WELLINGTON-ul din lacul COMANA

Mark AXWORTHY

ROYAL AIR FORCE DEASUPRA ROMÂNIEI

Originile stării de război dintre Marea Britanie și România

Între România și Marea Britanie nu a existat în 1940 nici o dispută.

Războiul purtat de România împotriva Uniunii Sovietice a avut drept scop recuperarea Basarabiei și Bucovinei de nord.

Marea Britanie nu a recunoscut ocuparea sovietică a acestor regiuni, și deci nici campania dusă de România pentru recuperarea lor ca un "casus belli".

Într-adevăr, la primirea unei telegrame din partea lui Stalin prin care acesta declara că este pregătit să "aranjeze" rezultatele unui plebiscit în teritoriile pe care le ocupase în 1939 - 1940, pentru integrarea lor în Uniunea Sovietică, primul ministru britanic Winston Churchill a replicat: "Am fost surprins de această telegramă. Noi nu am recunoscut niciodată frontierele din 1941. Ele au fost impuse cu nerușinare prin agresiune în urma înțelegerilor secrete cu Hitler... Același lucru este valabil și pentru Basarabia și Bucovina de nord." (Atitudinea britanică a rămas, în esență, aceeași, supunându-se și acordului de la Helsinki care interzice modificările de frontiere prin alte mijloace decât cele pașnice.)

Totuși, în situația în care România a instaurat un guvern de ocupare în "Transnistria", iar părți ale Armatei Române erau împinse din ce în ce mai mult în sudul Ucrainei și Crimeea, Marea Britanie nu mai putea ignora presiunile făcute de ruși pentru a o determina să declare război României. Ostilitățile între Marea Britanie și România au izbucnit la 7 decembrie 1941, la aproape șase luni de la începutul războiului dintre România și URSS.

Forțele aeriene strategice ale aliațiilor în teatrul de război din Mediterana

Până în 1944 nu a avut loc nici un conflict armat între cele două țări, dar în acel an, prin avansarea forțelor aliate până în Italia, obiectivele românești au intrat în raza de acțiune a bombardierelor strategice anglo-americane amplasate acolo.

Forțele Aeriene Strategice Aliate din Mediterana (M.A.S.A.F.) erau compuse din Forța a 5-a aeriană care a condus toate operațiunile din timpul zilei și Grupul 205 britanic, mult mai mic, care a condus operațiunile pe timp de noapte.

Ambele forțe aveau aceleași priorități operaționale, iar atacurile erau deseori îndreptate consecutiv spre aceleași ținte.

Această împărțire a sarcinilor între americani și englezi se practica și în Marea Britanie unde erau amplasate principalele forțe aeriene strategice aliate care atacau Germania. Procedeul la care recurgeau cei doi aliați era motivat de diferența de resurse de care dispunea fiecare. Americanii erau dispuși să-și asume riscurile raidurilor aeriene datorită resurselor materiale și umane mai mari și a avioanelor de vânătoare cu raza de acțiune lungă de care dispuneau. Numărul avioanelor britanice era mai mic, iar rezervele umane mai reduse; în plus, britanicii nu aveau avioane cu rază lungă de acțiune, așa încât s-au specializat pe operațiuni nocturne încă de la începutul războiului.

Grupul 205 de bombardiere R.A.F. - Ordin de luptă

În 1944, în timpul operațiunilor împotriva obiectivelor românești, ordinul de luptă al Grupului 205 (bombardiere), R.A.F. era următorul:

Tipul și categoria avionului: - Bombardier mediu Wellington X - Wing 231, Escadrila 37 - 20 avioane - Bombardier mediu Wellington X - Wing 231, Escadrila 70 - 20 avioane - Bombardier mediu Wellington X - Wing 236, Escadrila 40 - 20 avioane - Bombardier mediu Wellington X - Wing 236, Escadrila 104 - 20 avioane - Bombardier mediu Wellington X - Wing 330, Escadrila 142 - 20 avioane - Bombardier mediu Wellington X - Wing 330, Escadrila 150 - 20 avioane - Bombardier greu Liberator VI - Escadrila 178 - 18 avioane - Bombardier greu/Marcator Halifax II - Escadrila 614 - 16 avioane - Bombardier greu Liberator VI - Wing 2, Escadrila 31 - 18 avioane - Bombardier greu Liberator VI - Wing 2, Escadrila 34 - 18 avioane

Cele șase escadrile cu avioane Wellington erau echipate cu un dispozitiv auxiliar de navigație cunoscut sub numele de "Gee". Acesta era un semnal cu impulsuri radio transmis simultan de la două stații de sol și afișat pe un tub catodic, în avion.

Prin menținerea constantă a diferenței dintre cele două semnale, avionul putea să urmeze o traiectorie prestabilită. Punctul în care un al treilea semnal se intersecta cu cele două putea indica o țintă. Totuși "Gee" nu a fost niciodată un aparat de mare precizie pentru bombardamentul în condiții lipsite de vizibilitate, iar nemții au reușit să-l bruleze încă din august 1942. Ca urmare a acestui fapt, cele șase escadrile cu aparate Wellington ale Grupului 205 erau în mare măsură dependente de marcatoarele Halifax din Escadrila 614 care localizau și indicau țintele.

Escadrila 614 era o unitate de marcatoare cu echipament special pentru zborul de noapte. Misiunea sa era aceea de a conduce alte escadrile spre țintă și de a o ilumina.

Escadrila avea în dotare un "H2X", primul ansamblu radar aero purtat care putea să înregistreze o imagine obscură a solului pe tubul catodic de la bord. Acesta era eficient mai ales în detectarea marilor suprafețe de apă și putea identifica marile orașe. Opera pe o bandă de unde de 30 cm și nu putea fi brulat de apărarea inamică.

Datorită capacității sale de a identifica orașele, H2X era, nu numai un dispozitiv util în navigație, dar și un mijloc de identificare a țintelor prin nori. Dar acuratețea lui nu mergea până la identificarea unor ținte precise dintr-o zonă urbană.

Wing 2, cu Escadrilele sale 31 și 34 era nou format în cadrul Forțelor Aeriene din Africa de Sud (S.A.A.F.) care au intrat în acțiune numai în vara lui 1944. Escadrila 31 a devenit operațională la sfârșitul lui mai, iar prima misiune de luptă a Escadrilei 34 a fost ultimul raid de noapte împotriva orașului Ploiești pe 17/18 august.

Toate sub-unitățile Grupului 205 erau amplasate în sudul Italiei în regiunea Foggia și, înaintea sosirii Escadrilei 34 a Forțelor Aeriene din Africa de Sud, Grupul trebuia să realizeze până la 110 ieșiri într-o singură noapte, o performanță rar atinsă în realitate.

În perioada în care își desfășura operațiunile împotriva României, Grupul 205 avea și misiuni deasupra Greciei, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Poloniei, Germaniei, Austriei, Italiei și Franței.

Politica anglo-americană de bombardare a României

În bombardamentele împotriva orașelor germane, R.A.F. urmărește demoralizarea populației civile. În acest scop H2X era suficient pentru identificarea țintelor mari. Totuși, era cunoscut faptul că opinia publică din România era împotriva continuării războiului alături de Germania, așa că se intenționea doar împrăștierea de manifeste propagandistice în zonele rezidențiale. Bombardamentele asupra României erau îndreptate împotriva obiectivelor industriale și de comunicații, iar eforturile erau pentru identificarea lor cu precizie. Bombele lansate aveau drept scop și întreruperea traficului pe Dunăre, iar zborurile la joasă înălțime care îndeplineau aceste misiuni aveau ordinul să "...NU mitralieze așezările de pe malul fluviului."

Totuși bombardamentul pe timpul nopții era greu de realizat cu precizie chiar și de echipajele cele mai experimentate. După un raport datând din iulie 1944, Escadrila 614 primise abia în februarie un Halifax II echipat cu dispozitiv H2X, așa încât îi lipsea experiența, iar tehnica sa nu era întru totul pusă la punct. Escadrila 614 era singura unitate de marcare din Mediterana și deci nu putea fi retrasă în scopuri de antrenament. Astfel, echipajele trebuiau să-și dobândească experiența în timpul misiunilor.

Din această cauză bombardamentul era uneori împrăștiat și cădea, în mod inevitabil și pe zonele locuite.

În urma raidurilor aeriene ale forțelor aliate, în România s-au înregistrat 7.693 morți și 7.809 răniți. Ivor Porter, agent britanic capturat și aflat în detenție în România în acea perioadă, a considerat că primul raid puternic al bombardierelor americane care a avut loc la 4 aprilie "a reușit ceea ce reușește orice bombardament - să întărească rezistența civilă". Un alt raid britanic care a avut loc ulterior a înăsprit relațiile amicale pe care Porter le stabilise cu tehnicienii săi români. Unul dintre ei a venit în camera sa la două noaptea și i-a spus: "După cum vezi, chiar sunteți dușmanii noștri!"

După război a izbucnit un adevărat val de controverse în Marea Britanie și Statele Unite în legătură cu moralitatea politicii lor de bombardare strategică și consecințele ei asupra populației. În cazul raidurilor asupra României, deși fiecare a interzis oficial atacurile asupra obiectivelor civile, atât autoritățile britanice cât și cele americane știau că acuratețea tehnicilor de bombardare nu putea să garanteze că populația civilă din România nu ar fi suferit pierderi considerabile.

Recunoașterea fotografică

Recunoașterea fotografică, atât pentru raidurile britanice cât și americane era făcută de Escadrila 60 S.A.A.F., echipată cu aparate De Havilland Mosquito. Primele survolări ale teritoriului românesc au avut loc la sfârșitul lui 1943. În ianuarie 1944 ei au furnizat fotografii ale celor mai importante obiective din România.

În martie și începutul lui aprilie ei au fotografiat traiectoriile de apropiere spre aceste obiective - Dunărea și coasta Mării Negre.

În 1 aprilie aparatele Mosquito din Escadrila 60 au operat deasupra României timp de 10 zile.

Odată începute atacurile anglo-americane regulate, escadrila a devenit părtașă la pagubele înregistrate după raiduri, iar în luna mai a operat deasupra României timp de cel puțin 18 zile. Din iunie a împărțit misiunea de recunoaștere cu o escadrilă americană dotată cu avioane Lightning, numărul de zile de activitate în spațiul aerian românesc scăzând la 13. În iulie numărul de zile s-a redus la 11, iar în august la numai 8.

Aparatele Mosquito operau individual, bazându-se pe viteză și altitudine mare în evitarea avioanelor de luptă inamice. Nu s-a pierdut și nu a fost interceptat nici unul.

Pregătirea operațiunilor

M.A.S.A.F. poartă răspunderea ofensivei bombardamentului strategic al aliațiilor în toată Europa de sud-est.

M.A.S.A.F. deține o listă cu obiective prioritare în această zonă.

În vara anului 1944 erau vizate în primul rând obiectivele petroliere, urmate de nodurile de comunicații și industria de război, mai ales fabricile de avioane. România deținea obiective importante în toate aceste trei categorii.

Industria sa petroliferă, împreună cu industria de rulmenți din Germania, reprezenta ținta cea mai importantă din Europa aflată sub ocupație. Căile ferate și râurile erau vitale atât pentru transportul petrolului, cât și pentru alimentarea extremei de sud a Frontului de est care a fost cel mai decisiv teatru de război, și nici potențialul industrial, din care o parte fusese preluat de firme germane, nu era de neglijat.

Prognozele meteorologice indicau M.A.S.A.F.-ului zonele din sudul Europei unde urma să fie vreme favorabilă operațiunilor din noaptea următoare.

Apoi M.A.S.A.F.-ul stabilea ținta selectând obiectivul prioritar din zona clară. De regulă, Grupul era informat asupra obiectivului înainte de ora 9.00 în ziua raidului. Imediat se aducea la cunoștință Wing-urilor obiectivul și încărcătura de bombe pentru a acorda echipajului cât mai mult timp pentru pregătirea avionului.

La orele 11.30 avea loc o întâlnire a Grupului cu comandanții Wing-urilor și cu oficerii lor de informații, meteorologie, navigație, radar și control al zborului. Era discutat planul operațional pregătit de personalul Grupului 205 și orice modificare era introdusă înainte de elaborarea formei finale a Ordinului operațional al Grupului.

Apoi reprezentanții Wing-urilor se întorceau la unitățile lor și își instruiau omologii din escadrilă. La orele 17.00 escadrilele își instruiau echipajele.

Navigația și dirijarea

Avioanele trebuiau să se găsească în afara teritoriului inamic între zorii zilei și asfințit și să părăsească zonele inamice apărate între răsăritul și apusul lunii.

Atacurile făcute la lumina lunii trebuiau evitate datorită riscului de a fi interceptate de avioanele de vânătoare inamice.

Marcatoarele Halifax din Escadrila 614 echipate cu radarul H2X zburau înaintea principalei forțe de bombardiere.

Avioanele Wellington și Liberator care veneau în urmă navigau cu ajutorul lui "Gee" și se orientau după marcajele făcute în diferite puncte de pe traseu de către forțele de marcare; acestea puteau fi identificate vizual cu aparatura.

Traseul ideal ocolea bazele anti-aeriene inamice și aerodromurile cu avioane de vânătoare (cu condiția că forțele de marcare, prin reperele care se înregistrau pe radarul H2X, să indice cea mai bună direcție către țintă pentru a asigura precizia bombardamentului) și era cel mai puțin expus tirurilor anti-aeriene.

Odată satisfăcute aceste cerințe, era ales traseul cel mai scurt.

Momentele pregătitoare și atingerea țintei

Momentul atingerii țintei era momentul crucial. Cu 6 minute înainte de atac 4 aparate Halifax cu dispozitiv H2X, "Blind Illuminator" (iluminatoare în condițiile lipsei de vizibilitate), din Escadrila 614, ajungeau la o altitudine de 15.000 picioare și lansau jumătate din parașutele care explodau la 3000 picioare și jumătate din indicatoarele verzi.

După 3 minute veneau avioane de marcare vizuală, Halifax, din Escadrila 614 la 5.000-6.000 picioare care încercau să depisteze vizual ținta în lumina parașutelor luminoase lansate de aparatele "Blind Illuminator". După ce localizau ținta cu certitudine dădeau drumul indicatoarelor roșii. Cu un minut înainte de atac cele patru "Blind Illuminator" reveneau deasupra țintei.

Dacă marcatoarele vizuale Halifax nu puteau să lanseze indicatoarele roșii luminau cu cealaltă jumătate din indicatoarele verzi și cu parașutele luminoase. Dacă se vedeau jos marcajele roșii atunci ei lansau numai indicatoarele verzi. La momentul stabilit, primele avioane Wellington și Liberator ale principalelor forțe bombardiere începeau atacul. După un minut de la declanșarea atacului, aparatele de marcare vizuală Halifax marcau din nou ținta cu indicatoarele roșii. Obiectivele pe care avioanele Wellington și Liberator, aparținând principalei forțe de bombardiere, le urmăreau cu prioritate erau: - Centrul indicatoarelor roșii; - Centrul indicatoarelor verzi; - Obiective vizuale întâmplătoare.

Durata atacului era în funcție de numărul de avioane participante. În cazul Grupului 205 nu erau necesare mai mult de șase minute pentru trecerea celor 100 de avioane. Indicatoarele de țintă ardeau timp de 5-6 minute.

Înălțimea de bombardament

Cât privește Grupul 205, înălțimea de la care se lansau bombele era determinată de faptul că vizorul MK IX cu care erau dotate avioanele Wellington pierdea din acuratețe odată cu creșterea altitudinii la peste 9.000 de picioare. Bombardarea unei ținte neapărate se făcea de la 5.000-8.000 picioare, iar a unei ținte apărate de la 8.000-11.000 picioare. Avioanele Liberator zburau de obicei deasupra Wellington-urilor cu 1.000-2.000 picioare. Aparatele "Blind Illuminator" zburau la câteva mii de picioare deasupra avioanelor Liberator, iar marcatoarele vizuale la câteva mii de picioare sub aparatele Wellington.

Pierderile grele suferite în raidul din 9/10 august de deasupra orașului Ploiești din cauza focurilor anti-aeriene au impus schimbarea acestei scheme. În ultimul raid de noapte deasupra Ploieștiului -17/18 august- se pare că nu s-a folosit nici un bombardier marcator vizual, avioanele Wellington au intrat la o altitudine de 15.000-17.000 picioare, iar Liberator și Halifax - "Blind Illuminator" chiar mai sus. Astfel se explică, probabil, imprecizia acestui bombardament.

Bombardierele care nu și-au atins ținta în timp util erau orientate spre o țintă secundară. Din aceste motive au fost bombardate unele zone din România care nu erau pe lista obiectivelor prioritare.

Apărarea românească

Radarul și avioanele de vânătoare

Avioanele Grupului erau detectate de radarul german din Albania de îndată ce decolau din Foggia; atunci se dădea prima alarmă în România. Radarul german continua urmărirea lor în Balcani. Când avioanele treceau frontiera românească se dădea o a doua alarmă, iar când focalizau ținta se dădea alarma finală. A patra alarmă se dădea după terminarea raidului.

Apărarea de noapte era sub "jagdabschnittsführer Rumänien". Un document german declara că la 23 august 1944 acesta avea sub comandă:

"Stab II/J.G.301 mit 6 u.7./J.G.301. IV/NJG.6 2./NJG.100 rum.1/Nachtjagstaffel (Bf 110) rum.1.u. VI/Jagdgruppe (IAR 80) rum.51u.52/Jagdstaffel (IAR 80 und Bf 109-E)"

Dintre unitățile românești numai Escadrila de vânătoare (Escadrila 68?) care a ieșit cu Messerschmitt Bf 110 avea un avion echipat special pentru lupta pe timp de noapte.

România a preluat 12 avioane Bf 110 în 1943, iar la 23 august 1944 cinci mai erau operaționale. Grupul 205 raporta deseori observarea unor avioane cu un singur motor deasupra țintelor lor, dar că acestea erau rareori în stare să atace. Deoarece Grupul evita atacul la lumina lunii, singura posibilitate de a fi interceptat de un IAR 80 sau un Bf 109 era ca pilotul să observe bombardierul la lumina reflectoarelor unei ținte apărate sau în lumina focurilor de la sol. Apoi, mai aveau dificila sarcină să mențină contactul cu ținta în timp ce aceasta încerca să rămână în întuneric. Lucrurile deveneau și mai complicate când trebuiau să treacă prin propriul foc anti-aerian. Luftwaffe a folosit cu succes aceste tactici împotriva bombardierelor britanice în Germania în toamna anului 1943, dar pierderile suferite în accidentele de aterizare erau prea mari.

Apărarea cu artilerie anti-aeriană

Apărarea anti-aeriană era concentrată în jurul orașelor Ploiești și București. Ploieștiul era sub comanda Diviziei a 5-a germane, Flak, deoarece nemții erau mai interesați în apărarea petrolului românesc; în acest timp capitala era sub control românesc. Și Constanța era serios apărată de artileria anti-aeriană românească, dar deși Escadrila 60 realizase recunoașterea fotografică a portului, R.A.F. nu a întreprins nici un atac asupra lui.

Orașul Ploiești era unul din obiectivele cele mai apărate din Europa. Numai Berlinul și regiunea industrială Ruhr beneficiau de o apărare mai puternică. În octombrie 1943 aproape jumătate din bateriile anti-aeriene "germane" a Diviziei a 5-a Flak erau unități ale Regimentelor Anti-aeriene a 7-a și a 9-a românești, iar alte rapoarte indicau faptul că aproximativ 60% din artileriștii diviziei erau români. Un ofițer german care fusese cu o misiune militară germană în România în 1940/1941 a făcut, după război, următoarele declarații serviciului american de informații:

"Unitățile de artilerie anti-aeriană staționate în regiunile petrolifere din România se găseau sub comanda șefului misiunii aeriene germane. Datorită acestei strânse colaborări, instruirea acestor unități, ca o cerință foarte urgentă, se desfășura intens. Erau folosite două metode. Fie că instructorii germani erau repartizați la state majore sau unități românești, ori o întreagă unitate românească era incorporată într-un batalion anti-aerian german. Ambele metode s-au dovedit satisfăcătoare și în scurt timp unitățile românești de artilerie anti-aeriană, folosind echipament german, s-au integrat efectiv în complicatul sistem de apărare anti-aeriană a regiunilor petrolifere. Comanda la nivel mediu și superior era totuși deținută de germani. Rezultatele obținute de români în doborârea avioanelor rusești au fost deosebit de satisfăcătoare."

Germanii erau așii apărării anti-aeriene în cel de-al doilea război mondial, ceea ce însemna că aprecierile lor erau foarte prețioase.

În 1942 ofițeri români, 384 subofițeri și 3465 de alte grade, au urmat cursurile germane de apărare anti-aeriană în România, iar 68 ofițeri, 39 subofițeri și 525 de alte grade au fost instruiți în Germania. Numărul lor a crescut la 117 ofițeri, 436 subofițeri și 4404 de alte grade instruiți în România și la 41 ofițeri, 39 subofițeri și 496 de alte grade instruiți în Germania. În aceste efective nu sunt incluși ofițerii care au urmat programul de instrucție stabilit de România. Pierderile grele suferite de englezi și americani deasupra Ploieștiului în perioada următoare, confirmau priceperea artileriștilor anti-aerieni români. Alt element important folosit în apărarea orașului Ploiești era fumul care putea acoperi orice țintă în 20 de minute. Apărarea aeriană a Bucureștiului a rămas sub comanda armatei române. Nemții asiguraseră amplasarea în zona Ploiești a celei mai mari părți a echipamentului anti-aerian pe care l-au vândut României. Prin urmare Bucureștiul a fost mult mai puțin apărat. Dificultățile proveneau din utilizarea, în apărarea capitalei, a unei artilerii anti-aeriene de mai multe tipuri și proveniențe, iar aprovizionarea lor cu muniții era, de bună seamă, foarte dificilă datorită diferitelor calibre. Ironia a făcut ca principala armă anti-aeriană produsă în România să fie un Vickers de 75 mm, model 1936, marcă britanică. Totuși se știa că Marea Britanie și România rupseseră relațiile înainte ca România să fi obținut drepturile de fabricație a echipamentului electronic de dirijare pentru această armă, deci și eficiența ei ar fi trebuit să fie mai slabă dar, nu era cazul. Au fost adaptate calculatoare de tir analogice electromecanice germane. Apărarea civilă românească a fost luată prin surprindere de primele raiduri ale aliațiilor, dar la sfârșitul lui aprilie, Ivor Porter a observat că după 20 de minute echipele de intervenție pentru înlăturarea efectelor bombardamentului erau gata de lucru, iar cablurile aeriene erau în curs de reparare.

Escadrilele germane și românești de vânătoare de noapte, echipate cu Me 110 cu radar și ghidate tot prin radar erau eficiente. De multe ori operatorii radar duceau mai multe avioane germane asupra atacatorilor nocturni ce sperau să doboare un avion britanic și să capete o permisie pentru a transporta dintr-o Românie aproape îndestulată 30 kg alimente familiei înfometate din Germania.

FIECARE ROMÂN CU BOMBA LUI

Noapte, 6 spre 7 mai 1944.

Bombardierul Vickers Wellington MC X, cu înmatricularea IA 5250, din Grupul 205 lovit de antiaeriană, cu un motor arzând caută în noapte un loc de aterizare rapidă. Pilotul Sam Clarke găsește o suprafață netedă în noapte și descinde urgent. În ultimul moment își dă seama că este un lac, dar prea târziu pentru a mai face ceva. Face și clasica eroare de supraestimare a altitudinii la amerizare și lovește apa puternic. Cu trenul smuls și bombele în magazii, bombardierul se oprește în trestiile ce încep să ardă luminând în noapte.

Supraviețuitorii, prea răniți și năuci pentru a părăsi epava încep să urle. Strigătele lor, din ce în ce mai slabe sunt auzite de câțiva săteni ce ar da o mână de ajutor,... ar jefui ceva lire sau dolari din ce aveau aviatorii în kit-ul de supraviețuire, dar.. nu îndrăznesc să se apropie din cauza exploziilor în lanț ale munițiilor de la mitraliere. Odată cu venirea zorilor strigătele transformate în gemete dispar, muniția se termină, focul se transformă în fum și... cu lotcile lor improvizate țăranii se apropie.

Ba chiar și jandarmul local.

Priveliștea este sinistră. O structură de coș împletit uriașă, împănată cu mari panouri metalice sau mai bine spus resturi, fumegă. Este faimoasa structură geodetică, neagră, arsă, bună acum pentru...nimic. O mitralieră, două și ele contorsionate, nimic util pentru o casă de gospodar.

Miros îngrozitor de carne arsă, cadavre de aviatori groaznic mutilate de flăcări, jandarmul care strigă "Nu atingeți nimic!".

Mai căzuseră ceva avioane prin lac, dar mai recuperaseră o tablă de pus pe cotețul câinelui, niște nituri, o butelie și alte alea bune vreodată pe la casa omului, că cine știe.

Pe undeva, prin arhivele Jandarmeriei Regale Române or mai fi existând poate rapoartele întocmite atunci de "plotonier", dar deocamdată nu le-a căutat și deci, nici nu le-a găsit nimeni.

August 1992, zi toridă, în praf.

Prin grija fostului Partid și Guvernului, lacul a fost asanat și terenul dat agriculturii și unor particulari. Pe fostul fund de lac astăzi cresc buruieni și diverse bălării ce alternează cu zone de praf natural, arid, dar ecologic. Ora 11. Soare fără nici un nor, căldură î