Cotul Donului Replierea continuare - episodul VIII

Valeriu VIŞAN

Aprovizionarea cu carburanți și alimente, reluarea legăturii radio, atât cu comandamentul Armatei 3 române, cât și cu Corpul 48 blindat german, precum și regruparea unităților Diviziei 1 blindate, realizată în cursul zilei de 23 noiembrie și în dimineața zilei de 24 a permis ca aceasta să fie în măsură să execute noi misiuni în vecinătatea râului Cir, unde se putea organiza, cât de cât, o rezistență în fața întăririi sovietice.

Imposibilitatea comandamentelor germane și române de a aprecia intențiile inamicului a generat, din nou, ordine contradictorii, departe de situația operativă de pe câmpul de luptă.

Din proprie inițiativă, comandamentul Diviziei 1 blindată a pregătit un dispozitiv de apărare care să interzică pătrunderea inamicului la vest de râul Cir întărind efectivele regimentelor 3 și 4 de vânători moto cu baterii de obuziere, cu batalionul anticar și cu compania de artilerie antiaeriană ce urma să execute foc asupra țintelor terestre.

Carele de luptă ale Regimentului 1 asigurau un perimetru de siguranță în spatele vânătorilor, unde continua aprovizionarea pe calea aerului.

Spre deosebire de generalii germani și români, comandamentul sovietic își realiza pas cu pas planul de luptă, e drept, cu pierderi foarte mari. Astfel rușii reușiseră să blocheze și să împiedice intervenția celor două divizii, 1 blindată română și 22 de tancuri germană, în ajutorul diviziilor de infanterie și cavalerie ale Armatei 3, distruse sau capturate în mare parte.

După ce au închis lațul în jurul Armatei 6 germane, acum acționau pentru a împinge, spre sud și vest, rămășițele Armatei 3 române și unitățile germane, încercuind și distrugând punctele de rezistență.

În această situație complexă Divizia 1 blindată, în ciuda pierderilor suferite, își păstra în mare parte capacitatea de luptă.

Întrucât Divizia 22 tancuri germană, aflată la nord de dispozitivul românesc, era pe punctul de a fi încercuită, Armata 3 a ordonat Diviziei 1 blindată să atace în acea direcție. De asemenea, și Corpul 48 blindat a ordonat deplasarea în direcția Bol Donscinski. Cele două ordine nu au putut fi executate întrucât aprovizionarea cu carburant și muniție nu fusese terminată, iar în cursul dimineții zilei de 24 noiembrie previziunile comandantului Diviziei 1 blindate s-au adeverit. Sovieticii au forțat râul Cir și au atacat pozițiile de apărare organizate de români. A fost identificată cel puțin o divizie de cavalerie sovietică, Divizia 112, ale cărei forțe au pătruns la limita de despărțire dintre regimentele 3 și 4 de vânători.

Trebuie să subliniem că era o mare deosebire între o divizie de cavalerie română și una sovietică care avea în componență cel puțin un batalion de tancuri.

Pentru Operațiunea "Uranus" comandamentul sovietic a desemnat 4 corpuri de cavalerie (un corp de cavalerie era format din 2-3 divizii).

Împotriva Armatei 3 române a acționat Corpul 8 cavalerie sovietic ce avea ca principal obiectiv blocarea celor 2 divizii ale Corpului 48-22 germană și 1 blindată română.

Diviziile de cavalerie sovietice erau în plină reorganizare după înfrângerile suferite în primele luni de război. În bătălia pentru apărarea Moscovei Corpul 2 cavalerie, comandat de generalul Belov și Corpul 3, comandat de generalul cazac Dovator (care a fost ucis în timp ce conducea o șarjă împotriva infanteriei germane) sprijinite de brigăzi de tancuri au repurtat o victorie importantă, reușind să dezorganizeze și să semene derută în rândul trupelor germane. O primă măsură luată de sovietici, după bătălia Moscovei, a fost aceea de a întări diviziile de cavalerie prin mărirea capacității antitanc și asigurarea cu material blindat (T-34, T-60 și T-70 din iarna lui '42) a batalionului de tancuri din organigramă (din 1943 în compunerea diviziei de cavalerie sovietică batalionul a fost înlocuit cu regimentul). În 1941, deși era prevăzut un batalion de tancuri, dotarea acestuia era incompletă, de regulă cu tanchete T-37, T-60 și rareori tancuri B.T.-5/B.T.-7.

În sprijinul Corpului 8 cavalerie au fost direcționate, începând din 19 noiembrie 1942, două regimente de artilerie antitanc, dotate cu tunuri de 76,2 mm, un regiment de katiușe și un regiment de artilerie antiaeriană, toate motorizate. De asemenea, cavaleriștii au fost sprijiniți și de batalionul 511 de tancuri aruncătoare de flăcări; 20 KV-8 și OT-34, tancuri KV și T-34 modificate.

Întărirea artileriei antitanc denotă clar intenția sovieticilor de a împiedica deplasarea și intervenția tancurilor Corpului 48, obiectiv realizat pe deplin. Tanchiștii români raportau că au scos din luptă numeroase baterii de tunuri antitanc inamice, dar de fiecare dată sovieticii reușeau rapid să-și refacă dispozitivul.

În ziua de 24 noiembrie salvarea a venit din nou din cer, atacul cavaleriei sovietice fiind oprit de intervenția aviației germane de asalt. La respingerea inamicului a contribuit și sprijinul unei companii de care blindate Skoda R2, focul precis al tunurilor de 37 mm și al mitralierelor de bord stopând avântul cavaleriștilor sovietici care se încăpățânau să atace călare. Pierderile cavaleriei în decursul operațiunii „Uranus" au fost enorme, cele mai multe regimente sovietice, angrenate în ofensivă, rămânând cu 10-15% din efectiv. Cu toate acestea, pentru a evita încercuirea Regimentului 3 vânători moto, comandantul diviziei a ordonat ruperea luptei și retragerea acestei unități sub protecția unei ariergărzi formate dintr-un pluton de care de luptă Skoda R2 și a unui batalion organizat din resturile diviziilor 5 și 14 infanterie. Profitând de lipsa de consistență a apărării pe malul de vest al râului Cir și de temperatura scăzută, ce menținea râul înghețat și a permis trecerea tancurilor, sovieticii au sporit efectivele de atac, determinând retragerea întregii Divizii 1 blindată, efectuată în noaptea de 24-25 noiembrie.

După ce marea unitate s-a desprins de inamic și s-a regrupat, s-a primit un nou ordin din partea Corpului 48 blindat german, de a ataca în direcția nord-vest pentru a face joncțiunea cu Divizia 22 de tancuri germană și împreună să nimicească inamicul pătruns la vest de râul Cir. După 7 zile de luptă și încercări eșuate, cele două divizii s-au întâlnit pe 26 noiembrie și s-au angajat într-o nouă fază a acțiunilor de luptă, bătălia defensivă de pe râul Cir.

Imaginea câmpului de luptă rămasă după retragerea trupelor germano-române era apocaliptică, așa cum a fost percepută de un reporter de război american.

Pe tot parcursul războiului sovieticii au permis unui grup de corespondenți de război occidentali să fie prezenți și să relateze de pe fronturile de luptă. În 1970 "Editura politică" a publicat lucrarea "Un corespondent englez pe frontul de Est, versiunea în limba română a volumului "Russia at War 1941-1945" datorat lui Alexander Werth, corespondent al revistei londoneze "Sunday Times" și comentator pentru U.R.S.S. al postului B.B.C., "ce se publică cu unele prescurtări și prin omiterea amănuntelor unor probleme colaterale subiectului, sau a unor interpretări insuficient argumentate prescurtări care nu afectează fondul lucrării așa cum se arată în prefață.

Cine a parcurs cartea, care are 800 de pagini își poate da seama ușor despre ce este vorba.

Cităm din capitolele cărții: "Căderea orașelor Kerci, Harcov și Sevastopol; Odessa, impresii personale; Dezastrul lui Hitler în Crimeea".

În ciuda "prescurtărilor" și "omisiunilor" se pot citi relatări deosebit de interesante despre armata română, ocupația română în teritoriul sovietic, luptele și comportamentul ostașilor și autorităților române în acele situații excepționale.

Pentru anul 1970 era extraordinar, din păcate nu avem cunoștință ca vreo editură să fi reeditat, în versiune completă, aceste memorii. Da, aveți dreptate, acesta este un subiect interesant! Și cine are acum răbdare să parcurgă 800 de pagini! Poate o găsiți cu 10 lei pe la târgurile de vechituri.

Alexander Werth, născut în Petersburg (Leningrad) unde și-a făcut și o parte din studii, a emigrat în anii 20 din secolul trecut în Anglia. Cunoscând limba rusă "ca un rus" putea discuta liber și înțelege foarte bine ce se petrecea cu oamenii de pe front sau din spatele acestuia.

A trăit printre apărătorii Leningradului asediat de germani și a fost martor al ofensivei Frontului 2 ucrainean în martie 1944, care a pătruns, sub comanda mareșalului Konev, pe teritoriul României.

Punem și noi o întrebare: "Englezul" a fost a) ofițer de informații britanic; b) agent N.K.V.D./ G.R.U.. Varianta noastră de răspuns este a; b, dar oare mai contează? În orice caz a fost un foarte bun reporter de război.

La Stalingrad A. Werth a vizitat zona în care trupele sovietice au străpuns liniile de apărare ale Armatei 4 române, deci în sud, dar a prezentat în cartea sa constatările colegului american de la "United Press" Henry Shapiro, care și-a început călătoria de documentare din Serafimovici, de unde, la 19 noiembrie 1942 trupele lui Vatutin au pornit ofensiva împotriva Armatei 3 române pentru a ajunge la Kalaci.

"Linia de cale ferată din apropierea frontului fusese puternic bombardată de germani; toate gările erau distruse, iar comandanții militari și funcționarii de cale ferată dirijau traficul feroviar din adăposturi și clădiri distruse. Pe cale ferată se scurgea neîntrerupt spre front un adevărat șuvoi de armament - "Katiușe", tunuri, tancuri, muniții și trupe. Traficul continua fără încetare ziua și noaptea, și același lucru se întâmpla și pe șosele. Deosebit de intensă era această mișcare în timpul nopții. Armamentul englez și american se vede foarte puțin, poate doar, din când în când, câte un "jeep" sau un tanc; 90% din armament era de proveniență sovietică. Dar în ce privește aprovizionarea cu alimente, ea consta în mare parte din produse americane - în special untură de porc, zahăr și conserve de carne.

În momentul sosirii mele la Serafimovici, rușii erau ocupați nu numai cu consolidarea "cercului în jurul Stalingradului, dar și cu crearea unui "al doilea cerc"; harta arăta cu toată claritatea că la Stalingrad germanii căzuseră în capcană și nu mai puteau să iasă de acolo... Am observat atât la soldați cât și la ofițeri un asemenea sentiment de încredere în forțele lor cum nu mai văzusem niciodată până atunci în Armata Roșie. În timpul bătăliei pentru Moscova nu existase această încredere (sublinierea noastră - A.W.).

Departe în spatele frontului rătăceau prin stepă mii de români, care-i înjurau pe germani și căutau cu disperare centrele de alimentare ale rușilor, dorind din tot sufletul să fie luați prizonieri. Unii soldați care-și părăsiseră unitățile apelau la mila țăranilor, care-i tratau în mod caritabil, poate și pentru simplul fapt că nu erau germani. Rușii spuneau despre ei că sunt "niște bieți țărani ca și noi".

Cu excepția unor mici grupuri de legionari, care pe ici, pe colo opuneau o rezistență înverșunată, soldații români erau sătui de război; prizonierii cu care am stat de vorbă spuneau toți cam același lucru: că acesta este un război al lui Hitler și românii n-au ce căuta la Don.

Cu cât mă apropiam mai mult de Stalingrad, cu atât întâlneam mai mulți prizonieri germani... Stepa oferea o priveliște fantastică. Pretutindeni zăceau stârvuri de cai. Unii cai nu erau decât pe jumătate morți; stăteau în trei picioare degerate și-l mișcau pe al patrulea, frânt. Era ceva sfâșietor. În cursul ofensivei sovietice au pierit 10000 de cai. Întreaga stepă era literalmente presărată cu cadavrele lor, cu afete, tancuri și tunuri distruse. Acestea erau de fabricație germană, franceză, cehă și chiar engleză (capturate, fără îndoială, la Dunkerque). Zăceau acolo și nenumărate cadavre, de soldați români și germani. În primul rând trebuiau îngropați soldații ruși căzuți. Populația civilă se înapoia în satele în mare parte distruse... Orașul Kalaci era un morman de ruine: în picioare nu mai rămăsese decât o singură casă...

Generalul Cisteakov, al cărui punct de comandă l-am descoperit în cele din urmă într-un sat la sud de Kalaci - satul fiind bombardat din timp în timp de artilerie -, a spus că numai cu câteva zile înainte germanii ar mai fi putut ieși destul de ușor din Stalingrad, dar Hitler le-a interzis s-o facă. Acum au scăpat momentul favorabil. El și-a exprimat convingerea că Stalingradul va fi recucerit la sfârșitul lunii decembrie".

Tancul B.T.-7 era în 1942, împreună cu T-60, blindatul de bază din cadrul diviziilor de cavalerie sovietice. Construcția seriei B.T. a debutat cu B.T.-2, în 1932, un mixaj între un șasiu și tren de rulare și un motor de avion (U.S. Liberty aircraft de 400 C.P.) de origine americană, a căror valoare a fost ignorată de armata americană (proiectul T-3 - Christie M1931, după numele constructorului) și o turelă rusească, înarmată cu o mitralieră. Tancul, denumit "Bystrokhodny tanc" - tanc rapid - a fost perfecționat și dezvoltat, în 1933 intrând în producție modelul de bază B.T. - 5 care a fost produs în 2108 exemplare. În turelă era acum un tun de 45 mm și o mitralieră de 7,62 mm, iar motorul Miculin M-17T de 500 CP, o copie a unui motor german B.M.W. asigura o viteză imensă pentru un tanc, 76 km/h pe drum amenajat, în varianta pe roți. Șenilele puteau fi demontate în 15 minute, tancul rulând pe galerii dotați cu bandaje de cauciuc solide. În 1935 a apărut B.T.-7, primele exemplare păstrând turela lui B.T.-5, dar apoi acesta a fost modificată cu una tronconică, ce prefigura turela lui T-34. S-au produs 4965 exemplare din modelul de bază și 790 din modelul B.T.-7M cu motor Diesel. Cele două capace de acces ale turelei, în poziția ridicată, i-au făcut pe germani să-l boteze "Miky Mouse". Motanii germani nu-și făceau prea mari probleme cu șoriceii sovietici, blindajul de maxim 30 mm nu putea rezista materialului antitanc german, mii de tancuri B.T. fiind distruse în primele două luni de război.

Interesul pentru blindatele sovietice din prima fază a războiului manifestat de marii producători de machete a condus la apariția pe piață a seriilor T-34/76 (Dragon) și KV 1 și 2 (Trumpeter), iar Tamiya a prezentat la salonul de la Shizuoka din această primăvară un B.T.-7 model 1935, cu turelă de B.T.-5, pe care toți îl laudă.

Să sperăm că și magazinul "Modelism" va aduce acest model care a apărut deja pe piață, la un preț cam piperat, ce-i drept.

O.T. 34/76-se observă că în locul mitralierei de bord este montat dispozitivul de lansare a flăcărilor. O parte din rezervoarele cu lichidul inflamabil se aflau în interiorul tancului ceea ce îl făcea mai puțin vulnerabil. Unele din machetele "Dragon" la scară 1/35 a tancurilor T-34 cum este, de exemplu, cea a lui T-34/85 (6266) au și varianta aruncător de flăcări, iar kit-ul nr. 6614 este chiar tancul aruncător de flăcări OT-34/76, apariție 2010.

B.T.-7 date tehnice: Armament: 1 tun de 45 mm model 1935; 1 mitralieră de 7,62 mm coaxială cu tunul; 1 mitralieră de 7,62 mm în spatele turelei Blindaj: 22-30 mm maxim Greutate: 13,9 t Motor: M 17 T pe benzină; V-2 Diesel pentru BT-7M Viteză: 75 km/h - pe roți, drum amenajat; 53 km/h - pe șenile Echipaj: 3