Cotul Donului Lupta pentru supravieţuire

După semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939, "prietenia" sovieto-germană s-a manifestat şi în domeniul militar, Armata Roşie primind câteva Panzer III înarmante cu tun de 37 mm, pentru evaluare, prezentate de germani ca cele mai bune tancuri ale Wehrmacht-ului. Germanii cunoşteau bine tancurile de bază, la vremea respectivă, ale sovieticilor, T-26 şi seria B.T., din Spania, unde astfel de blindate au fost capturate cu sutele de franchişti. Din acest joc al dezinformării, pe termen lung au câştigat sovieticii care au reuşit să țină secretul dotării cu noile tancuri T-34 şi K.V. până la declanşarea atacului german, la 22 iunie 1941.

-continuare din nr. 4/2009-

Artileria antitanc, de 37 mm, care se afla în dotarea standard a diviziilor de infanterie germane era total ineficientă împotriva acestor tancuri complet necunoscute, care semănau teroare în rândul soldaților din prima linie. Nici tanchiştii germani nu o duceau mai bine. Un comandant de Panzer III raporta că a lovit de 4 ori, de la 50 de metri, un T-34, fără nici un efect, acesta continuând să înainteze. Norocul germanilor a fost că, prost instruiți, tanchiştii sovietici pur şi simplu nu reuşeau să tragă cu tunul de pe tanc. I-a oprit o lovitură în şenilă, de la 20 de metri. Atacurile tancurilor sovietice erau haotice, majoritatea echipajelor nefiind familiarizate cu noua maşină, iar lipsa unor cadre de comandă, acută în Armata Roşie, s-a dovedit un factor determinant în dezastrul din primul an de război. În iunie 1941 cea mai bine dotată divizie de tancuri sovietică era Divizia 32 cantonată lângă Lvov care primise, în lunile aprilie şi mai, 173 de tancuri T-34 şi 49 K.V. Transformată în grabă din brigadă în divizie ea a rămas cu acelaşi număr de ofiţeri, iar majoritatea tanchiştilor erau recruți încorporați cu câteva luni în urmă. Tancurile sovietice s-au dovedit net superioare tancurilor germane Panzer 38 şi Panzer 35 (Skoda R2 din dotarea românilor) în confruntarea tanc contra tanc, dar astfel de lupte nu erau frecvente, germanii adaptându-se rapid situației şi evitând să angajeze frontal tancurile sovietice. Lipsită de coordonare, practic într-un teren necunoscut (luptele se dădeau în teritoriul cucerit în 1939 de la polonezi) atacată permanent de aviație, în câteva săptămâni de luptă, Divizia 32 a pierdut 37 din cele 49 de tancuri K.V. şi 146 din cele 173 T-34. Numai 30% dintre tancurile diviziei au fost distruse în luptă, restul fiind pierdute din motive mecanice, accidente (din cauza lipsei de experiență a mecanicilor conductorilor şi a terenului accidentat, tancurile sovietice se răsturnau frecvent sau rămâneau împotmolite) şi lipsa carburantului.

Din păcate acelaşi procent şi aproape aceleaşi cauze le vom înregistra şi la Divizia 1 blindată română, la Cotul Donului.

În cea de-a doua zi a atacului sovietic şi prima în care a fost angajată în luptă Divizia 1 blindată s-au conturat mai clar intenţiile strategice ale STAVKA. Diviziile din flancul stâng al dispozitivului de apărare al Armatei 3 române, ce făcea legătura cu Armata 8 italiană, au fost parţial atacate şi şi-au menţinut poziţiile, sovieticii concentrându-şi efortul pentru a ajunge la localitatea KALACI spre care se îndreptau şi forţele Frontului "Stalingrad" ce străpunseseră apărarea Armatei 4 române, cu intenția clară de a încercui Armata 6 germană la Stalingrad. După ezitările şi ordinele contradictorii din prima zi, Corpul 48 blindat a intrat în acţiune în încercarea de a bara înaintarea pe direcția sud-est a blindatelor sovietice.

Comandamentul Armatei 3 raporta la sfârşitul acelei zile (20 noiembrie) situația dezastruoasă în care se aflau diviziile sale. "Armata se găseşte străpunsă la centru pe un front de 70 km. În această spărtură mai rezistă, aproape încercuite, Divizia 1 blindată şi un grup de 3 divizii (diviziile 5, 6, 15 şi rămăşiţe din Divizia 13 infanterie), lipsite de muniţiuni şi hrană. La dreapta, aripa armatei repliată spre sud, a fost pusă sub ordinele Armatei 6 germană".

În continuare sunt înaintate propuneri pentru a limita lărgirea spărturii şi bararea dezvoltării ofensivei sovietice, propuneri care însă, din păcate, se bazau în mare parte pe intervenția unor rezerve ale eşaloanelor superioare (ale grupului de armate "B" sau ale O.K.H. - Înaltul Comandament al Trupelor de Uscat Germane) rezerve care însă fie nu existau, fie s-au dovedit prea slabe, intervenția lor fiind nesemnificativă.

Totuşi, de ce O.K.H. credea că intervenția Corpului 48 blindat va salva situația. În urmă cu câteva luni, după debutul planului „BLAU", în încercarea de a bara înaintarea germană, comandamentul sovietic a iniţiat o serie de lovituri contraofensive la care a angajat sute de blindate. Atât producția proprie, cât şi ajutoarele anglo-americane ce începeau să sosească în cantități tot mai mari au asigurat organizarea de noi brigăzi de tancuri şi divizii motorizate, aruncate imediat în luptă, cu rezultate însă dezastruoase. Câteva exemple sunt elocvente.

Operațiunea "Blau" lansată la începutul verii anului 1942 ce viza o pătrundere din Caucaz şi până dincolo de Stalingrad se baza, printre altele, în concepția germană şi pe eficienţa noilor tunuri de 50 şi 75 mm, ce echipau atât tancurile, cât şi artileria antitanc a diviziilor de infanterie şi puteau contracara tancurile T-34 şi K.V. În iunie, în Crimeea, pentru prima dată tancurile K.V. au putut fi distruse cu proiectile trase din aceste tunuri.

Contraofensivă sovietică lansată în mai în direcția Harkov cu 3 corpuri de tancuri (un corp de tancuri era format din trei brigăzi), prost concepută, s-a soldat cu un eşec total. La sfârşitul lui iunie s-a declanşat o altă contraofensivă susținută de o masă eterogenă de aproape 1600 tancuri (800 K.V. şi T-34, restul T-60, Matilda şi Valentine britanice şi M3A1 Stuart americane) pentru a opri diviziile de tancuri ale generalului Hoth ce se apropiau rapid de Voronej. Într-o confruntare violentă la care a participat şi Armata 5 de tancuri recent organizată, Divizia 24 Panzer dotată cu tancuri uşoare, dar şi cu Panzer III şi IV, sprijinită de Divizia motorizată "Grossdeutchland" (a fost transformată în divizie blindată abia în 1943) a distrus sute de tancuri sovietice ce atacau haotic, fără să se coordoneze, de multe ori lipsite de infanterie. În timp ce tancurile sovietice erau incendiate în coloană, infanteria germană a capturat sute de camioane americane nou-nouţe. Astfel de confruntări s-au derulat până în toamnă. Cu toate succesele obținute, germanii nu au împins în totalitate peste Don trupele sovietice, dar au tras concluzia că acțiunile ofensive declanşate de sovietici pot fi oprite cu uşurinţă de 2-3 divizii de tancuri sau blindate. În noiembrie 1942 istoria nu s-a mai repetat.

Prezentăm dotarea cu material blindat şi antitanc a diviziei motorizate „G.D." în vara lui 1942 pentru a vedea diferenţa enormă chiar faţă de Divizia 1 blindată română:

1 batalion de tancuri organizat pe 3 companii (aprox. 35 tancuri panzer IV F1, F2 şi G);

1 batalion tunuri de asalt - sturmgeschutz 7,5 F8 organizat pe 3 baterii (18 autotunuri);

1 batalion antitanc dotat cu panzerjager 38(t) cu tun 7,62 cm (R) (10 autotunuri, o companie), 2 companii de tunuri de 75 mm tractate (18 tunuri);

1 batalion antiaerian cu 5 baterii a.a.; 3 baterii a.a. cu tunuri de 88 mm tractate de autotractoare "FAMO"; 1 baterie a.a. cu tunuri de 20 mm instalate pe Sd.kfz 7/1 şi 1 baterie a.a. cu tunuri de 37mm instalate pe Sd.kfz 7/2.

Ca o noutate, semnalăm apariţia la magazinul „Modelism" la un preţ mai mult decât promotional a machetelor la scară 1/35 a Sd.Kfz-urilor 7/1 şi 7/2 produse de "Dragon". Dacă s-au terminat, rugaţi băieții să mai aducă. Tot "Dragonul" a scos şi Panzer IV H late - o frumusețe. Adăugați-l şi pe el la rugăminți că a avut numai o bucată pe care a "inhățat-o" autorul.

Contraatacul, executat în ziua de 20 noiembrie de către cele două divizii ce formau Corpul 48 blindat, nu dădea speranţe de astupare a breşelor, rezistenţa mărginindu-se acum la lupta aşa numitului grup Lascăr format din diviziile încercuite, menționate mai sus, celelalte divizii româneşti fiind ori distruse ori aflate în curs de retragere către râul Cir.

Aşa zisele rezerve ale Armatei 3 erau de fapt două divizii cu o forţă de luptă redusă. Divizia 7 cavalerie dispunea de numai 3 batalioane, fără cai şi fără artilerie, iar Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Ion Sion era formată din 2 regimente (25 infanterie şi 10 vânători) fără artileria antitanc de 75 mm. Venită iniţial în sprijinul Corpului 2 Divizia 7 cavalerie a ajuns, după două zile de luptă, la valoarea de 4-5 companii şi s-a retras către Corpul 1 armată, Corpul 2 armată fiind efectiv fărâmiţat de atacul sovietic şi în incapacitatea de a mai coordona trupe.

Deoarece Divizia 13 infanterie a opus o slabă rezistenţă, fiind copleşită de numărul mare de tancuri ce atacau, iar comandantul ei, generalul Gheorghe Ionescu - Sinaia şi statul său major s-au retras în grabă, ceea ce l-a făcut pe generalul german von Weichs, comandantul grupului de armate "B" să-l acuze de părăsirea comenzii, pentru restabilirea situației a fost introdusă în luptă Divizia 15, din rezervă. Iniţial sovietici atacau cu 17-18 tancuri şi 2 batalioane de infanterie, dar simţind că rezistenţa se intensifică au angajat o întreagă brigadă (aprox. 40 de tancuri).

Cu prețul unor pierderi ce au ajuns la jumătate din efectiv şi cu o artilerie antitanc (37 mm) ce s-a dovedit ineficientă Divizia 15 a reuşit pentru scurt timp să-şi menţină pozițiile, dar în ziua de 20 noiembrie, fiind învăluită prin vest şi sud și atacată frontal, a fost nevoită să se replieze pentru a nu fi încercuită, alăturându-se diviziilor 5 şi 6 infanterie, precum şi unor ramaşiţe din diviziile 13 şi 14, formând grupul „Lascăr" după numele generalului de divizie Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 Infanterie, cel mai mare în grad dintre cei trei generali români aflați la comanda diviziilor menționate. Spre seara zilei de 20 noiembrie grupul de divizii româneşti "Lascăr", precum şi Divizia 1 blindată, ce se găsea în apropiere, au fost parţial încercuite de forţele sovietice. Comandamentul Armatei 3 române considera că grupul „Lascăr" trebuia de urgenţă aprovizionat cu muniţii, iar diviziile blindate ale Corpului 48 să încerce deschiderea unor culoare pentru a asigura aprovizionarea şi retragerea.

În a treia zi a ofensivei (21 noiembrie 1942) sovieticii au acţionat pentru lărgirea pătrunderilor efectuate în frontul Armatei 3, pentru completa încercuire a grupului "Lascăr" şi anihilarea Corpului 48 blindat. Condiţiile atmosferice nu au permis nici în acea zi ridicarea aviaţiei. Din nou s-a plănuit executarea unui contraatac cu cele două divizii ale Corpului 48, dar nu s-a reuşit nici de această dată unirea lor. Divizia 22 germană a fost atacată direct de Armata 5 tancuri sovietică şi a trecut la apărarea aliniamentului pe care se afla. Divizia 1 blindată a încercat să iasă din încercuire pentru a face joncţiunea cu Divizia 22 şi cu pierderi foarte mari a reuşit să rupă lupta şi să se deplaseze în condiţii atmosferice deosebite (viscol puternic, temperaturi de peste -20°C) spre sud. Printre cei căzuți în luptă s-a numărat şi colonelul Vasile Pastia comandantul secund al diviziei. Atribuțiile sale au fost preluate de colonelul Emilian Ionescu, comandantul Regimentului 1 care de luptă. În dimineața zilei de 22 noiembrie, Armata 3 informa Grupul de armate "B" şi Marele Cartier General român că a pierdut legătura cu Divizia 1 blindată şi nu ştie în ce situaţie şi unde se află aceasta, iar Grupul "Lascăr" a transmis un ultim mesaj în care arăta că a respins mai multe cereri prin care forţele sovietice îi cereau să se predea.

Un ofiţer sovietic adusese o scrisoare în care se menționa "Sunteți încercuiţi, nu mai aveți nici o scăpare. Nemții fug şi vă lasă. Spuneți condiţiile predării, altfel vă vom distruge". Răspunsul trimis de cei trei generali români, Mihail Lascăr (Divizia 6), Nicolae Mazarini (Divizia 5) şi Ioan Sion (Divizia 15) către comandantul Grupului de forţe sovietice a fost: "Comandantul Grupului de forţe române, ofiţerii şi soldații comunică: vom duce lupta mai departe, fără nici un gând de predare".

Aşa cum am arătat, blindatele Corpului 48 erau net inferioare, numeric şi calitativ celor din frontul de Sud-Vest Sovietic. Ordinele contradictorii, lipsa unui plan clar de acţiune în cazul unei ofensive a inamicului şi gravele deficiențe de legătură şi comunicare au contribuit din plin la eşecul acţiunilor Corpului 48 în care se puseseră atâtea speranţe.

Analizând modul cum a acţionat Divizia 1 blindată, mai ales după a treia zi a ofensivei sovietice (a doua în care Divizia a luat parte efectiv la lupte) vom constata că aceasta şi-a croit propriul drum, în lipsa unor ordine clare şi a imposibilităţii de a-şi uni eforturile cu Divizia 22 germană.

În ziua de 22 noiembrie condițiile meteorologice începuseră să se amelioreze cât de cât şi ceaţa să se risipească. Situaţia operativă a diviziei era în continuare deosebit de gravă. De trei zile lupta singură, fără hrană, cu proviziile, muniţia şi carburanţii spre sfârşit, formațiile de aprovizionare fiind distruse sau capturate de inamic. Corpul 8 cavalerie sovietic, întărit cu tancuri, primise ordinul de a încercui şi captura Divizia 1 blindată română. Generalul Gheorghe a hotărât ca divizia să atace în direcția a două localități, Malaia Donciusca şi Bolşaia Donciusca, aflate spre sud, pentru a se apropia de Divizia 22 germană. Cele două companii de tancuri mijlocii T3 şi T4 au angajat în luptă tancurile sovietice, iar tancurile uşoare R2 au împrăştiat escadroanele de cavalerie ale adversarului. Regimentul 1 artilerie moto executa foc la vedere, tun lângă tun, cu o densitate foarte mare, aducându-şi din plin contribuția la panica şi deruta care i-a cuprins pe cavaleriştii şi tanchiştii sovietici care au început să se retragă în grabă. Vânătorii moto comandaţi de Lt. Col. Gheorghe Popescu au capturat punctul de comandă al Diviziei 21 cavalerie sovietică şi au luat prizonieri mai mulți ofiţeri de stat major. Din interogarea acestora a reieşit clar intenţiile inamicului de a încercui şi captura Divizia 1 blindată română. Generalul Gheorghe a raportat Corpului 48 că a atacat cu succes spre sud şi a cerut, de mai multe ori, să i se comunice poziția și situația Diviziei 22 germană. Corpul 48 blindat nu a transmis nici un răspuns.

Întrucât nu avea legătură nici cu comandamentul Armatei 3, generalul Gheorghe a stabilit să continue retragerea către sud. În a treia zi de luptă Regimentul 1 care de luptă pierduse doi comandanţi de companie, căpitanii Victor Stroescu (comandantul companiei 2) şi Ioan Drăghicescu (comandantul companiei comandă) şi 20 de tanchişti ucişi, 10 tancuri fiind distruse.

- va urma