Cotul Donului - Atacul - începutul dezastrului

Cotul Donului - Atacul - începutul dezastrului - continuare din nr. 2/2009

Paternitatea Operațiunii Uranus" - contraofensiva sovietică la Stalingrad - este atribuită generalului Jukov, în acea perioadă locțiitor al comandantului suprem şi generalului Vasilevski, şeful STAVKA. Se pare însă că ideea i-a aparținut generalului - locotenent Vatutin, cel care, la 19 noiembrie 1942, se afla la comanda frontului de „Sud - Vest".

După război cei doi generali, avansați mareşali, şi-au scris memoriile în care şi-au argumentat această paternitate, Vatutin însă n-a mai apucat. La 29 februarie 1944, în timp ce comanda Frontul 1 Ucrainean şi pregătea ofensiva în direcţia Cernăuţi, generalul Vatutin a fost grav rănit într-o ambuscadă a naţionaliştilor ucraineni, aşa numiţii banderovişti, după numele conducătorului lor, Stepan Bandera, aliat cu germanii şi care au acționat în spatele liniilor sovietice. Coloana comandantului frontului a fost atacată cu focuri de mitralieră. Vatutin a ripostat alături de soldaţii din escorta şi a asigurat astfel retragerea ultimelor două jeep-uri, în unul din ele aflându-se N.S. Hrusciov, la acea vreme membru în consiliul politic al frontului, care a scăpat nevătămat şi astfel, peste ani, a avut cine să bată cu pantoful de la tribuna O.N.U. Generalul colonel Vatutin a murit în urma rănilor căpătate, pe 15 aprilie 1944, într-un spital din Kiev. Sovieticii au adoptat o atitudine nemiloasă împotriva celor care li se opuneau cu arma în mână în teritoriile cucerite, transmisă şi țărilor din sfera lor de influență. Stepan Bandera a fost căutat ani de zile în occident, unde fugise şi ucis.

În gruparea de izbire a Frontului de Sud-Vest", care a rupt apărarea Armatei 3 române, aşa cum am arătat în numărul anterior, se afla şi Armata 5 tancuri - adusă fără să fie depistată de cercetarea germană şi română, de pe Frontul „Breansk". Componenta acestei armate de tancuri dovedeşte modul inteligent în care generalii sovietici au conceput, în deplină cunoaştere a forţelor adversarului, străpungerea apărării, încercuirea şi distrugerea Armatei 3 române. În afară de corpurile 1 şi 26 tancuri, Armata 5 tancuri mai avea în subordine Corpul 8 cavalerie şi 6 divizii de infanterie. Prezenta cavaleriei în cadrul unei grupări de izbire pare ciudată. Vremea sarjelor eroice şi spectaculoase, cu călăreţi aplecați pe grumazul cailor avantându-se la atac, cu lancea sau sabia, trecuse demult chiar dacă, la izbucnirea războiului, beligeranții dispuneau de numeroase divizii de cavalerie, dar care, de regulă, acționau descălecaţi (acesta este termenul militar).

Şi cele două armate române prinse în cleştele de la Stalingrad aveau 4 divizii de cavalerie, însă cavaleriştii au luptat în general ca infanterişti, zecile de mii de cai împărtăşind soarta nemiloasă a ostaşilor. Chiar dacă este dificil, puteți să transformați un cavalerist german sau unul sovietic în cavalerist român folosind kit-urile „Dragon" sau „Zvezda", la scara 1/35.

Pregătirea de artilerie, declanşată la ora 5.30, din 3500 guri de foc, a durat între o oră şi jumătate şi trei ore, fiind vizate îndeosebi diviziile corpurilor 2 și 4 ale armatei. Primele salve au acoperit zgomotul produs de tancurile sovietice care ieşeau din locurile unde fuseseră camuflate şi se îndreptau spre bazele de plecare la atac.

Planificatorii ofensivei au ținut cont inclusiv de condițiile meteorologice, ceața care a împiedicat cel puțin 3-4 zile ridicarea aviației, temperatura scăzută care a menținut înghețată zăpada şi a favorizat deplasarea tancurilor grele. Sovieticii cunoşteau în amănunt dispozitivul trupelor române, frontul fiind stabilizat de 2-3 luni, putând efectua numeroase misiuni de recunoaştere aeriană sau prin luptă. Conform aceloraşi planificatori, ritmul zilnic de înaintare era de 40-45 km pentru Armata 5 tancuri, pe un sector de rupere cu lățimea de 10 km, adâncimea totală a operației fiind de 140 km, practic o lovitură de spadă în inima dispozitivului românesc. Și pentru ca spada să pătrundă mai uşor, loviturile principale s-au dat la joncţiunea dintre diviziile române, unde apărarea era mai vulnerabilă. Tancurile Armatei 5 au plecat din capul de pod de la Bolsoi şi au lovit în intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. La trei ore de la începerea atacului Divizia 14 infanterie era distrusă. Încercarea Corpului 2 armată, de a contraataca prin angajarea Diviziei 7 cavalerie n-a avut nici un rezultat, divizia suferind pierderi mari. Până la sfârşitul zilei de 19 noiembrie 1942 trupele sovietice reuşiseră să fracționeze în două dispozitivul Armatei 3 române.

În flancul drept (spre sud) inamicul realizase o pătrundere cu o dezvoltare frontală de 10-12 km şi o adâncime de 35 km. Datorită breşei create, Divizia 1 cavalerie și o parte din Divizia 13 infanterie au fost rupte de Armata 3 şi s-au alăturat, din ordin german, Armatei 6 germane urmând apoi soarta acesteia în încercuirea de la Stalingrad.

Chiar dacă trupele sovietice reușiseră două pătrunderi importante românii dețineau încă poziții puternice care însă, datorită superiorităţii imense în tancuri a inamicului, în condiţiile în care numai cele câteva tunuri de 75 mm puteau contraataca, era puțin probabil că le puteau menține.

Din păcate, atât la vremea respectivă, cât şi mai târziu, în istoriografia sovietică şi germană s-au făcut numeroase aprecieri calomnoase la adresa trupelor române care ar fi refuzat lupta fugind la primele atacuri ale adversarului. Încercăm, cu mijloacele noastre modeste, să prezentăm cititorilor revistei Modelism" raportul real de forțe și condițiile în care înaintaşii noştrii au luptat într-una din cele mai mari bătălii din istorie. Alte nații și-au dormit somnul dulce al neimplicării în timp ce sute de mii de români și-au înfruntat soarta nemiloasă, din păcate de partea cui nu trebuia.

Cu ce atacau sovietici? În vara anului 1942 trupele de tancuri suferisera noi reorganizări. La începutul războiului unitatea de bază era divizia de tancuri care număra peste 350 de tancuri de diferite tipuri, de la cele grele KV (60) la cele mijlocii T 34 (210 în teorie, de fapt 20-30 T 34, restul BT 5,7 sau T 28) și ușoare T 26 (aprox. 100) ce s-au dovedit a fi foarte greu de coordonat şi condus. Diviziile sovietice au suferit pierderi enorme în primele zile de luptă cu germanii, în atacuri, conform doctrinei sovietice, de ducere a războiului pe teritoriul inamic. Stalin se aştepta ca tancurile sale să mărsăluiască spre Lublin, Varşovia şi Ploieşti când în realitate germanii pătrunseseră deja 60-70 de km în interiorul U.R.S.S. după prima zi de luptă. Lipsa unor mijloace de comunicare între subunități, (numai la nivel de comandant de companie exista legătura radio, dar de o slabă calitate, în timp ce fiecare tanc german avea o stație radio) înversunarea de a ataca în lipsa infanteriei, cât şi starea tehnică precară, au fost câteva din cauzele acestor înfrângeri, în mare parte remediate spre sfârşitul anului 1942, rezultatul fiind vizibil la Stalingrad.

În timpul Operaţiunii „Uranus" unitatea de bază era brigada de tancuri, formată din tancuri mijlocii T 34 model 41 şi 42 şi ușoare T 60 şi T 70. Tancurile grele KV erau organizate în regimente aflate sub comanda fronturilor şi nu mai erau folosite în atacuri inutile. O brigadă avea în dotarea standard 53 de tancuri pe două batalioane, un batalion cu 21 de tancuri T 34, iar celălalt cu 10 tancuri T 34 şi 21 tancuri T 70 (tancuri ușoare). Comandantul diviziei avea şi el un T 34.

Puterea de foc a unei singure brigăzi de tancuri sovietice (32 de tunuri de 76 mm pe T34 şi 21 de 50 mm pe T 70) se apropia de cea a întregii apărări antitanc a unui corp de armată român. La 19 noiembrie 1942 asupra trupelor române s-au năpustit cel puțin 10 brigăzi de tancuri sovietice.

Rapide, cu un blindaj practic de nestrăpuns de marea majoritate a tunurilor antitanc ale românilor, însoțiți de diviziile de infanterie siberiene, cu ostaşi ce nu stătuseră 2-3 luni în tranşee, şi de cavaleriştii cazaci, care luptau pentru teritoriul lor străbun, tancurile sovietice au fărâmiţat şi încercuit diviziile Armatei 3. În spațiile create cavaleria sovietică ataca şi distrugea unitățile izolate, formațiunile de aprovizionare şi depozitele de muniţie şi hrană, în scurt timp majoritatea diviziilor rămânând fără elementele esențiale pentru a susține lupta.

Dacă sunteți posesorul unui T 34 (la scară 1:35, că dacă ați avea unul 1/1 vi-l ar lua armata română să-l ducă la Muzeul Militar că ea le-a tăiat pe toate şi acum are acolo numai unul jigărit şi ruginit; oare nu ne-o fi jenă să expunem în asemenea hal aceste maşinării care țin totuşi de istoria noastră şi ne referim aici la toate blindatele din parcul muzeului) ar trebui să luați și un R 2 și să le comparaţi. Datele tehnice au mai fost prezentate, dar le reluăm pe cele principale: tun de 76 mm contra tun de 37 mm, blindaj de 45 mm T 34 (frontal 55 mm), 25 mm R 2, greutate totală 30,9 tone T 34, 10,5 tone R2, viteza maximă 55 km/h T 34, 33 km/h R 2.

Primul model de T 34 a fost produs în serie în 1940, înarmat cu tunul L 11 de 76 mm la care s-a renunțat ulterior. T 34 model 41 avea o turelă puțin diferită, în special masca tunului care era acum F-34 model 1940. Ambele variante aveau în dotare şi două mitraliere DT model 29, calibrul 7,62 mm care vor fi menținute în toată perioada evoluției şi a producției acestui tanc. Inițial T 34 cântărea 26,8 tone, greutatea crescând cu fiecare variantă, astfel că T 34 model 1942 a ajuns la 30,9 tone. Şi cantitatea de muniţie s-a mărit, de la 77 proiectile de tun și 2898 cartuşe de mitralieră pentru modelul 1940 la 100 proiectile şi 3150 cartuşe pentru modelul 1942.

La 1 iunie 1941 erau deja produse 892 de tancuri T 34 şi repartizate în mare parte regiunilor militare de la frontiera de vest a Uniunii Sovietice: 496 Regiunii militare Kiev, 228 la graniţa cu ceea ce mai rămasese din Polonia, 50 Regiunii militare Baltică şi 50 Regiunii militare Odessa, cu care s-au confruntat trupele române în ofensiva pentru recucerirea Basarabiei.

În memoriile sale, mareşalul Jukov menţionează că Stalin, fiind „bombardat" cu informații privind concentrările masive ale trupelor de tancuri şi infanterie germană la granița sovietică, în lunile mai și iunie 1941, i-a adresat o scrisoare personală lui Hitler cu care avea încă o înțelegere, exprimându-şi îngrijorarea. Hitler i-a răspuns prompt, fără a nega, cu o explicație „logică" - din cauza bombardamentelor britanice (care de fapt erau mai mult simbolice) este nevoit să protejeze diviziile de tancuri mutându-le la graniţa cu Rusia, unde nu mai puteau ajunge bombardierele britanice. Şi Stalin l-a crezut.

Alături de T 34 „tropăia" şi micuțul T 70 care nu era un tanc greu cum greşit este menționat în unele lucrări. Sovieticii construiseră o serie de tancuri ușoare, pentru însoţirea infanteriei. După ce s-a renunțat, la sfârşitul anilor 30, la producția tancurilor T 26 și a celor B.T., au fost făcute mai multe încercări pentru a găsi o variantă potrivită pentru noile condiții ale câmpului de luptă. Astfel au apărut T 40, T 50, T 60 și T 70, ultimul din serie fiind T 80, după care s-a renunțat la acest tip de tanc, pe şasiul lui fiind dezvoltat celebrul autotun S.U. 76.

T 70 avea o greutate de 9,2 tone cu un blindaj maxim de 35 mm şi un echipaj de 2 oameni. Era dotat cu un tun 20 K model 1934 calibrul 50 mm şi o mitralieră DT de 7,62 mm şi dezvolta o viteză maximă de 45 km/h. Este evident că şi T 70 era superior tancurilor R2 din dotarea armatei române.

Ce s-a întâmplat în prima zi a ofensivei sovietice cu Corpul 48 blindat, practic singura rezervă importantă a Armatei 3, aflat însă sub comanda directă germană?

Luat prin surprindere de declanşarea şi amploare ofensivei, comandantul Corpului 48, generalul Heim a hotărât efectuarea unui contraatac în flancul drept al Armatei 3 române cu toate forțele disponibile (Divizia 22 tancuri germană, Divizia 1 blindată română şi un regiment blindat din Divizia 14 germană). Atacul preconizat pentru ora 11.35 a fost însă contramandat din ordinul direct al lui Hitler, stabilindu-se o nouă direcție de atac, în sprijinul Corpului 2 armată, din mijlocul dispozitivului român, Divizia 14 germană urmând să susțină, împreună cu Divizia 15 infanterie română, flancul drept. În concepţia generalului german Heim, forțele sale ar fi trebuit să nimicească succesiv inamicul pătruns printre diviziile Armatei 3, fapt greu de realizat având în vedere capacitatea redusă de luptă a celor două divizii aflate la dispoziţie şi lipsa carburantului.

Pentru realizarea acestei misiuni comandantul Diviziei 1 blindată, generalul Gherghe, a constituit o „Grupare blindată" sub comanda colonelului Alexandru Pastia, adjunctul său. Contraatacul în direcţia Bolsoi (de unde se declanşase ofensiva sovietică spre centrul Armatei 3) urma să aibă loc în dimineața zilei de 20 noiembrie 1942, dar cele două divizii au reuşit să ajungă cu greu în raionul de concentrare. Tancurile germane n-au pornit din cauza gerului (-20 grade C), iar cele ale românilor erau prea ușoare şi patinau din cauza poleiului. Mai mult, în dimineața zilei de 20 noiembrie, în jurul orei 4.00, punctul de comandă al Diviziei 1 blindată a fost atacat de un batalion sovietic fiind respins cu pierderi importante. Sunt ucişi primii doi ofițeri din statul major şi este distrusă stația radio care ţinea legătura cu Corpul 48 şi Divizia 22 germană. Legătura s-a restabilit prin curieri motocicliști, câțiva dintre ei fiind doborâţi de sovietici.

Cu o întârziere de 3 ore s-a declanşat atacul „Grupului blindat", tancurile româneşti, însoțite de vânătorii din Regimentul 4 şi un divizion din Regimentul 1 artilerie moto reușind să anihileze mai multe unități sovietice de infanterie și poziții de artilerie.

În scurt timp tancurile sovietice şi-au făcut apariția, cel puțin 2 brigăzi sovietice, 216 și 219, precum şi Divizia 119 de pușcași siberieni încercând să realizeze încercuirea. Pentru a contracara tancurile T 34 sovietice au intrat în acţiune companiile 4 și 8 care de luptă mijlocii T 3 şi T 4, precum şi compania de tunuri grele anticar de 75 mm comandată de căpitanul Victor Davidescu. Focul precis al celor 6 tunuri a distrus 12 tancuri sovietice, alte 4 căzând victimă loviturilor de pe tancuri. Tanchiştii şi artileriştii români au reuşit să respingă inamicul, dar seara i-a găsit încercuiți, vânătorii Regimentului 4 realizând un dispozitiv de apărare tip „arici" în jurul tancurilor. Fuseseră pierdute în luptă 18 tancuri (4 mijlocii şi 14 R 2) la care se adăugau 5 R 2 distruse de echipaje întrucât rămăseseră în pană de motor. Au căzut în luptă 2 ofițeri, 2 subofițeri, 10 gradați și soldați, care au fost înmormântaţi într-o groapă comună. 6 tanchiști şi-au găsit mormântul în carcasele calcinate ale tancurilor distruse. 40 de grav răniți au fost evacuați înainte ca sovieticii să desăvârşească încercuirea.

Nu se realizase joncţiunea cu Divizia 22 germană, care reușise să se deplaseze de la locul de concentrare și fusese și ea încercuită de sovietici şi nici nu se restabilise legătura radio cu Corpul 48.

Bibliografie

Col. Wilhelm Adam - "O hotărâre dificilă" - Ed. Militară, 1988, traducere din limba germană

K. Simonov - "Mareşalul Jukov, între legendă şi adevăr" - Ed. Militară, 1991, traducere din limba rusă

Mareşal G. K. Jukov - "Amintiri şi reflecții" - Ed. Militară, 1970, traducere din limba rusă

Mareşal J.I. Iacubovski - "Pământul în flăcări" - Ed. Militară, 1981, traducere din limba rusă

Antony Tucker-Jones - "Germany's foreign armour in action 1939-1945" - Pen and Sword 2007

Colectiv autori - "Trupele blindate din Armata Română" - Ed. Oscar Print 2005

Colectiv autori - "Armata Română 1941-1945" - Ed. R.A.I., 1996

Colectiv autori - "Istoria armei tancuri din Armata Română" - Ed. Militară, 2001

Colectiv autori - "File din istoria cavaleriei şi tancurilor din Armata Română" - Ed. Vasile Carlova, 2007

Mihai Vasile Ozunu, Petre Otu - "Înfrânţi şi uitaţi, românii în bătălia de la Stalingrad" - Ed. Ion Cristoiu, 1999