Tragedia de la Mers el Kebir

Tragedia de la Mers el Kebir

În rada adăpostită a portului Mers el Kebir ascunsă spre Vest de o colină abruptă care domina porturile de la Santon şi Saint-Andre, la 6,5 km de Oran, în acea zi de 3 iulie 1940, se afla Flota Atlanticului imobilizată acolo de clauzele umilitorului Armistiţiu semnat cu Germania la 22 iunie 1940, prin care se stipula ca Flota Franceză să nu intre sub controlul german, dar să fie dispersată în porturile din Mediterana şi în cele din Africa de Vest.

Dispunearea cuirasatelor amarate în radă era în spatele digului, astfel că turelele lui Dunkerque şi Strasbourg nu puteau trage înspre larg. Lângă ele Provence şi Bretagne, cuirasate vechi cu tunuri de 340 mm şi transportorul de aviaţie Commandant Teste. La baza colinei cu faţa spre şenalul navigabil, cu spatele amarat de geamanduri, se aflau splendidele contratorpiloare Mogador, Volta, Le Terrible, Tigre, Lynx şi Kersaint. Toate aceste nave erau într-un vizibil repaus.

Clauzele armistiţiului erau scrupulos respectate şi la termenul care fusese fixat. Pe navele aflate acolo, demobilizarea începuse deja, tunurilor bateriilor de coastă şi a celor antiaeriene le fuseseră demontate ghiulasele, în hangarele aviaţiei rezervoarele avioanelor fuseseră golite de carburanţi, tunurile au fost demontate de pe avioanele de vânătoare precum şi mitralierele de pe toate avioanele, iar muniţia a fost adunată şi stocată în depozit. Puţin înainte de ora 7,00, un observator de pe coastă a semnalat apariţia în larg a unor nave.

Aproape în acelaşi timp, ieşind din ceaţa matinală, torpilorul englez Foxhound s-a prezentat în faţa portului Mers el Kebir. Un prim mesaj anunţat a fost că la bordul său se afla un ofiţer britanic însărcinat de a aduce comandantului Flotei Atlanticului un comunicat de foarte mare importanţă. Tot atunci observatoarele de pe coastă şi timonierii navelor din radă au semnalat că o importantă forţă britanică se apropia dinspre Oran. Printre ele au recunoscut una din cele mai mari nave de luptă din lume (din acea perioadă), crucişătorul de bătălie Hood, care avea un deplasament de 42 000 tone şi era înarmat cu 8 tunuri de 380 mm, cuirasatele Valiant şi Resolution înarmate de asemenea cu câte 8 tunuri de 380 mm şi Ark Royal, cel mai modern portavion englez, având ca escortă crucişătoarele uşoare Arethusa şi Enterprise şi 11 distrugătoare. Această flotă denumită Force H, era sub comanda viceamiralului Somerville şi fusese special formată la Gibraltar.

Pe navele franceze sosirea neaşteptată a acestei impozante forţe navale a provocat uimire care în curând se va transforma în stupoare. Un ofiţer de Stat Major francez a fost trimis de comandantul Flotei Franceze, viceamiralul Gensoul, pentru a se întâlni cu negociatorul britanic, comandorul Holland. Tratativele se vor angaja în exteriorul plasei antitorpile, care proteja rada. Ofițerul britanic era purtătorul unui document care se putea rezuma aşa: Flota Atlanticului este invitată de a se ralia Flotei Britanice sau să se interneze într-un port din America, cu echipaje reduse.

Motto: Intenţia fermă a guvernului Majestăţii Sale este că dacă francezii nu acceptă niciuna dintre propunerile noastre, navele lor vor fi distruse. - W. Churchill

În cazul refuzării acestei oferte, ea avea obligaţia de a se saborda, în caz contrar, prin ordinul guvernului Majestăţii Sale, Flota Britanică va folosi forţa. Dar această teamă a Guvernului Britanic de a vedea navele franceze căzute în mâinile germanilor şi italienilor era nejustificată. Aceste asigurări formale au fost prezentate de Marina Franceză ce n-avea obiceiul să nu-şi respecte cuvântul. Cât despre cererile documentului britanic, ele fiind inacceptabile, navele franceze s-au pregătit să răspundă agresiunii cu toată forţa. Această hotărâre a fost clar expusă în mesajul său de ofiţerul de Stat Major francez şi care i-a fost înmânat comandorului Holland pe o salupă la intrarea în şenalul navigabil de la Mer el Kebir şi apoi în cursul tratativelor care au urmat la bordul cuirasatului Dunkerque. Acest ofiţer britanic comandorul Holland, era considerat puțin ca fiind filofrancez, deoarece în primele 7 luni de război fusese ofiţerul de legătură al Amiralităţii Britanice pe lângă Amiralitatea Franceză. Nu se putea crede ca un om ca el să ceară foştilor săi companioni de arme un lucru contrar onoarei sale de marinar. De asemenea amiralul Gensoul, care în timpul războiului comandase o escadră franco-britanică, având sub ordinele sale în timpul unei operaţiuni în Marea Nordului crucişătorul de bătălie britanic Hood, nu-şi putea închipui că vreodată o escadră britanică va deschide focul asupra unei flote dezarmate cum era cea franceză şi care nu putea reacţiona în faţa unei asemenea manevre de intimidare. În momentul în care ofiţerul britanic părăsea rada, comandantul Flotei Britanice a semnalizat că dacă propunerile britanice nu sunt acceptate el va scufunda navele franceze. La ora 17.56 Flota Britanică a deschis focul de la 18 km.

În acelaşi moment, semnalul de deschidere a focului s-a arătat şi la funga cuirasatului Dunkerque în acelaşi timp cu ordinul general de plecare. Se poate imagina cu uşurinţă în ce condiţii grele, pentru a nu zice disperate, Flota Franceză avea să se angajeze în luptă contra unui inamic, care credea că-şi luase toate precauţiunile pentru a scufunda în întregime, fără ripostă toată Flota Franceză. Flota Britanică avea însă o mare libertate de manevră şi o superioritate zdrobitoare în tunuri cu tragere rapidă şi cu un calibru net superior celor franceze. Deşi la început au fost blocate de minele ancorate în şenalul navigabil de la Mers el Kebir, dispunând însă de avioanele bine antrenate de pe portavionul Ark Royal, au putut să supravegheze rada şi să dirijeze tirul artileriei sperând să distrugă în câteva minute toate navele franceze fără excepţie. Dar orele câştigate cu negocierile au permis navelor franceze de a înteţi focul la cazane pentru a se pregăti de plecare şi de luptă. Primele minute ale luptei au fost cele mai dure. Flota Britanică şi-a început tragerea de sub nivelul forturilor de la Mers el Kebir, având însă obturată observarea posturilor franceze de tragere. Mai mult, ea s-a înconjurat rapid de o perdea de fum. Prima salvă a căzut pe portul de la Mers el Kebir, a doua a fost îndreptată pentru a atinge digul, provocând jerbe înalte de peste 100 m şi late de 30 m. Apoi numeroase salve au căzut la intrarea în şenalul navigabil şi asupra navelor care încercau să părăsească portul.

Cuirasatul Bretagne a fost atins grav în mai multe reprize şi incendiat la pupă a explodat, s-a răsturnat şi apoi s-a scufundat. Cuirasatul Dunkerque în momentul când se pregătea de plecare, ridicând ultimul lanţ al ancorei, a fost atins de mai multe obuze de 380 mm, dar acest lucru nu l-a împiedicat să răspundă cu lovituri la tirul inamic, dar a eşuat pe mal. Cuirasatul Provence a fost lovit înainte de a putea să plece şi cu pupa afundată a eşuat pe mal. Cuirasatul Strasbourg, încadrat de tirul inamic, a reuşit să scape şi să plece spre Toulon. Nava transportoare de hidroavioane Commandant Teste de asemenea a reuşit să scape îndreptându-se spre Bizerta. În ceea ce priveşte contratorpiloarele, în afară de Mogador, care a fost atins de un obuz de 380 mm, după ce au reuşit să iasă din radă, s-au angajat în luptă cu două distrugătoare britanice, scufundând unul din ele şi avariindu-l pe celălalt şi s-au alăturat lui Strasbourg, care până la lăsarea întunericului a suferit 3 atacuri aeriene cu bombe şi torpile, a avioanelor Swordfish, de pe Ark Royal, fără a fi însă atins, avioanele agresoare fiind respinse de tirul foarte violent al artileriei antiaeriene. Între timp la Mers el Kebir avioanele franceze reechipate în grabă au putut într-o oarecare măsură, să participe la luptă, 3 avioane britanice fiind doborâte cu mitralierele de la bordul lor. Unul din marile hidroavioane franceze de la Oran, a doborât un hidroavion inamic. Dar acestea nu au fost singurele pierderi ale britanicilor, 2 distrugătoare fiind scufundate iar Hood a fost avariat. În ziua următoare un nou atac britanic contra lui Dunkerque fără apărare a ridicat numărul de victime la 1147. Acesta a fost bilanţul tragic de la Mers el Kebir, care avea să creeze o prăpastie adâncă de lipsă de încredere şi resentimente între Marina Franceză şi Marina Britanică.

Despre Cuirasatul Dunkerque

Motto: Sur le tombe de marins ne fleurissant pas de roses. - C. Baudelaire

Prima navă franceză care a fost pusă pe cala de montaj după "vacanţa cuirasatelor", impusă de tratatul de la Washington a fost cuirasatul Dunkerque, fiind construit pentru a contracara nava germană Deutschland, ea fiind blindată doar contra obuzelor tunurilor de 280 mm, cu care era înarmată această navă. Blindajul modest îi asigura o protecţie uşoară, care combinată cu viteza ei ridicată a condus la folosirea în mod frecvent a termenului de crucişător de bătălie.

Proiectul său a fost interesant pentru faptul că armamentul său principal, constând din noile tunurile de 330 mm, un calibru considerat mai mic decât maximul permis de Tratatul de la Washington, a fost montat în 2 turele cvadruple grupate la provă, pentru a menţine citadela blindată cât mai scurtă posibilă, şi în consecinţă să salveze în greutate pentru a o folosi în îmbunătăţirea protecţiei în alte zone. Deşi aceasta permitea magaziilor de muniţii să fie concentrate, şi astfel să fie micşorat tonajul navei, a avut însă dezavantajul restricţionării arcului de tragere, atrăgând după sine riscul ca o singură lovitură să reducă la jumătate capacitatea bateriei. Armamentul secundar montat în 3 turele de asemenea cvadruple la pupă şi în 2 turele duble la mijlocul navei, consta în noile tunuri de 130 mm, cu dublă folosinţă, navale şi AA, care însă în serviciu s-au dovedit a fi oarecum mai puţin reuşite.

Cu clasa Dunkerque, Franţa a fost capabilă să-şi instaleze tehnologia artileriei de mare calibru, pe care o planificase înainte de Primul Război Mondial, iniţial pentru cuirasatul Normandie, proiectat în 1912, pus pe cala de montaj în 1913, şi abandonat în 1920 şi mai apoi pentru cele din clasa Lyon. Alegerea a 2 turele cvadruple putea fi justificată printr-un singur calcul: 4 turele duble de 330 mm ar fi necesitat 6240 tone, în schimb 2 turele cvadruple ar fi cântărit numai 4520 tone, un total de 1720 tone salvate. Pentru a împiedica ca diametrul barbetelor să-şi asume vaste dimensiuni, ţevile tunurilor aveau să fie montate câte 2 pe un afet comun şi nu în afete individuale. Pentru a neutraliza vibraţiile provenite de la trageri şi pentru a fi cât mai invulnerabile la o lovitură care ar fi putut să le scoată din funcţiune, amândouă turelele au fost separate la o distanţă considerabilă de 27 m, măsurată între axele fiecărei barbete.

Câteva probleme au rămas totuşi nerezolvate: absorbţia reculului de către echipaj, deoarece nava avea o structură uşoară, iar cealaltă problemă era că turnul de comandă era aşa grav afectat de zgomot şi de fum încât axele complete de rotaţie ale turelelor nu puteau fi exploatate. Tratatul de la Washington a dat Franţei dreptul de a construi o navă mare de luptă în 1926 şi încă una în 1927, pentru înlocuirea vechilor sale cuirasate care nu mai corespundeau necesităţilor timpului, în plus Franţa putând cere o înlocuire a navelor sale pierdute în urma tratatului de la Washington din 1922. Franţa aderase la această opţiune, când în Germania a fost construită prima navă blindată de 10.000 tone dintr-o serie de 3 nave. Ca răspuns la apariţie acestor nave, Franţa a pus pe cala de montaj pe Dunkerque în 1932, urmat 2 ani mai târziu de Strasbourg. Nici deplasamentul limită de 35.000 tone şi nici calibrul permis de 406 mm nu au fost atinse, Franţa hotărându-se pentru un proiect mai modest de navă de doar 26.000 tone, cu tunuri de 330 mm. Avantajul său l-a constituit însă viteza relativ ridicată de peste 29 noduri, dar care se puteau obţine numai cu un blindaj mai subţire. Conform standardelor uzuale, cele 2 nave din clasa Dunkerque aparţineau în realitate categoriei cuirasatelor, deşi acest termen nu mai exista după 1922 odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Naval de la Washington, navele din această categorie fiind clasificate ca "nave capitale". Pentru Dunkerque constructorii francezi s-au inspirat după cuirasatul britanic Nelson, la care artileria principală era concentrată în faţă iar suprastructura turnului de comandă era comasată într-un blochaus compact. Ca o precauţie în plus contra incendiilor tunurile fiecărei turele erau grupate în perechi, fiecare din ele fiind aprovizionate cu muniţie de la magazia verticală a turelei despărţită de câte un compartiment blindat.

Dunkerque a fost construit într-un doc uscat, dar fiindcă era mai lung decât docul, partea din spate a fost construită separat şi apoi nituită de cocă după lansare. Centura principală de blindaj era înclinată pe verticală, greutatea totală a blindajului ajungând la 35% din deplasamentul standard. Protecţia subacvatică era mai specială fiind compusă din straturi de cauciuc proiectate pentru a fi impermeabile. Dunkerque a fost primul proiect de navă capitală care a avut echipament de aviaţie chiar de la început, acesta constând într-o catapultă lungă de 22 m de înaltă performanţă, care se putea roti cu 360 grade şi un hangar cu dimensiunile de 15x7,5x5 m. La bordul navei se aflau permanent 4 hidroavioane Loire Nieuport 130, deşi numai 2 puteau fi garate în hangar chiar cu aripile şi cozile lor pliate. Al treilea hidroavion era garat pe catapultă, iar al patrulea pe punte la pupă cu aripile de asemenea pliate.

Iniţial Marina Franceză a vrut o navă din clasa Dunkerque, acest număr fiind necesar pentru a păstra un echilibru cu cuirasatele germane din clasa Deutschland, dar în 1934, când Italia se pregătea să exploateze din plin limitele calitative al tratatelor existente şi a ordonat construcţia a 2 noi cuirasate, francezii au modificat planurile iniţiale şi au completat clasa Dunkerque cu Strasbourg, care a fost comandat în toamna anului 1934. De aceea au accelerat propria proiectare pentru a putea răspunde navelor italiene. Această succesiune a armamentului, contraarmamentului şi armamentul de răspuns este un exemplu caracteristic de cum decurgeau maşinaţiunile politice în acele vremuri. Strasbourg a fost lansat la 12 decembrie 1936 la Şantierul naval Penhoet din Saint Nazaire şi diferea de nava sa soră Dunkerque doar prin câteva detalii la turnul principal. Niciuna din cele două nave n-au suferit modificări semnificative în timpul carierei lor. Strasbourg a intrat în serviciu în 1938 şi a avut doar mici diferenţe faţă de nava soră. Principalele puncte de variaţie au fost în zona cabinelor turnului de comandă: Dunkerque avea un telemetru rotativ în partea superioară a turnului de comandă; cel al lui Strasbourg era amplasat mult mai sus deoarece suprastructura blochausului a fost majorată ca dimensiune pentru a putea cuprinde punţile amplasate pe multe etaje. Deasupra turnului au fost montate 3 telemetre unul peste altul, care erau complet rotative în jurul unui ax comun (fiind numite în mod ironic "tortul de nuntă"), ele aducând o greutate enormă la înălţime ceea ce a avut consecinţe grave asupra stabilităţii navei.

Activitatea cuirasatelor din clasa Dunkerque

Niciuna din navele clasei Dunkerque nu a avut un succes deosebit, deşi fiecare din ele au participat la mai multe operaţiuni de luptă. Strasbourg a fost trimis la vânarea cuirasatului german Graf Spee curând după izbucnirea războiului, iar Dunkerque la scurt timp după aceea a pornit în căutarea cuirasatelor germane Scharnhorst şi Gneisenau. În perioada următoare au participat la operaţiuni de escortare a unor convoaie. În aprilie 1940 ele au fost transferate în Mediterana, pe care n-o vor mai părăsi niciodată. După sângerosul episod de la Mers el Kebir ele s-au retras la Toulon, unde la 27 noiembrie 1942, în urma ocupării sudului Franţei de către germani, ca parte a operaţiunii "Lila", comandantul Flotei Franceze amiralul Laborde a dat ordin de sabordare a unui număr mare de nave care se aflau ancorate acolo. Printre ele se aflau şi cuirasatele Dunkerque, Strasbourg şi Provence. Apa fiind puțin adâncă navele nu s-au scufundat dar adăugarea unor încărcături explozibile au făcut navele ireparabile. La începutul lui 1943, Strasbourg a fost ranfluat din apă de către italieni şi tăiat piesă cu piesă: suprastructura, plăcile de blindaj şi chiar şi catapulta, care a fost dusă în Italia pentru dezmembrare. În mai 1944 rămăşiţele epavei navei au fost păstrate de francezi pentru "conservare", care le-au mutat în afara danei. Aici nava a fost lovită de bombele grele lansate în timpul unui raid aerian al aviaţiei americane din august 1944, când a fost scufundat din nou. În august 1945, epava a fost salvată din nou, după care a fost folosită în experimente cu exploziv subacvatici până în 1951, iar în 1955 a fost vândută şi dată la dezmembrare pentru fier vechi.

Dunkerque, după ce în 3 iulie 1940 a fost grav avariat, a fost ranfluat şi reparat sumar fiind apoi dus la Toulon unde, pentru a preveni folosirea lui de către germani, a fost sabordat în 1942. Epava lui a fost dată la dezmembrat abia în 1958. Şi astfel una din cele mai frumoase nave construite vreodată, cu un şarm şi o eleganţă specifică franceze şi-a sfârşit existenţa tumultoasă, rămânând din ea doar tristele aduceri aminte.

Cele două nave surori au avut şi doi fraţi mai mari. Dându-şi seama că nu vor mai putea contracara puterea navală a Germaniei şi Italiei, autorităţile franceze au hotărât construirea unei clase de cuirasate ce păstrau linia arhitectonică a clasei Dunkerque, ce ar fi trebuit să cuprindă 4 nave: Richelieu şi Jean Bart, a căror construire a început în 1935, şi Clemanceau şi Gascoigne, în 1938. Armamentul principal era format din 8 turnuri de 380 mm cu o bătaie maximă de 45 km amplasate, la fel ca la Dunkerque, în două turele cvadruple. Deplasamentul era de 47.500 tone cu încărcătura completă, cu un blindaj ce ar fi trebuit să reziste la loviturile obuzelor de 380 mm. În 1940, când Franţa a capitulat, primele două cuirasate nu erau încă operaţionale, dar au reuşit să se refugieze. Richelieu a ajuns la Dakar, unde a fost avariat de britanici, care însă şi-au văzut împlinită dorinţa în 1942 când echipajul cuirasatului s-a raliat francezilor liberi. Nava a plecat la New York, unde a fost reparat, după care a intrat în compunerea flotei britanice ce lupta împotriva japonezilor în Pacific. Jean Bart, deşi era finalizat în proporţie de 75%, s-a deplasat totuşi cu forţe proprii la Casablanca. Şi el a fost avariat, dar în 1942 când aliaţii au debarcat în Africa. S-a întors în 1946 la Brest, dar a fost terminat abia în 1955. Cele două cuirasate şi-au încetat activitatea operaţională la începutul anilor '60 când au fost dezmembrate. Clemanceau şi Gascoigne nu au mai fost terminate.

Firma franceză Heller a reprodus, la scara 1/400, atât crucişetoarele de bătălie, cât şi cuirasatele, iar acum chinezii de la Trumpeter au realizat, la scara 1/350, un Richelieu, machetă de o calitate foarte bună ce poate fi achiziţionată de la magazinul Modelism.

Date tehnice - Pus pe cala de montaj: 24 decembrie 1932 - Lansat: 2 octombrie 1935 - În serviciu: aprilie 1937 - Constructor: Şantierul naval din Brest - Deplasament: 26.500 tone standard, 35.500 tone cu încărcătura completă - Dimensiuni: lungime - 214,5 m, lățime: 31,16 m, pescaj: 8,69 m - Maşini: 4 turbine cu angrenaj Rateau - Bretagne, 6 cazane Indret cu păcură, 4 elice, 112.500 CP - Blindaj: 240-190 mm centura, 228-98 mm pereţii etanşi, 130-115 mm puntea principală, 50 - 40 mm puntea inferioară, 40-30 mm pereţii antitorpile, 330 - 150 mm turelele, 345 mm barbetele, 90 - 80 mm turelele secundare, 270 mm turnul de comandă - Armament: 8x330 mm, 16x133 mm navale şi AA, 8x37 mm AA, 32x13,2 mm AA, 4 hidroavioane Loire 130 - Viteza: 29,5 noduri (la încercări 31,5 noduri), păcură 6.500 tone, autonomie 7.500 km la o viteză de 15 noduri - Echipaj: 1.431 (66 ofiţeri)

Mihai GEORGESCU