Heinkel He-59

Heinkel He-59

Bogdan IONESCU

Ceea ce a însemnat imbarcarea trupelor de comando la bordul unor hidroavioane pentru a le plasa în apropierea unor obiective accesibile pe calea apei le-a aparţinut în totalitate germanilor, care au fost şi singurii care au pus-o în practică în decursul Celui de-al Doilea Război Mondial. Aparatul folosit a fost Heinkel He 59, un aparat de luptă german proiectat în anul 1930 ca urmare a unei cereri a Reichluftfahrtministerium (RLM) pentru un bombardier torpilor care să poată executa şi misiuni de recunoaştere destinat să opereze atât ca hidroavion cu flotoare, cât şi ca aparat de zbor cu tren fix.

Deşi a fost unul dintre primele aparate de zbor biplane construite de către Germania după sfârşitul Primului Război Mondial, He 59 s-a dovedit a fi extrem de versatil şi util, mult timp după ce era considerat uzat moral. Astfel, în 1943 deşi numărul acestor aparate se micşorase, nu mai puţin de 18 unităţi din cadrul Luftwaffe aveau încă în serviciul operaţional diverse modele de He 59. Aceste unităţi au folosit venerabilele He 59 pentru misiuni de minare, atac la sol, salvare, transport şi activităţi specifice războiului electronic şi războiului psihologic.

Designul

În 1930, proiectantul de avioane Ernst Heinkel a început lucrul la un proiect de aparat de zbor destinat Marinei Militare Germane. Pentru a ascunde intenţiile militare ale proiectului, aparatul avea oficial destinaţie civilă. Prototipul He 59b cu tren de aterizare fix a fost primul care s-a ridicat în aer în septembrie 1931, dar prototipul hidroavionului He 59a a fost cel care a deschis drumul aparatului de producţie de serie (iniţial He 59B-1), din care au fost realizate 142 de bucăţi în trei variante principale. He 59 era un aparat plăcut la zbor, deficienţele observate fiind motoarele de mică putere, raza de acţiune limitată, capacitatea de transport redusă şi armamentul insuficient.

Avionul avea o structură mixtă. Aripile erau realizate din lemn, pe o structură cu două lonjeroane cu bordurile de atac din placaj, restul aripii fiind acoperit cu pânză. Fuselajul avea o structură metalică acoperită cu pânză. Secţiunea posterioară era acoperită cu tablă de aluminiu.

Cele două flotoare conţineau rezervoare de combustibil - fiecare dintre ele având o capacitate de 900 litri. Împreună cu tancul de combustibil din interiorul fuselajului aparatul putea lua la bord 2700 litri de combustibil. Două rezervoare suplimentare de combustibil puteau de asemenea să fie plasate în cala de bombe, crescând capacitatea la 3200 litri. Elicele erau realizate din lemn cu patru pale şi cu pas fix.

Versiuni ulterioare au fost: He 59C-1 aparat de antrenament neînarmat, He 59C-2 destinat salvării echipajelor de pe mare, He 59D-1 versiune combinată fiind în acelaşi timp aparat de antrenament şi aparat de salvare pe mare, He 59E-1 bombardier torpilor de instrucţie, He 59E-2 aparat de instrucţie pentru recunoaştere, şi He 59N aparat de instrucţie pentru navigaţie produs prin transformarea unor aparate He 59D-1. Modelele destinate instrucţiei au supravieţuit ceva mai mult decât cele aflate în serviciu operaţional pe front, dar toate au fost distruse sau retrase din serviciul operativ până în 1944.

Producţia

Producător - Ernst Heinkel AG, Marienehe; Producţia a fost subcontractată de Walter Bachmann AG, Ribnitz şi de către Arado Flugzeugwerke şi a cuprins în total 142 de exemplare.

Versiuni

He 59 a: primul prototip. He 59 b: al doilea prototip. He 59 A: 14 buc. test şi evaluare He 59 B-1: 16 aparate de pre-serie. He 59 B-2: versiune îmbunătăţită. He 59 B-3: aparat de recunoaştere. He 59 C-1: aparat de antrenament neînarmat. He 59C-2: model de salvare maritimă. He 59D-1: versiune combinată de antrenament şi salvare pe mare. He 59E-1: aparat torpilor de antrenament. He 59E-2: aparat de antrenament pentru recunoaştere. He 59N: aparat de antrenament pentru navigaţie produs ca o conversie a He 59D-1.

Activitatea Operaţională

Câteva aparate au fost folosite de către Legiunea Condor în Spania în timpul Războiului Civil, în 1936, ca aparate de recunoaştere maritimă şi bombardiere nocturne.

În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, He 59 a fost folosit ca bombardier torpilor şi puitor de mine. În perioada 1940-1941 a fost folosit în principiu în cadrul misiunilor de recunoaştere, iar în perioada 1941-1942 ca avion de transport, aparat de salvare pe mare şi avion de instrucţie.

La începutul ostilităţilor, 60 de aparate He 59B au zburat în cadrul Kustenfliegergruppen 106, 406, 506 şi 706 în misiuni de recunoaştere costieră, patrule anti-navă, amplasare de mine (He 59 putea transporta două mine marine magnetice de 500 kg). Aceste aparate au echipat atât Seenotdienststaffel cât şi Schwilben, ambele însărcinate cu căutarea şi salvarea supravieţuitorilor de pe suprafeţele Mării Baltice şi Mării Nordului.

Al Doilea Război Mondial începe "oficial" cu atacul cuirasatului german Schleswig-Holstein asupra depozitelor de muniţii de la Danzig (Gdansk) în data de 1 septembrie 1939, pentru care două aparate de recunoaştere He 59 aparţinând 3./506 şi 3./706 au asigurat reglarea tirului.

Campania din Norvegia

La Campania din Norvegia au luat parte două unităţi ale Luftwaffe care aveau în dotare He 59: Lufttransportchef See - condusă de Maiorul Lessing, care avea în dotare 14 aparate tip He 59 şi KgrzbV 108 din cadrul X Fliegerkorps care avea la dispoziţie 13 aparate He 59D de transport care era însărcinată cu transportul trupelor de asalt.

În timpul campaniei din Norvegia, cea mai mare parte a acestor unităţi au executat patrule de coastă şi operaţiuni de salvare pe mare şi transportul tuturor unităţilor de infanterie în interiorul fiordurilor.

Încă din prima zi a atacului aparatele He 59 au fost implicate în conflict, mai multe He 59 aparţinând KgrzbV 108 au adus trupe de infanterie la Bergen (IR 159), unul dintre hidroavioane prăbuşindu-se la amerizare şi ucigând doi membrii ai echipajului şi şase soldaţi.

În data de 10 aprilie, în ajutorul trupelor III/IR 193 şi personalului I./ZG 76 şi KG 26, aparatele de tip He 59 alături de alte 12 hidroavioane tip Ju 52-3m au efectuat misiuni de debarcare a unităţilor anti-aeriene. În cursul aceleiaşi zile, o duzină de Ju 52 cu flotoare şi He 59 au deplasat către Bergen trupele şi personalul Luftwaffe.

În data de 13 aprilie aparatele de transport Ju 52-3m, Ju 52 See, He 59 şi Ju 290 au aprovizionat Narvik-ul cu întăriri, materiale şi echipamente. Unităţile serviciului de informaţii specializate în comunicaţii radio (Nachrichtenkommando) au sosit cu aceste convoaie. De asemenea, în data de 22 aprilie, 4 aparate de tip He 59 alături de 78 de Ju 52-3m au adus trupe de infanterie şi de artilerie la Trondheim/ Vaerns. Pe data de 28 aprilie 1940, patru He 59 alături de 89 Ju 52-3m au contribuit la întărirea poziţiilor germane de la Narvik, aducând trupe de artilerie şi muniţie.

Invazia Olandei

Cel mai important moment din istoria lui He 59, şi unic în istoria aviaţiei, a fost cucerirea Podurilor de pe râul Maas în cadrul a ceea ce s-a numit mai târziu Bătălia pentru Rotterdam. Oraşul nu fusese inclus de către olandezi într-un plan defensiv strategic, deoarece era relativ îndepărtat de zona fortificată a Olandei şi totodată îndepărtat de coastă. Trupele încartiruite la Rotterdam numărau 3000 de oameni - în mare parte unităţi şcoală, dintre care doar 1000 erau combatanţi (Puşcaşi Marini 39 RI). În jurul Nieuwe Maas erau concentrate mai multe baterii AA olandeze.

Atacul german a fost deschis în dimineaţa zilei de 10 mai 1940 (orele 7:00), de către 12 aparate He 59D special adaptate, care au debarcat 120 de oameni din cadrul Companiei 11 a Regimentului 16 Desant Aerian în scopul capturării podurilor de pe Maas. Fiecare hidroavion a debarcat câte 10 oameni la bordul unor bărci gonflabile. Amerizarea s-a făcut în zori cu motoarele oprite, după care au fost umflate bărcile şi paraşutiştii au coborât la bordul lor luând cu asalt podurile. Elementul surpriză a fost de partea trupelor germane de comando. Acestea au capturat destul de repede podurile, singura rezistenţă întâmpinată fiind din partea unor poliţişti olandezi. În cursul luptelor ce au urmat, patru dintre cele douăsprezece He 59 au fost distruse.

După debarcare, Generalul Kurt Student - comandantul german, a organizat trupele în vederea cuceririi Rotterdam-ului. Atacul german a întâmpinat în partea de sud a oraşului o rezistenţă dură din partea Puşcaşilor Marini olandezi, care, după o luptă care a durat 9 ore, s-au predat. Ulterior, între 10 şi 14 mai, au avut loc concentrări de trupe de ambele părţi şi lupte dure, care au culminat cu bombardarea Rotterdam-ului în data de 14.05.1940. Raidul a avut ca urmare uciderea a 800-900 de persoane, 80.000 de oameni şi-au pierdut locuinţele, mai mult de 25.000 de case fiind distruse. În ciuda rezistenţei îndarjite şi atacurilor olandeze podurile nu au căzut. Atacul aerian abia a atins poziţiile olandeze, dar incendiul care a avut loc a tăiat definitiv legătura comandamentului garnizoanei cu Haga şi în urma pierderii posibilităţilor de a organiza rezistenţa, comandantul, Colonelul Scharroo, a luat decizia de a capitula. În bătălie au căzut la datorie 185 de militari olandezi şi circa 91 germani.

Bătălia Angliei

În cadrul luptelor dintre Germania şi Marea Britanie din toamna lui 1940 cunoscute sub numele generic de Bătălia Angliei, recuperarea echipajelor germane căzute în mare a făcut obiectul atenţiei comandamentului german încă de la începutul conflictului. Pe cele două maluri ale Canalului Mănecii s-au făcut eforturi pentru recuperarea piloţilor antrenaţi care deveneau din ce în ce mai greu de înlocuit.

În urma unui ordin din data de 12 aprilie 1939, a fost creată prima unitate destinată salvării aeriene pe mare. Aceasta îşi începea activitatea la 1 iunie 1939 de la bazele Norderny şi List, cu câteva He 59 şi cu echipaje civile antrenate pentru misiuni sanitare.

Avioanele acestui serviciu au fost pictate în întregime în alb, cu crucile roşii mari, foarte vizibile, şi cocarda naţională civilă pictată pe derivă şi direcţie. Serviciul va prinde iniţial aripi, va participa la campaniile din Polonia, Norvegia şi Ţările de Jos şi va sfârşi în timpul Bătăliei Angliei prin a fi preluat de către Luftwaffe, care va furniza ulterior şi echipajele.

La începutul Bătăliei Angliei marile hidroavioane biplane s-au bucurat de o oarecare imunitate, nefiind atacate de către vânătorii britanici. Ulterior însă, britanicii şi-au pus problema că, în condiţiile inexistenţei unui serviciu similar britanic, piloţii britanici recuperaţi de pe suprafaţa Canalului Mănecii devin prizonieri de război, în timp ce cei germani reintră în luptă. În plus aparatele de salvare au fost suspectate de a fi semnalat prin radio poziţia convoaielor britanice de pe Canalul Mănecii şi respectiv de a fi neutralizat un câmp de mine britanic, considerat esenţial pentru protecţia Angliei împotriva unei eventuale invazii germane.

Astfel, cu asentimentul lui Winston Churchill se instituie decizia oficială din 13 iulie 1940 de a opri, dezarma sau captura aparatele germane de salvare pe mare. Dealtfel, britanicii realizează chiar şi un film de propagandă privind capturarea unui He 59 al Crucii Roşii care desfăşura astfel de activităţi deasupra Canalului Mănecii. După 50 de zile în care au loc acroşări şi interceptări la iniţiativa piloţilor britanici, şi trei dintre aparate sunt făcute prizoniere, He 59 se întoarce la camuflajul în 3 culori specific Luftwaffe pentru această perioadă (R.L.M. 65, R.L.M. 72, R.L.M. 73), mitralierele defensive fiind reinstalate. Acestea au fost măsuri mai mult psihologice, deoarece în cazul interceptării unui hidroavion atât de lent, de către un aparat de vânătoare britanic, şansele de supravieţuire ale primului sunt foarte reduse.

Seenotdienst (Serviciul de salvare maritim) aparţinând Luftwaffe făcea parte din Seenotbereichskommando şi avea principalele baze Brest (Lanveoc-Poulmic), Cherbourg, Wimereux (Boulogne sur Mer) şi în Olanda. Aceste 4 puncte centralizau operaţiunile de salvare pe mare. Ele au fost dotate cu cca. 40 de He 59. Progresiv, alte hidroavioane au fost încorporate sau detaşate: o pereche de Do 24, câteva Do 18 şi He 60 şi o duzină de Berguet Bizerte.

În plus faţă de hidroavioane, 18 bimotoare FW 58 sunt afectate cercetării pe mare; acestea avându-şi baza în cadrul unităţilor de vânătoare şi putând să lanseze plute naufragiaţilor. Serviciul de salvare pe mare cuprindea de asemenea vase de toate tipurile.

În plus, o reţea de 60 de plute de supravieţuire numite Udet-Bojen de dimensiuni 2x3x4 m a fost dispusă pe Canalul Mănecii. Aceste plute staţionate la ancoră în mijlocul mării erau situate pe principalele rute de zbor ale bombardierelor germane. Plutele permiteau supravieţuirea a 4 persoane dispunând de 4 cuşete, raţii de hrană şi apă dulce. Un catarg permitea ridicarea unui drapel pentru a semnala că pluta este ocupată. În mod obişnuit, hidroavioanelor He 60 le revenea sarcina de a vizita aceste plute în vederea culegerii supravieţuitorilor.

Dintre aparatele germane destinate salvării pe mare, He 59 a constituit coloana vertebrală a acestei flote în anul 1940. Deşi era lent şi vizibil depăşit pentru această perioadă, acesta era în compensaţie foarte robust, şi posturile sale "în aer liber" permiteau o bună vizibilitate. De fapt, fiind un hidroavion cu flotoare, posturile echipajului erau situate mult deasupra nivelului mării, crescând astfel câmpul de vizibilitate după amerizare şi facilitând astfel recuperarea naufragiaţilor.

Marea Neagră

Hidroavioanele au fost cea mai eficientă escortă a convoaielor din Marea Neagră, fiind folosite atât de germani, români cât şi de sovietici. Aparatele He 59 au fost folosite în misiuni de patrulare şi de salvare pe mare. Hidroavioanele au avut baze pe litoralul românesc şi pe cel bulgăresc. Misiunile de escortă a convoaielor la distanţe mari au fost preluate de aparate cu rază lungă de acţiune ca Blohm & Voss 138, în timp ce operaţiunile de salvare şi de recuperare a supravieţuitorilor au revenit He 59.

În preludiul Operaţiunii Barbarossa, au fost create două noi escadrile de salvare pe mare, Seenotstaffel 8. fiind afectată bazei de hidroavioane de pe Siutghiol de lângă Mamaia în data de 9 iunie 1941. Aparatele acestei baze au purtat înmatriculările: DA-ML, DB-KB, MV-AD, SD-EE, SD-ML şi SD-WH, fiind necesar ca ele să fie deja operaţionale pe data de 22 iunie, ziua atacului împotriva U.R.S.S. Escadrila 8 avea legături strânse cu Seenotstaffel 7, care opera în Grecia (deasupra Mării Egee), aparatul DD-AX făcând naveta între cele două baze. De asemenea, aparatele He 59 au fost implicate în misiuni de salvare şi deasupra Mării Mediterane şi Mării Baltice.

În data de 26 iunie 1941 distrugătoarele sovietice Moscova şi Harkov au atacat Constanţa întâmpinând rezistenţa Distrugătoarelor româneşti Regina Maria şi Mărăşeşti şi a bateriilor de coastă germane. Distrugătorul Moscova a sărit în aer lovind o mină. Hidroavioanele He 59 au fost implicate în operaţiunea de salvare a militarilor ruşi alături de vedetele torpiloare Vijelia şi Viscolul. Unul dintre hidroavioanele He 59 fiind în pană a fost remorcat până în port de către vedeta torpiloare Viscolul.

Pierderile suferite de către Escadrila 8 s-au succedat într-un ritm rapid. Pe 3 iulie He 59 E DB-KB (W nr. 1823) a decolat de la Siutghiol pentru a oferi ajutor omologului său MV-AV, angajat în luptă cu vedetele sovietice. Niciunul dintre ele nu s-a mai întors la Mamaia. DB-KB se prăbuşeşte în mare dezintegrându-se, din motive necunoscute, tot echipajul fiind pierdut. La 10 august He 59 D (W nr. 931) a fost surprins de o furtună în apropiere de Mamaia în timp ce se întorcea de la Varna cu câţiva pasageri, a fost forţat să amerizeze, aparatul fiind avariat la contactul cu marea. La 2 noiembrie He 59 E SD-EN (W nr. 2797) aparţinând Escadrilei 8. s-a deplasat la Tendromoskaja pentru a salva echipajul unui Ju 52 doborât de către vânătoarea sovietică. Aparatul nu a mai revenit la Siutghiol presupunându-se că a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi Ju 52. În august 1942 a sosit la Mamaia He 59 TM-HM (W nr. 1524) - ultimul aparat de acest tip intrat în serviciul de salvare pe mare. La 16 august 1942 a sosit la Siutghiol primul aparat de tip Domier 24, menit să preia rolul lui He 59. Fiind socotite anacronice, aparatele He 59 au fost retrase fiind înlocuite cu mai modernele Dornier 24.

Ilmavoimat (Forţele Aeriene Finlandeze) au închiriat patru aparate din Germania în august 1943. Acestea au fost folosite în cadrul unor misiuni de recunoaştere strategice deasupra U.R.S.S. şi transportul unor comandouri finlandeze în spatele liniilor inamice. Ele au fost returnate Germaniei patru luni mai târziu.

Specificaţii Tehnice

Tip: Hidroavion Multi-Rol Producător: Ernst Heinkel AG, Marienehe; producţia subcontractată de Walter Bachmann AG, Ribnitz; de asemenea, unele aparate fiind construite sub licenţă de către Arado Flugzeugwerke Modele: B, C, D, E and N Primul zbor: Septembrie, 1931 Prima livrare către unităţi: August 1932 Ultima livrare: 1936

Motoare Model: BMW VI 6.0 ZU Tip: 12 Cilindrii în V răcit cu lichid Număr: două Putere: 660 hp (485kW)

Anvergură: 23.70 m (77 ft. 9.5 in.) Lungime: 17.40 m (57 ft. 1.75 in.) Înălţime: 7.10 m (23 ft. 3.75in.) Suprafaţă portantă: 153.4 m² (1651.18 sq ft)

Greutate: He 59C-2 Gol: 6215 kg (13,702 lbs.) Maximum: 9000 kg (19,842 lbs.)

Performanţe Viteză maximă: 235 km/h (146 mph) Distanţa maximă de zbor (cu încărcătura maximă de combustibil): 1750 km (1087 mi) Raza de acţiune: 800 km (497 mi) Viteză ascensională: 200 m/min (656 ft/min) Plafon de serviciu: 5000 m (16,400 ft)

Armament 3x mitraliere MG 15 cal. 7.92 mm (ulterior MG 81) mânuite manual din postul navigatorului din faţă, şi respectiv cele 2 poziţii ventrală şi dorsală. Mai multe subtipuri au fost înarmate cu cel puţin 1 tun de cal. 20 mm MG FF.

Încărcătura de bombe Cele mai multe aparate din varianta B2 puteau căra cca. 1000 Kg de mine, bombe sau alte materiale ofensive.

Camuflajul

Aparatele Legiunii Condor au avut camuflajul standard Luftwaffe dinainte de război, respectiv RLM 02 complet cu vârfurile aripilor şi direcţia albe, intradosul flotoarelor RLM 74 şi însemnele specifice republicane spaniole. Elicele cvadripale din lemn erau vopsite RLM 71 sau lemnul era lăsat natur - lăcuit.

Camuflajul aparatelor He 59 pentru începutul războiului (Campania din Norvegia, Danemarca, Franţa şi Bătălia Angliei) a fost standard Luftwaffe, respectiv: suprafeţele superioare cu două nuanţe de verde dispuse în pete geometrice: RLM 72/ RLM 73, cu suprafeţele inferioare RLM 65 (inclusiv opera vie a flotoarelor) şi elicele vopsite RLM 71.

În timpul Bătăliei Angliei, aparatele He 59 aparţinând Serviciului Salvării Aeriene pe Mare au fost vopsite alb complet (RLM 21) cu crucile roşii mari vizibile, înmatriculările vopsite în negru iar armamentul defensiv a fost înlăturat. Însemnele naţionale erau purtate doar pe derivă/direcţie şi erau la unele aparate standard Lufthansa pentru perioada respectivă adică Swastika aşezată orizontal, înscrisă în cerc negru pe bandă roşie, la altele era prezentă doar Swastika simplă aşezată oblic standard Luftwaffe.

Aparatele care au fost împrumutate Finlandei au avut camuflajul standard Luftwaffe purtând cocarde finlandeze.

Pe Frontul de Est (respectiv la Marea Neagră), unele dintre aparatele He 59 au căpătat peste camuflajul original nişte pete/benzi galbene, respectiv: fuselajul anterior până în spatele cabinei navigatorului, nacelele motoarelor şi direcţia au fost vopsite în galben RLM 04.

Kit-uri

Piaţa oferă două versiuni ale lui He 59 respectiv B şi D, la scara 1/72 - kituri mixte din P.V.C. injectat şi răşină plus fotodecupaje metalice, fabricate de către Special Hobby din Republica Cehia şi un kit la scara 1/72 fabricat de către Aviation USK - Nebraska, SUA din plastic injectat vacuumat cu fotodecupaje metalice din care pot fi realizate atât versiunea B cât şi D.

Din kit-ul Special Hobby He 59B-2 cu numărul de serie SH 72033 pot fi realizate două versiuni: una aparţinând Legiunii Condor din timpul Războiului Civil din Spania şi cealaltă: M2-RW aparţinând 3/KuFlGr 106 Luftwaffe, având baza la Borkum în 1939.

Din kit-ul Special Hobby He 59D având numărul de serie SH 7009039 pot fi construite de asemenea 2 versiuni - ambele aparţinând Germaniei: una aparţinând FFS (See) 6, Germania 1940; cealaltă aparţinând Diviziei Navale de Urgenţă, staţionată în Bulgaria 1940-1941.

Din kit-ul Aviation USK la scara 1/72 pot fi realizate 4 versiuni dintre care una aparţinând Legiunii Condor şi una aparţinând unităţii destinate salvării aeriene din timpul Bătăliei Angliei.