: MIRCEA ZORILEANU

MIRCEA ZORILEANU s-a născut în Bucureşti, la 14 octombrie 1883. Mircea era al treilea copil al maiorului medic Nicolae Zorileanu, ajuns mai târziu general de brigadă.

Tatăl său era originar din cătunul cunoscut sub numele Zorila, situat în comuna Broşteni din județul Mehedinți, de unde şi numele familiei de ZORILEANU.

Insistând asupra tatălui, precizăm că acesta era fiu de țăran, care prin propriile eforturi, printr-o voinţă nestrămutată şi o înaltă conştiință, a ajuns un reputat medic militar.

Crescut în spiritul respectului față de muncă, al devenirii prin propriile puteri, Mircea a fost permanent sub îndrumarea şi supravegherea atentă a mamei care i-a influențat comportamentul şi dragostea față de valorile naționale.

Tatăl său, prin natura obligațiilor ca militar, pentru un scurt timp a fost mutat la Târgovişte. Aici, Mircea Zorileanu a fost impresionat de ruinele vechii cetăți de scaun a domnitorilor Țării Româneşti, de locurile încărcate cu atât de înalte fapte ale istoriei naționale. El se va întoarce mereu la aceste istorice locuri ca la un nesecat izvor de învățătură, momentul Târgovişte jucând un deosebit rol în formarea personalității sale.

Deci, studiile gimnaziale şi le-a început aici la cunoscutul gimnaziu „Enăchiţă Văcărescu", pe care le-a frecventat între anii 1894-1896, pentru a le absolvi apoi la gimnaziul „Cantemir Vodă" din Bucureşti.

Prezentându-se la Liceul Militar din Craiova, a promovat admiterea printre primii, demonstrând buna pregătire dar şi perseverența ce l-a caracterizat în întreaga sa activitate.

Deşi fire poetică dar disciplinat, energic şi dornic de a se afirma, Mircea a absolvit cu brio liceul militar, paşii călăuzindu-l spre Şcoala militară de ofiţeri de infanterie, specialitatea cavalerie.

Îndemânarea, stăpânirea de sine, dar şi cutezanţa şi nu în ultimul rând, ataşamentul față de cal, l-au ajutat să-şi însuşească arta echitației. Aici, Zorileanu s-a regăsit cu prietenul şi colegul din liceul militar din Craiova, Constantin Beroniade, pentru ca, ajunşi ofiteri, destinul să-i îndrepte pe amândoi către aviație.

Avansat sublocotenent în 1905, Mircea Zorileanu a fost repartizat la Regimentul 1 Roşiori din Galaţi, pentru ca, în 1909, să fie mutat la Divizionul de cavalerie Dobrogea, care îşi avea garnizoana la Tulcea.

Cum în acei ani începuse a se obține remarcabile succese în încercarea unor cutezători de a zbura, în presa vremii numele lui Vuia şi Vlaicu situându-se la loc de cinste, Zorileanu a început a se gândi tot mai mult la aviație. Firea lui poetică fraterniza cumva cu poezia zborului, cu înălţimile albastre ale cerului către care-l îndemna cutezanţa sa.

În ceea ce-l privea, hotărârea era luată. Mai greu a fost să-şi convingă familia.

Pentru a învăța să zboare, Zorileanu s-a dus în Franţa, înscriindu-se la renumita şcoală de pilotaj de la Mourmelon le Grand, pe care, între 12 noiembrie 1910 şi 13 februarie 1911 a frecventat-o, fără a obține însă brevetul de pilot.

Reîntors în țară, solicitat de către George Bibescu, Ministerul de Război a fost de acord cu detaşarea lui Mircea Zorileanu la şcoala acestuia, în calitate de instructor de zbor.

Deşi se dovedea a fi un bun pilot, cu deprinderi nu numai de zbor ci şi pedagogice, locotenentul Mircea Zorileanu nu era încă brevetat, încât, la 15 iulie 1911, în față unei comisii militare, executând un zbor cu monoplanul BLÉRIOT, i s-a acordat cel de-al doilea brevet de pilot aviator din țara noastră.

În toamna aceluiaşi an, împreună cu ceilalți colegi instructori, a participat la manevrele militare din Moldova, unde a executat recunoaşteri aeriene în folosul trupelor, a transmis pe calea aerului ordine şi a realizat legătura între diferitele puncte de comandă.

Stimulați de zborurile şi demonstrațiile lui Vlaicu, locotenenții Mircea Zorileanu şi Nicolae Capsa, de la Şcoala de pilotaj a lui Bibescu, la 6 octombrie 1911, au executat primul lor raid aerian pe ruta Bucureşti-Ploieşti, ambii pe câte un avion BLÉRIOT, cu această ocazie urcând până la 1.000 de metri, ceea ce constituia un record de înălțime pentru aviația noastră.

Tot împreună cu locotenentul Capşa, la 29 octombrie 1911, Zorileanu a executat un raid până la Târgovişte, salutându-şi foştii profesori de la gimnaziul „Enăchiţă Văcărescu" dar şi pe instructorii şi comandanţii de la Şcoala de cavalerie.

În iulie 1912, Mircea Zorileanu şi Nicolae Capşa au fost detaşați la Băneasa, la nou înființata şcoală de pilotaj a Ligii Naționale Aeriene.

Între elevii pe care Zorileanu i-a avut la Băneasa, a fost şi tânăra Elena Caragiani, prima femeie din România brevetată pilot, dar nu în țară, unde brevetarea i-a fost refuzată, ci în Franţa, la şcoala de pilotaj pe care o urmase anterior şi Zorileanu.

În cadrul Ligii Naționale Aeriene, Zorileanu nu s-a mulțumit numai cu atribuțiile de instructor de zbor ci, prin participarea la demonstrațiile, mitingurile aeriene şi unele raiduri, a desfăşurat o largă popularizare a aviației, în acelaşi timp, nefiind lipsit nici de la anualele manevre ale armatei.

Firea poetică a lui Zorileanu l-a îndemnat să aştearnă pe hârtie impresii, informații, observații şi reflecții despre aviația română şi aviatorii ei, despre navigația aeriană, şcoala de pilotaj şi aerodrom, despre începuturile aviației la noi şi viitorul turistic al acesteia, inserate în volumul intitulat „Pentru Carpații noştri", publicat în Bucureşti, în anul 1916, sub pseudonimul Mesterul Manole.

Odată cu intrarea României în război (15 august 1916), căpitanul Mircea Zorileanu a primit comanda unei escadrile de recunoaştere şi bombardament, acţionând mai întâi în Oltenia, unde a executat mai multe zboruri de observare, până la Dunăre şi chiar mai departe, supraveghind mişcările trupelor inamice.

Evenimentele de pe front au luat însă o întorsătură nefavorabilă, Grupul 1 aeronautic, din compunerea căruia făcea parte şi escadrila lui Zorileanu, fiind mutat la Tecuci.

Primăvara anului 1917, l-a găsit pe Zorileanu, dislocat cu escadrila pe care o comanda la Oneşti, de unde a executat numeroase misiuni în folosul Armatei a 2-a române.

Personal decola în orice condiții atmosferice, ziua sau noaptea, sfidând ceaţa şi întunericul, pentru a culege informații despre inamic şi a bombarda obiectivele acestuia. Între misiunile executate ilustrativă este cea din noaptea de 12-13 iunie, când, la bord cu locotenentul Ştefan Sănătescu, ca observator, a trecut în zbor munții Carpați, la înălţimea de peste 1.500 de metri, identificând şi bombardând Fabrica Covasna, gara Braşov şi unele depozite și instalaţii de petrol, toate vitale pentru inamic, în condițiile unei aparaturi de bord rudimentare, nu numai în ceea ce priveşte navigația dar şi cu privire la precizia bombardamentului.

În alte numeroase şi grele misiuni, căpitanul Zorileanu a mai fost însoţit şi de Constantin Gonţa, recunoscut pentru precizia fotografiilor aeriene executate în condițiile unei aparaturi foto destul de vechi dar şi a atacurilor aviației de vânătoare inamice şi a reacției artileriei antiaeriene.

Între timp, fidel preocupărilor literare, Mircea Zorileanu a mai scris şi publicat, la Piatra Neamț, în 1917, lucrarea „Pe urmele libertății", în colaborare cu Marcel Drăguşanu, iar în 1918, la Iaşi, „Ion Pripitu, poştaş aerian", în care avansează ideea folosirii aviației în scopuri civile. Toate acestea se adăugau multor altor articole publicate în presa vremii şi în „Revista Automobilă".

Cu sănătatea zdruncinată încă de pe timpul când a făcut serviciul la cavalerie, Zorileanu, avansat între timp maior, povăţuit de către medici şi prieteni, în toamna anului 1918, a plecat în Elveția, pentru tratament şi odihnă.

După un scurt popas, în ianuarie 1919, din Elveția a trecut în Italia, stabilindu-se la Genova. Simţindu-se tot mai rău, Zorileanu s-a internat într-un spital, la Lido de unde, după puțin timp, s-a transferat la un spital din Nervi.

Boala însă i s-a agravat tot mai mult, ceea ce a făcut ca, la 10 februarie 1919, Mircea Zorileanu să se stingă din viață, departe de țară, tocmai în însorita Italie.

Cu privire la ultimele zile ale lui Mircea Zorileanu, despre tragismul acestora, o inimoasă româncă stabilită la Genova, doamna ZOE GÂRBEA TOMELLINI, cu o rară simplitate şi modestie, în anul 1928, a povestit ziaristului Mihail Negru, următoarele:

„Prin anul 1919, în ianuarie, a sosit la Genova, la mine acasă, aviatorul Zorileanu, pe care nu-l cunoşteam. Mi-a spus că a fost elevul tatălui meu, profesorul G. O. Gârbea şi că mă roagă mult să-l scap şi să-l ajut, fiind bolnav, fără mijloace şi fără niciun act.

Era într-un hal de plâns: cu mantaua şi uniforma prăpădite și hărțuite, slab peste fire, tuberculos în ultimul grad şi cu coastele şi picioarele rupte şi încă nevindecate, aşa încât, de la automobil până în casă fusese adus pe brațe, de portar.

Eram singură la Genova, soțul meu fiind încă pe front. Cunoşteam lume puțină şi doar câțiva prieteni ai mei care n-aveau nici o influenţă în cercurile aviatice.

Totuşi, în fața acestei situații, n-am mai ezitat şi luând un automobil, am plecat cu Zorileanu (care din când în când îşi făcea injecții cu eter şi căruia trebuia să-i dau pahare cu lapte, ca să nu leşine de slăbiciune), pe la comandamentele militare.

Ar trebui să se cunoască mentalitatea specială a autorităților de pe atunci, şi greutățile enorme de întâmpinat, nu pentru a obține ceva, dar pentru a face să se înţeleagă că ceream acestor militari, care nici nu ştiau bine cine suntem şi nici că le eram aliați, spre a pricepe ce luptă am avut de dat!

De la ora 2,00 după-amiază până la 7,00 seara am alergat, suind scări şi explicând la coloneli şi general că era vorba de un maior dintr-o armată aliată, de un aviator valoros, pe care Mackensen, de milă, îl trimisese în Elveţia să se caute, în urma unei vizite medicale şi a accidentului de aviație pe care-l avusese!...

Cu multă gentilețe toți îmi răspundeau că „mă cred, dar că trebuie să prezinți documente", căci fiind vorba de militari şi încă străini, se prea poate să fie şi un înşelător, îmbrăcat cu uniforma românească...

În fața acestor argumente care erau foarte logice, dar care deveneau tragice, m-am dus la comandamentul englez. Am reuşit să-l internez astfel pe Zorileanu la spitalul englez de la Lido, pe mare.

În acelaşi timp, aflându-se la Genova, familia Cosma din Sibiu şi fosta doamnă Goga, s-au dus la el să-l vadă. Ei m-au asigurat că era chiar Mircea Zorileanu, pe care-l cunoscuseră personal.

În acea epocă erau în Italia dese turburări şi greve zilnice. Tramvaiele nu mergeau, trăsurile nu se vedeau, iar automobilele la Genova erau vehicule de lux!

Mai era aici şi un italian care locuise vreo 20 de ani la Târgovişte, Listuzzi, care are un magazin de arme acolo şi care m-a ajutat mult, căci pleca cu bicicleta ori unde-l trimeam, cu orice alergătură. Adaug că eu eram convalescentă de acea influenţa grozavă numită spagnola, care secerase sute de mii de oameni imediat după război! Tuşeam şi eram suferindă.

Totuşi, timp de 25 de zile, n-am mai avut pace. Mulțumită că am reuşit să adăpostesc pe nenorocitul nostru compatriot, (care nu voia în ruptul capului să intre într-un spital civil, unde ar fi fost mai uşor), am spus doamnei Maria Cosma să se ducă să-l vadă.

Rămăsesi însă încremenită când, ducându-mă la dânsa, îmi spuse că Zorileanu a fugit din spital!

Întorcându-mă acasă, găsii pe Mircea Zorileanu culcat pe o canapea, în salonul meu, cu ochii plini de lacrimi.

Cum mă văzu, începu să strige: „Ține-mă aici! Nu mă duce la spital, că mor! Scapă-mă! Scapă-mă!"

Exaltat, de părea că e în delir, strângându-mi mâinile, disperat, în culmea suferinţei şi cu dese sufocări, urmate de scuipări de sânge care m-au impresionat înfiorător, nefericitul ofiţer părea că e pe sfârşite.

Repet, eram singură, cu copil mic şi fără posibilitatea de a-l ajuta materialmente, căci de trei ani soţul meu era pe front. Am pornit iarăşi, ajutată de soţia portarului meu, Marietta - care şi azi îşi aduce aminte de trista întâmplare - spre comandamentele militare, după ce reuşisem să-l conving pe Zorileanu că-l voi duce la Nervi, că se va vindeca şi că-l voi recomanda unor doctori mari.

După o alergătură de alte trei ore, fiind în fața unui general, al cărui nume îmi scapă şi care nu voia să cedeze, mi-am pierdut răbdarea şi bătând cu pumnul în masă, am strigat: „Domnule general, e o ruşine să mai şovăiţi atâta, când vă dau cuvântul meu de onoare, cel mai valoros aviator român, moare jos, în automobil, în acest moment!..."

Se vede că vorbele acestea au impresionat pe prea conştiinciosul observator al regulamentelor, căci din piața „Della Zecca" m-a trimis la colonelul Audisio, în Via Serra.

Aici alte parlamentări, căci colonelul îmi spunea că din pricina stăruinții mele, va intra el în închisoare, nefiind permis, fără ordin superior de la Serviciul Sanitar, să se primească în spital un necunoscut.

Lovindu-se însă de încăpăţânarea mea, de refuzul meu net de a mai pleca de acolo, căci era seară şi trebuia să-l mai duc şi până la Nervi, l-au acceptat...

„Pe răspunderea noastră, doamna", au fost ultimele cuvinte ale gentilului colonel Audisio.

Din fericire la Nervi era director profesorul Romeino, ajutat de profesorul Rossi, amândoi prieteni cu soțul meu, cărora le-am recomandat cu căldură pe Mircea Zorileanu.

Au făcut toți tot ce era omeneşte posibil, sperând în constituția lui robustă. Dar era prea târziu... De când plecase din ţară, hoinărise peste tot.

Prin Elveţia, pe la Milano, pierduse totul, sosind aici fără să mai aibă decât o valiză cu nişte mărunţişuri fără nicio importanță.

Familia Cosma şi cu mine am căutat să-i ducem ce-i trebuia acolo, la Nervi.

Eu, mai plăpândă cu sănătatea, am mai avut o săptămână de tuse.

Când m-am dus să-l văd, era mulţumit dar aiurea: „Voi face o ligă de înfrăţire cu aviatorii lor, cu italienii... Vreau să văd pe D'Annunzio, care mă aşteaptă... I-am scris să vie să mă vadă... Va trece Carpații cu mine la întoarcere...".

Bietul Zorileanu! Mă îneca plânsul privindu-l. Se făcuse atât de frumos! Cu o barbă neagră ce-i încadra fața de ceară, în care luceau ochii adânci şi negri, semăna cu Christ. Voia mereu să-mi sărute mâna spre a-mi arăta recunoştinţa lui că e bine îngrijit. Voia să vin în toate zilele să-l văd.

„Da, mă vei scăpa şi te voi iubi ca pe o speranță de viaţă", îngâna nenorocitul.

Într-o zi, sosind soţul meu, am luat un buchet mare de garoafe şi ne-am dus la Nervi.

Pe drum, ziceam: „Cine ştie? Poate că scapă... Are 34 de ani. Câte minuni nu s-au văzut?"

Dar când am sosit acolo, Mircea Zorileanu era în agonie.

Nu mai putea vorbi. M-a cunoscut însă imediat. A luat florile şi le-a sărutat...

Făcea sforţări grozave să-mi spună ceva dar n-am mai putut asista la acea scenă care-mi rupea inima...

A murit peste câteva ore, chiar în noaptea aceea.

Întorcându-mă acasă, mi-am însoţit bărbatul la gară, căci trebuia să plece la Ancona.

În vreme ce doamna Lucia Cosma a scris la Legație, căci n-am vrut să mai mă amestec şi în chestiuni de bani, să se trimită o sumă pentru coşciug şi înmormântare; eu am chemat la telefon aerodromul Ansaldo.

Ştiam că un aviator renumit, Stoppani, era primitor‌ul tuturor aeroplanelor SVA, care ieşeau din acele uzine.

Fără să-l cunosc, i-am povestit cazul şi l-am rugat să ia parte la înmormântare, din partea aviatorilor şi aviației italiene. Mi-a mulţumit şi mi-a promis că vine.

Cum doamna Lucia Cosma mi-a spus că n-are bani decât pentru coşciug, cum de la Nervi la Genova e o distanţă de aproape o oră, şi cum Zorileanu ceruse să fie ars, iar crematoriul e doar la cimitirul Staglieno din Genova, a trebuit iar să alerg.

M-am dus la divizie. Am reuşit să fiu primită de colonelul de stat major Montanari.

Extrem de amabil, acesta m-a ascultat; mi-a arătat că e destul de greu, fiindcă nu era în obicei să se transporte morții cu automobilul, dar mi-a aprobat două autocamioane, unul ca dric, altul pentru asistenți.

Aviatorul Stoppani, deşi era o mare distanţă de la aerodrom la Nervi, a sosit cu aeroplanul, urmărind apoi tot în zbor, convoiul până la Staglieno, unde a făcut trei ocoluri deasupra coşciugului învelit cu tricolorul şi a aruncat flori deasupra lui.

Eu am scris mai târziu un articol în ziarul „Caffaro": „Un aviatore romeno", care a fost reprodus în „Giornale d'Italia" şi în „Corriere" de la Roma şi Milano.

La cimitirul din Nervi au adus personal o splendidă coroană marchiza Gropallo, din cea mai veche familie genoveză, cum şi o doamnă din aristocraţia argentiniană, Giulia Lavarello, cunoscută pentru binefacerile ei din timpul războiului.

La cimitir, unde erau adunaţi şase români, printre care şi soldați italieni din România, mi-am luat rămas bun printr-o cuvântare de la acela care fusese cel mai curajos şi mai valoros aviator al nostru după Vlaicu, cel care trecuse cel dintâi Carpații despărţitori de fraţi şi care murise ştiind că Victoria e a noastră!".

În anul 1937, din iniţiativa membrilor Aeroclubului României, condus de cunoscuții aviatori George Valentin Bibescu, Andrei Popovici şi Gheorghe Banciulescu, în Piața Quito din Bucureşti, la întretăierea străzilor Paris, Praga şi Varşovia, a fost dezvelit un monument dedicat lui MIRCEA ZORILEANU, la temelia căruia se află depusă urna cu cenuşa bravului aviator, transportată de la Nervi în ţară.

65 de ani de la „zborul în eternitate" 1919-1984

Comandor (r) aviator Constantin IORDACHE