Bateriile plutitoare de Dunăre 1918-1941

BATERIILE PLUTITOARE DE DUNĂRE-1918-1941

Dr. ing. Cristian CRĂCIUNOIU C-am (r) Raymond STĂNESCU

OCUPAREA VÂLCOVULUI dispozitivul flotelor română și rusă la 14 februarie 1918

Rumanian Danube Floating Batteries In 1917, trying to stop the advancing German, Turkish and Bulgarian troops from Dobrodja to Southern Bassarabia, the Imperial Russian Navy built and brought in the Danube Delta floating batteries of the K class. There were made of wood on an iron skeleton. The K 15,16,17... had two guns Obuhov of 155 mm and a small steam engine. The K 6,7,8... had only one Obuhov gun and no propulsion. As the revolution begun in October some were abandoned in the area. In 1922, Rumanian Royal Navy had one of the K 15 type and one of the K 6 type. As they were wooden made in 1934 they were replaced by iron barges from NFR with the same guns. They were a special target for the VVS in the early days of WW 2 being all sunk.

Sus stânga: Clișeu pe sticlă cu K-17 la Galați în 1922. Datorită propulsiei proprii putea fi categorisită și ca o canonieră fluvială. (Colecția C. Crăciunoiu);

Stânga: Harta operațiunilor desfășurate cu ocazia ocupării Vâlcovului;

Stânga jos: Desen al canonierei K-17;

Sus: Bateria plutitoare K-7; clișeu pe sticlă. (Colecția C.Crăciunoiu);

Stânga: Planul de forme al canonierei K-17. Se observă clar că derivă dintr-un proiect de șalandă căreia i s-a montat o elice:

Jos: Bateria plutitoare K-7; clișeu pe sticlă. (Colecția C. Crăciunoiu). Galați 1922. Tunul este ușor rotit spre tribord și de aceea este mai greu de distins turela.

Stânga: Vedere a bateriei de la Năvodari, dotată în 1941 cu tunuri de fabricație rusească, rămase din Primul Război Mondial.

Scuturile au fost fabricate la arsenalul marinei de la Galați.

Jos: Vedere laterală a bateriei plutitoare K-7, ce avea următoarele caracteristici: - Lungime: 45,72 m - Lățime: 7,2 m - Pescaj maxim: 1,2 m - Armament: tun de 152 mm Obuhov - Echipaj: 18 persoane

Dreapta sus: Plan al tunului rusesc de 152 mm, după revista rusească Modelist Konstructor.

Dreapta jos: Tunul rusesc de 76 mm și cel de 47 mm din revista Modelist Konstructor.

1917-1918

La sfârșitul lunii decembrie 1916, prin părăsirea Dobrogei de către Armata rusă s-a creat o situație operativă nouă. Potrivit Convenției româno-ruse conducerea forțelor și acțiunilor la est de granița cu Rusia a revenit acesteia. Flota de operațiuni română a fost subordonată Comandamentului rus (22.12.1916).

Sectorul Sulina-Galați în subordinea C-am Vaskolin (care ia în subordine și Flota română), potrivit ordinelor, se retrage la Chilia Veche, unde se concentraseră toate vasele românești.

La Sulina și Chilia Nouă, baze rusești, unde s-au concentrat toate navele de război rusești, între care și barja purtătoare de artilerie de tip Elpidifor, sunt semnalate 4 barje cu tunuri de 150 mm și alte 11 barje și remorchere armate.

În perioada înghețului (iarna 1916/1917), navele românești s-au pregătit pentru acțiune. Între altele au fost amenajate 2 pontoane purtătoare de artilerie, cu câte 2 obuziere de 120 (bateria plutitoare, odată cu dezghețul, se reia activitatea pe frontul din deltă - V-am Neniukov).

27.04.1917 - Întreaga flotă este concentrată la Ismail: 3 canoniere rusești (D, K, T), 2 barje de Azov, 3 barje tunuri 150 mm etc. gata de acțiune;

24.07.1917 - acționează împotriva bateriilor bulgaro-germane de la Tulcea.

În perioada 24.07-11.11.1918 au fost executate cca 42 acțiuni de bombardament asupra pozițiilor artileriei adverse de la Tulcea, cu rezultate satisfăcătoare și bune;

25.11.1917-artileria navală și terestră rusă nu mai trage;

07.12.1917 - soldații ruși și bulgarii fraternizează.

Notă: de remarcat organizarea tragerilor indirecte românești: - observare aeriană și balon captiv; - dispozitiv interesant de folosire balon captiv; - un ponton 120 mm a fost lovit și s-a scufundat așezându-se pe uscat. Reparat pe loc; - Flota a acționat la cererea Sfatului țării, de la Chișinău pentru eliberarea și ocuparea porturilor basarabene.

(Vezi "Marina română I-ul Război mondial, paginile 228, 230, 234, 235, 236 - schița - vezi și tabel semne convenționale).

1941

Pe baza experienței din Primul Război Mondial, în perioada interbelică au fost pregătite pentru cooperarea nemijlocită cu trupele ce luptau în zona inundabilă a Deltei Dunării și de-a lungul fluviului.

La data de 21.06.1941, în subordinea Detașamentului 1 maritim se aflau Corpul de artilerie plutitoare, dispunând de: - 2 secții 150,4 mm Obukov (IV/152,4 pe șlepuri) - 1 secție 47mm (II/47 pe bacuri) - 1 secție 40 mm (II/40 pe bacuri).

Artileria pe șlepuri (deplasare prin remorcare) ocupa o poziție centrală în zona marelui M (azi Crișan) de unde putea acoperi cu foc aria Vâlcov-Sulina, aproximativ Sf. Gheorghe.

Secțiile pe bacuri (autopropulsoare) acționau pe canalele interioare, între Periprava și Chilia Veche.

Unitățile se aflau în dispozitivul ordonat.

23.06.1941 Secțiile 154,4 resping cu foc o inmersiune a forțelor sovietice pe brațul Stari Stambul;

24.06-15.07.1941 - Bateria nu a mai acționat, dar continuă să prezinte un potențial pericol, foarte important pentru orice încercare de a debarca pe litoralul românesc al Deltei.

A fost atacată zilnic de aviația sovietică (avioane TB 3), care bombarda zona respectivă (zonă în care se aflau și navele izgonite de la Sulina de bombardamentele aeriene);

12.07.1941 atac aerian deosebit de puternic în zona Peripsava - O. Babina, Peripsava - Sulina nave avariate sau scufundate;

23.06.1941 - Bombardament aerian în zona de confluență a marelui M. Pontonul de mine Aurora scufundat. Bateria lovită. Două șlepuri port tun distruse, celelalte avariate, 22 militari uciși. Practic bateria este desființată.

Notă: Secțiile pe bacuri au acționat cu succes în zona Chilia Veche, având o contribuție importantă la stabilizarea retragerii Batalionului 15 Infanterie Marină în zona Stipoc. Înaintarea rusă a fost oprită.

Detașamentul Cerna-Voda Șlepul armat No. 4 Campania 1925 Comandant S-bit. Tocineanu I. Ajutor Plut. Lambrino A.

Sus: Fotografie cartonată, cu detașamentul de artilerie plutitoare numărul 4 de la Cernavodă. Pe spate semnează toți membrii echipajului, soldați în termen din 1926 (foto dreapta).

Jos: Acum doi ani pe Dunăre, după unitatea militară navală de la Tulcea, mai existau șlepuri de tipul celui din imagine. Am numărat și fotografiat șase bucăți. Să sperăm că a mai rămas accidental sau ca saivan pentru oi, măcar unul.

Bateriile plutitoare de tipul K erau construite în timpul Primului Război Mondial din lemn pe structură metalică. De aceea, ele au fost casate în jurul anului 1935. Tunurile de fabricație rusească de 120 mm au fost montate pe două șlepuri metalice achiziționate de la NFR. Iată o astfel de baterie, ce folosește pentru apărarea antiaeriană o mitralieră binată Hotchiss de 13,2 mm.

Luptele pentru ocuparea Vâlcovului; retragerea flotei ruse la Odessa

Pe brațul Chilia mai rămăsese un singur port neocupat, Vâlcovul, unde se retrăsese întreaga flotă rusă de Dunăre. Acțiunea împotriva Vâlcovului se anunța a fi mai dificilă. Pe lângă faptul că aici se concentrase tot ce mai rămăsese din forțele rusești din Delta Dunării, poziția geografică a locului avantaja apărarea lui de către un adversar ce părea hotărât să-l păstreze. Localitatea se afla într-o rețea de canale ce formează delta Chiliei; satele din vecinătate: Gălilești, Ghibărțeni și Jibrieni adăposteau grupări numeroase de soldați și marinari bolșevizați, dispunând de armament puternic, tunuri și mitraliere. La apărarea Vâlcovului puteau să intervină și unități navale de mare, acționând din baia Jibrieni. Mai mult decât în cazul Chiliei se cerea o acțiune combinată și coordonată, a trupelor de uscat și a navelor Flotei de operațiuni.

În Vâlcov se aflau cele trei canoniere maritime, o grupare de barje armate cu nouă unități, două remorchere armate și diverse alte nave auxiliare, dispunând de aproximativ 24 tunuri de calibre între 105 și 152 mm și alte câteva tunuri de 76-87 mm. Trupele terestre rusești erau apreciate la valoarea a două regimente, dispunând de mitraliere și tunuri de câmp.

Având în vedere că inamicul dispunea de o oarecare superioritate ca număr și calibru de piese de artilerie și în infanterie, D.I 3 inf. a întărit gruparea destinată luării Vâlcovului cu două baterii de obuziere de 127 mm, care au fost amplasate în pădurea Periprava și cu o baterie de 75 mm, instalată pe gridul mare, în fața canalului Oceakov.

Planul de acțiune întocmit de col. Dragu și cdr. Scodrea prevedea ca detașamentul Dragu (3 btl. infanterie, 2 baterii și o secție de artilerie și un escadron de cavalerie) să atace Vâlcovul dinspre Nord din direcția Jibrieni, iar batalionul de debarcare să debarce, sub protecția focului Escadrei și artileriei instalată la uscat, în apropiere de Vâlcov, pe care să-l atace dinspre Vest. Acțiunea a fost hotărâtă pentru ziua de 10 februarie.

Detașamentul Dragu a pornit de la Chilia Nouă spre Vâlcov la 8 februarie, pe drumul ce lega cele două localități, cu scopul de a ocupa dispozitivul prevăzut pentru atac. Înaintarea a întâmpinat însă rezistență la întretăierea canalelor Stepovoi cu Solomonov, zonă asupra căreia au tras și navele rusești ieșite în baia Jibrieni.

În aceeași seară rușii au tras cu artileria din Vâlcov asupra Peripravei și asupra trupelor noastre ce se adăposteau în pădurea Letea (cca 46 șrapnele). În dimineața de 9 februarie au intrat în dispozitiv monitoarele, ocupând poziții de tragere dinainte stabilite pe canalul Cernofen. De aici ele puteau interveni cu foc pentru a împiedica eventuale debarcări ale rușilor și puteau contrabate artileria lor care ar fi deschis focul. Tirul, în direct, urma să fie condus din observatorul instalat în turla bisericii Periprava. Remorcherul "Mihai Viteazu" cu două șlepuri se afla la gura canalului Cernovca, de unde urmau să transporte la Vâlcov două companii de debarcare.

Înainte de a vedea confruntarea între cele două flote, să aruncăm o privire în tabăra rusească. Potrivit declarațiilor cpt. cdr. Vladimir Maleincovski, fostul comandant al grupării de barje armate (luat prizonier de români la Vâlcov), din cei 20 de ofițeri ruși care încadrau grupul, rămăseseră la nave doar opt; ceilalți părăsiseră unitatea sau fuseseră înlăturați. Dintre cei rămaș doar unul, (cpt. cdr. Remers), cunoștea organizarea și conducerea tragerilor indirecte, fiind participant la asemenea acțiuni în 1917. Acesta a predat tabelele de tragere și materialul necesar Comitetului flotei. Adunarea delegaților navelor a hotărât să apere Vâlcovul, încredințând conducerea operației unei comisii condusă de marinarul Lukin, din care mai făceau parte comandantul flotei Semenov (cpt. cdr.) și ofițerul de echipaje Pasenicinikov, ca specialist. Hotărârea de a rezista românilor a fost nu numai sprijinită, dar și impusă de popolazione Vâlcovului, care nu dorea "stăpânirea exploatatorilor". Această hotărâre a readus la Vâlcov canonierele DONET, KUBANET și TERET, precum și un număr de barje armate (KI, K3, K5, K6), care trecuseră deja pe brațul Oceakov, probabil în intenția de a pleca la Odessa, așa cum se petrecuse de altfel cu diverse alte șlepuri și remorchere.

Echipajele flotei de Dunăre se arătaseră în general liniștite și disciplinate până către 2 ianuarie când a fost primit spre completare un număr de marinari din flota baltică, elemente revoluționare "de nădejde", care dețin acum voturile hotărâtoare în luarea deciziilor. Pentru acțiunea ce trebuia să urmeze au fost cerute și ajutoare de la Odessa și Sevastopol. Astfel, la 10 februarie crucișătorul auxiliar rus ROMÂNIA a făcut un drum cu marinari revoluționari la Vâlcov unde i-a debarcat să întărească forțele existente.

Planul de operațiuni al revoluzionarilor prevedea într-o primă fază ocuparea Peripravei, urmată de înaintarea spre Chilia și Ismail, de unde cu ajutorul forțelor revoluționare... spre Chișinău. A fost instalată o centrală de tragere la Sud de Vâlcov și rețeaua telefonică de conducerea focului. Observatoarele au fost plasate în turlele celor două biserici lipoveneşti din Vâlcov. Dispozitivul adoptat a fost: canonierele la intrarea spre Oceakov cu DONET și KUBANET la malul drept și TERET la malul stâng. Două barje armate (K5, K6), au fost plasate în amonte de port, una (K15) lângă TERET, iar mai în aval, pe brațul Oceakov au fost dispuse încă șase barje (K8, K7, KI, K13, K14); alte două barje (K12, K2) au fost puse la gura Polunojnoie. Nava de comandament a flotei se afla ancorată în dreptul Vâlcovului (PROVORNII).

Confruntarea a început la 9 februarie 1918, cu o zi înainte de data planificată, datorită unei acțiuni rusești. Către ora 08.00, salupe și ambarcațiuni rusești cu trupe, s-au îndreptat spre Periprava, ca pentru o debarcare. Infanteria de marină română din pozițiile de la Periprava a deschis un foc vijelios de mitraliere și la ordinul comandantului batalionului, bateria de obuziere de lângă biserica din Periprava a început să bombardeze Vâlcovul.

Când rușii au deschis focul, răspunzând bateriilor românești de la Periprava, monitoarele noastre se aflau în curs de instalare a legăturilor cu observatorul din Periprava, pentru acțiunea de a doua zi. Ele au început să tragă asupra navelor rusești abia către ora 09.30. Același cpt. cdr. Malenkovski declară... "plecând de la nava PROVORNII spre centrala de tir a constatat că legătura nu funcționează și a aflat că lt. Pasenicnikov conducea tirul direct de pe barja K15. Și barja și canoniera TERET foloseau observatorii din gabie. Și alte barje trăgeau fără a vedea inamicul, punând la tunuri unghiul maxim...".

Defecțiunea în transmisiuni s-a remediat între timp și din biserica veche de la Vâlcov s-a putut observa că loviturile proveneau de la monitoarele românești, aflate pe canalul Cemofca. În acest timp, barja K1 a primit o lovitură în mașini și a părăsit poziția plecând împreună cu barjele K3, K5, K6 pe canalul Oceakov; K3 care primise o lovitură sub linia de plutire a trebuit retrasă pe canalul Polunojnoe pentru reparații. Loviturile înregistrate se pare că au fost trase de bateria de 75 mm instalată pe Grindul mare, la est de Periprava.

La scurt timp după ce monitoarele noastre începuseră să tragă, un obuz rus a lovit observatorul din biserica de la Periprava, distrugându-l. Fără observare tirul monitoarelor noastre și-a pierdut eficiența și, către ora 10.00 Divizia 1 a fost încadrată de artileria inamicului.

BRĂTIANU a fost chiar atins în spardek și cele două nave s-au retras cu 2 km în amonte. La ora 11.00 și Divizia 2, încadrată la rândul ei, și-a schimbat poziția, de asemenea, spre amonte.

După ce monitoarele noastre s-au retras, rușii au continuat să mai tragă un timp, cel puțin cu o barjă, dar a fost un tir slab și prost condus. În cursul aceleiași zile detașamentul Dragu a ocupat Gălilești, Ghiborțeni și Jibrieni, izgonind trupele rusești instalate acolo. Jibrienți nu a putut fi însă menținut, fiind sub bătaia directă a unor nave aflate în baia Jibrieni.

Intrarea în acțiune a forțelor fluviale rusești și faptul că detașamentul col. Dragu avea dificultăți a dus la schimbarea planului prevăzut pentru ziua de 10 februarie Comandantul D. I3 I, gl. Popescu, a raportat situația Corpului 6 Armată, apreciind că, pentru a evita pierderi mari, mai este necesară artilerie grea. C. 6A a ordonat ca, pe moment, să se renunțe la cucerirea Vâlcovului, procedându-se însă la investirea lui.

În general acțiunile din ziua de 9 februarie s-au soldat cu un rezultat favorabil pentru ruși, care au împiedicat punerea în aplicare a planului stabilit de partea română pentru 10 februarie. Pierderi umane nu au fost înregistrate, iar stricăciuni au suferit bisericile folosite ca observatoare și câteva case din Vâlcov. BRATIANU trăsese 41 lovituri asupra barjei K15, CATARGIU 46 lovituri asupra bisericii noi lipoveneşti din Vâlcov și KOGĂLNICEANU doar 6 lovituri asupra satului Vâlcov, având o serie de rateuri la piesele de 120 mm. Divizia 1 monitoare (BRĂTIANU, CATARGIU) a fost trimisă în amonte la km 37 (capul ostr. Babina) pentru ca să sprijine acțiunea companiei de infanterie marină de pe malul stâng iar Divizia 2 (LAHOVARI, KOGĂLNICEANU) a fost mutată pe canalul Babina de unde trebuia să împiedice încercările rușilor de a trece în amonte și să facă siguranța barajului de mine proiectat la km 34.

La 11 februarie, bateria plutitoare cu obuziere de 120 mm a fost pusă la dispoziția batalionului de debarcare. Acum la Periprava se aflau 3 companii de debarcare, o companie pontonieri, una de mitraliere, o companie de infanterie din Regimentul 47 infanterie, o baterie de 37 mm, una de 75 mm, două baterii de obuziere de 127 mm și bateria plutitoare a marinei de același calibru.

Retragerea monitoarelor din fața Vâlcovului a încurajat agresivitatea revoluționarilor ruși. La 9 februarie aceștia primiseră o radiogramă de încurajare din partea "Comitetului sovietului comisarilor poporului pentru afacerile române (semnată Jelezniakov) care, de scurt timp, a venit cu torpilorul JARKII însoțit de 50 de marinari tunari, cu lt. cdr. Kolubakin, trimiși de "Centroflot" Sevastopol ca ajutor.

Sosirea ajutoarelor s-a făcut imediat simțită. La 11 februarie canonierele TEREȚ și KUBANET au bombardat, din baia Jibrieni, unități românești, iar a doua zi, barjele armate au bombardat puternic Periprava.

După recunoașteri efectuate cu lotci "Comitetul" de la Vâlcov ajunsese la concluzia că Periprava poate fi ocupată ușor.

În noaptea de 13/14 februarie a fost pornit un nou atac. Canoniera DONEȚ, barja K15 și artilerie de la uscat au tras intens întreaga zi asupra Peripravei, iar către ora 23.00 (14 februarie), sub acoperirea focului de artilerie, aproximativ 200 de "baltici" au încercat să treacă fluviul în lotci. Când detașamentul de debarcare a ajuns pe la mijlocul apei, focul nimicitor al mitralierelor de la Periprava a frânt elanul atacatorilor, care s-au retras, ascunzându-se în baltă. Nici la nord de la Vâlcov, unde detașamentul Dragu ținea solid satele Gălilești și Ghiborțeni, atacurile infanteriei ruse nu au avut succes. Mai mult, D.I 3 inf. își extinsese aripa stânga până la mare, tăind legătura Vâlcovului pe uscat cu Cetatea Albă.

Asemenea manifestări ofensive au determinat comandamentul român să acționeze decisiv pentru lichidarea focarului de la Vâlcov. La 12 februarie a avut loc pe nava de comandament MĂCIN o consfătuire între comandantul D.I3I (gl. Popescu), col. Dragu și cdr. Scodrea. Acesta din urmă a propus să atace navele flotei inamice în cazul când bombardamentele asupra Peripravei vor continua și să ocupe Vâlcovul cu batalionul de debarcare.

A fost elaborat și aprobat un plan de acțiune și s-a trecut la realizarea dispozitivului corespunzător. De la Chilia au fost trimise două avioane pentru observarea dispozitivului advers. Informațiile obținute arătau că la intrarea pe canalul Oceakov se afla trasă la malul drept o barjă cu tunuri de 130 mm (K15), la malul stâng, mai sus, o canonieră (DONET), mai în aval celelalte două canoniere (TERET, KUBANET) și mai multe barje iar în fața canalului Cemofca o baterie de 75 mm. Trupele ruse de la Vâlcov erau estimate la aproximativ un regiment, alte trupe făcând față la nord detașamentului Dragu.

Dispozitivul românesc cuprindea: Divizia 1 monitoare, amplasată pe canalul Cernofca la 3 km amonte de gârla Sulimancea, bateria plutitoare cu obuziere de 120 mm la vreo 500 de metri aval de gura Sulimancea, cele două baterii de obuziere de 127 mm, la Est de capul lacului Nebuna (sud Periprava), bateria de 75 mm pe Grindul Mare (est pădurea Letea), iar batalionul de debarcare la serviciul de gardă la km 3, cu misiunea de a curăța ostr. Ermacov de elementele revoluționare armate și populația civilă. Acțiunea a fost fixată pentru ziua de 14 februarie.

Între timp acțiunile agresive ale rușilor au continuat. Toată dimineața de 14, bateria de 75 mm de la vest de Vâlcov, a tras asupra capului ostr. Ermakov și în canalul Chilia, unde a tras și o barjă cu tunuri de 152 mm.