principalei forţe de bombardiere. Avioanele Wellington şi Liberator care veneau în urmă navigau cu ajutorul lui "Gee" şi se orientau după marcajele făcute în diferite puncte de pe traseu de către forţele de marcare; acestea puteau fi identificate în visual cu aparatura. Traseul ideal ocolea bazele anti-aeriene inamice şi aerodroamele cu avioane de vânătoare (cu condiția ca forţele de marcare, prin reperele care se înregistrau pe radarul H2X, să indice cea mai bună direcție către țintă pentru a asigura precizia bombardamentului) şi era cel mai puţin expus tirurilor anti-aeriene. Odată satisfăcute aceste cerinţe, era ales traseul cel mai scurt.

Momentele pregătitoare şi atingerea ţintei

Momentul atingerii țintei era momentul crucial. Cu 6 minute înainte de atac 4 aparate Halifax cu dispozitiv H2X, "Blind Illuminator" (iluminatoare în condițiile lipsei de vizibilitate), din Escadrila 614, ajungeau la o altitudine de 15.000 picioare şi lansau jumătate din paraşutele care explodau la 3000 picioare şi jumătate din indicatoarele verzi.

După 3 minute veneau avioane de marcare vizuală, Halifax, din Escadrila 614 la 5.000-6.000 picioare care încercau să depisteze vizual ținta în lumina paraşutelor luminoase lansate de aparatele „Blind Illuminator". După ce localizau ţinta cu certitudine dădeau drumul indicatoarelor roşii. Cu un minut înainte de atac cele patru "Blind Illuminator" reveneau deasupra țintei. Dacă marcatoarele vizuale Halifax nu puteau să lanseze indicatoarele roşii luminau cu cealaltă jumătate din indicatoarele verzi şi cu paraşutele luminoase. Dacă se vedeau jos marcajele roşii atunci ei lansau numai indicatoarele verzi. La momentul stabilit, primele avioane Wellington şi Liberator ale principalelor forţe bombardiere începeau atacul. După un minut de la declanşarea atacului, aparatele de marcare vizuală Halifax marcau din nou ținta cu indicatoarele roşii. Obiectivele pe care avioanele Wellington şi Liberator, aparţinând principalei forţe de bombardiere, le urmăreau cu prioritate erau:

- Centrul indicatoarelor roşii; - Centrul indicatoarelor verzi; - Obiective vizuale întâmplătoare.

Durata atacului era în funcţie de numărul de avioane participante. În cazul Grupului 205 nu erau necesare continuare pag. 38

FIECARE ROMÂN CU BOMBA LUI

Noapte, 6 spre 7 mai 1944.

Bombardierul Vickers Wellington MC X, cu înmatricularea IA 5250, din Grupul 205 lovit de antiaeriană, cu un motor arzând caută în noapte un loc de aterizare rapidă. Pilotul Sam Clarke găseşte o suprafaţă netedă în noapte şi descinde urgent. În ultimul moment îşi dă seama că este un lac, dar prea târziu pentru a mai face ceva. Face şi clasica eroare de supraestimare a altitudinii la amerizare şi loveşte apa puternic. Cu trenul smuls şi bombele în magazii, bombardierul se opreşte în trestiile ce încep să ardă luminând în noapte.

Supraviețuitorii, prea răniţi şi năuci pentru a părăsi epava încep să urle. Strigătele lor, din ce în ce mai slabe sunt auzite de câțiva săteni ce ar da o mână de ajutor,... ar jefui ceva lire sau dolari din ce aveau aviatorii în kit-ul de supravieţuire, dar... nu îndrăznesc să se apropie din cauza exploziilor în lanţ ale muniţiilor de la mitraliere. Odată cu venirea zorilor strigătele transformate în gemete dispar, muniţia se termină, focul se transformă în fum şi... cu lotcile lor împrovizate ţăranii se apropie.

Ba chiar şi jandarmul local.

Priveliştea este sinistră. O structură de cos împletit uriaşă, împănată cu mari panouri metalice sau mai bine spus resturi, fumegă. Este faimoasa structură geodetică, neagră, arsă, bună acum pentru...nimic. O mitralieră, două şi ele contorsionate, nimic util pentru o casă de gospodar.

Miros îngrozitor de carne arsă, cadavre de aviatori groaznic mutilate de flăcări, jandarmul care strigă "Nu atingeţi nimic!".

Mai căzuseră ceva avioane prin lac, dar mai recuperaseră o tablă de pus pe cotețul câinelui, nişte nituri, o butelie şi alte alea bune vreodată pe la casa omului, că cine ştie.

Pe undeva, prin arhivele Jandarmeriei Regale Române or mai fi existând poate rapoartele întocmite atunci de "plotonier", dar deocamdată nu le-a căutat şi deci, nici nu le-a găsit nimeni.

August 1992, zi toridă, în praf.

Prin grija fostului Partid şi Guvernului, lacul a fost asanat şi terenul dat agriculturii şi unor particulari. Pe fostul fund de lac astăzi cresc buruieni şi diverse bălării ce alternează cu zone de praf natural, arid, dar ecologic. Ora 11. Soare fără nici un nor, căldură îngrozitoare. Am lăsat maşina la marginea miriştii şi merg cu lt. cdr. în civil Paul Sandachi către locul descoperirii ce de ieri zguduie pixurile presarilor. Un cochet de 2 m, mascul feroce cu ochii fardați, cu un bilet SOTI de gât şi o cameră Beta ultimul răcnet de 60 000 USD !!! pe atunci, 3 CCD, obiectiv nec plus ultra a luat-o spre noi, cu tricouri de marinari, ochelari de polarizare US Air Force şepcuțe USS YORKTOWN şi aparate foto NIKON, să-şi verse focul: "Aţi văzut ce le fac militarii oamenilor cu iniţiativă ? Nu le dau voie să se apropie de descoperirea lor"

"Aşa este, nu le dau voie să intre în posesia a 4 bombe de câte 500 kg, mama lor! ... Ce dom'le, nici în democraţie nu avem voie să avem fiecare acasă câte un trofeu din asta...cel puțin ! Militari..."

S-a oprit de parcă am fi dat cu leuca, a dat din mână a lehamite şi a plecat prin praf bombănind, lăsându-mă cu gândul " Doamne ce nedrept eşti! Nu pentru că nu dai bombe la toată lumea, ci pentru că laşi bijuterii ca acea cameră SONY pe mâna unor proşti ce se fălesc cu ele umplându-le de praf!"

Dr. ing. Cristian CRĂCIUNOIU