MARINA MILITARĂ ROMÂNĂ 150 de ani de la înfiinţare

Sus: MS Alexandru Ioan Cuza, domnul Principatelor Unite, Ministrul de Război Emanoil Florescu primul comandant al Flotilei, colonelul Nicolae Steriade, al cărui portret original a fost miraculos găsit de autor în documentele Amiralului Nicolae Negrescu, prin fiica acestuia, distinsa doamnă Alice Gheorghiu.

Jos: Marinei îi revine o prioritate absolută a neamului românesc: prima apariție a tricolorului la bordul canonierei staţionate la Giurgiu. Litografia se găsește în Albumul unui călător austriac, trimis într-o excursie informativă pe Dunărea de Jos, de către marina cezaro-crăiască şi se află la Cabinetul de Stampe a Academiei Române.

Mica Marină Mare!

Eu, care am avut cinstea şi onoarea când eram student în anul 1 şi aveam cu greu 18 ani, să-i iau un interviu amiralului Petre Bărbuneanu, pe vremea aceea singurul cu un asemenea grad şi cu o vârstă de 99 de ani spre 100, realizez că 150 de ani sunt foarte puţin. Am stat de vorbă cu el despre vechi marinari pe care îi cunoscuse prin 1888 când intrase în marină, care luptaseră în războiul Crimeii!!! şi erau pentru ei exemplu. Nu cred că era mai puțin inteligent sau educat decât oricare dintre noi, oamenii mileniului III născuți în mileniul II.

Au apărut tot felul de gadget-uri, dar esenţa umană a rămas aceeaşi.

Iubesc marina română de mai bine de jumătate de secol. Desigur, acum 30 de ani erau alte surse de informare. Deși trăiau mulţi veterani, nimeni nu s-a învrednicit să facă mai mult de o lucrare, ce era copia unei copii, temeinic copiată după o copie serioasă. Aproape nimeni nu a interpretat fie şi greşit documentele, fotografiile, evenimentele.

Noroc cu un Raymond Stănescu, Nicolae Koslinski sau Dinu Sturza. Apoi, încet încet au început să apară, fragmente şi chiar lucrări serioase. Războiul din Est a fost tabu o lungă perioadă, dar nimeni nu poate explica de ce Războiul de Independenţă sau Primul Război Mondial, ce au avut componente româneşti de marină, nu s-au bucurat de cinstea unor vaste monografii.

CÂTE CEVA SUBIECTIV...

O istorie oficială a marinei noastre este din punct de vedere principal identică cu toate istoriile marinelor unor ţări comparabile ca mărime, aşezare geografică, potential tehnico-economic, aspiraţii...

Şi atunci, include:

Decretul de înfiinţare - Ordin de zi nr. 175 din 22 octombrie 1860 Alexandru Ioan Cuza, Domn al Principatelor Unite.

Lista de comandanţi, în care de reţinut este întotdeauna primul, colonel Nicolae Steriade şi ultimul, de obicei pentru câştigarea bunăvoinţei oficiale.

Primele unităţi, în cazul nostru piroscaful ROMANIA, canoniera FULGERUL şi şalupa torpiloare RÂNDUNICA, fiecare cu povestea ei şi neclarităţi acumulate de un secol şi jumătate.

Iată exemple:

ROMANIA, au fost de fapt minimum 2 nave după reconstrucţiile de la Linz şi cea de la Galaţi. Este adevărat că a fost un singur botez. În ce an o fi fost tăiată? Nu ştiu! Ştearsă din listele oficiale... în 1921.

FULGERUL, a fost un scandal încă dinainte de sosire, în comisia de elaborare a caietului de sarcini fiind şi un cavalerist (pinteni), un artilerist (turela total inutilă şi niciodată folosită). În 1877 se numea Marele Duce Nicolae. În 1973 corpul mai exista şi era tanc de bunkeraj la Dunăre. A fost dat de UTC-işti la fiare vechi fără să fi ştiut vreodată ce este cu acest tanc care la căpitanie avea rubrica cu anul construcţiei liberă. S-au strâns chiar echivalentul a 3 000 de sticle goale şi spălate!

RÂNDUNICA, este şi mai interesantă. Nimeni nu ştie cu precizie ce navă a torpilat la 1877. Că a torpilat este clar şi indubitabil. Dar ce? Un studiu pe care l-am făcut prin consultarea izvoarelor otomane, ruseşti şi române (peste 40) nu a lămurit problema. Monitorul de mare Lufti Gelil era în dotarea marinei otomane prin 1888 (vezi Brassey), Seyfe pomenit şi ca Duba era o canonieră cu redută centrală dintr-o serie mai mare şi pare a fi fost cea mai probabilă ţintă... etc., etc. A fost reconstruită de minimum 2 ori capital. S-a păstrat maşina cu aburi originală şi coca din 1912, ce existau încă la Tulcea în 1978. Neobositul cdr. Popescu Filaret nu a reuşit să obţină de la şefi un camion ca să o aducă la Muzeul Marinei Române, pe atunci embrionar!!! Nu se putea aduce în spinare ca restul exponatelor şi s-a dat la fiare vechi!

Fiecare unitate are povestea ei incredibilă, pe lângă cea oficială sau cel puţin un ceva care să o facă unică, irepetabilă.

Am fost la o conferinţă de presă la bordul lui Azov, unul dintre cele mai frumoase crucişătoare de pe planetă. Făcea parte pe atunci din flota Mării Negre şi purta numele a 5 nave anterioare dintre care şi un monitor românesc "împrumutat" prin 1944. Era categorisit ca fiind un crucişător antisubmarin, dar avea la pupa un lansator vertical de rachete cu o rază de acţiune de peste 2000 mile. Un amiral destul de vârstnic, ce amabil răspundea presei a declarat că este o navă antisubmarin cu rol de apărare, provocând zâmbetele tuturor tinerilor locotenenti prezenţi şi chiar ale mele. Acum îmi dau seama că toţi am râs prosteşte, omul avea dreptate: descurajarea intră la apărare.

Atunci am făcut o constatare ce se aplică tuturor forţelor armate de pe planetă: nici o întâlnire fie ea cu presa, diplomatică, ştiinţifică etc. nu face doi bani dacă la sfârşit nu se serveşte ceva: o şampanie, un vinişor, o bere în funcţie de pavilion, cu şandvişuri de 20 mm diametru la francezi şi olandezi, icre măcar roşii cu vodcă, chiftele, şniţele etc. Marinarii preferă confortul şi eticheta tradiţională.

Războaiele în care a fost implicată şi principalele bătălii, respectiv Războiul de Independenţă 1877-1878, Războiul de întregire a neamului 1916-1919, Războiul de supravieţuire 1941-1945 şi Războiul Rece au fost purtate în condiţii de inferioritate zdrobitoare. Încep să apară prin sesiunile de comunicări şi date excepţionale despre acţiunile serviciilor speciale spre mirarea naivilor şi uneori a cadrelor în retragere.

Dar de ce îi spunem română?

Din mai multe considerente, unele obiective, dar şi subiective, uneori chiar afective. Să nu uităm că o navă împrumută prin intermediul echipajelor caracteristicile popoarelor pe care le reprezintă.

Dar, sunt şi criterii subiective: pentru că la Clubul Amiralilor sunt înscrişi aproximativ 72 membri şi Forţa navală are la mare circa 18 de nave, pentru că de la înfiinţare în fotografiile de la bord se efectuează activitatea "sprit pe punte", spritul fiind adus de romani, pentru că numărul de reguli este cu mult mai mic decât cel de excepţii, dar mai ales pentru că, atunci când este vorba de ceva serios marinarii îşi fac datoria până la capăt.

Să încercăm o incursiune în istoria Marinei Militare Române în câteva idei principale, inedite.

Traficul comercial dobrogean îl găsim excepţional sintetizat în capodopera celui mai mare istoric român al sec. XX George Brătianu. Pe noi ne interesează flotele armate în această lucrare.

Prima forţă navală structurată ca atare este Flota Histriei, menţionată pe o piatră funerară găsită în perimetrul cetăţii.

Primul angajament naval menţionat pe teritoriul României are loc în sec. III ÎC când sub conducerea amiralului Hegesagoras, 3 galere din Histria înfrâng galerele venite din Nord. În mod sigur erau unităţi mici, cel mult bireme, din aceleaşi motive pentru care astăzi în Marea Neagră nu activează portavioane.

Romanii sosesc la Pontul Euxin în sec. I Î.C. şi cuceresc rând pe rând cetăţile porturi de pe malul vestic, inclusiv Histria, Tomis şi Mangalia. Administrarea lor trece în sarcina unui prefect al litoralului maritim instalat la Tomis, ce era şi comandantul flotei de mare denumită Classis Pontica din anul 66 ÎC. Avea circa 40 de nave şi un efectiv de 3 000 marinari! Oare ce trafic de grâu, sare, piei, miere etc. asigurau ei?

Primii prefecţi ai litoralului Pontic şi deci primii comandanţi ai Flotelor Romane Classis Pontica cunoscuți din "De Militia Navalis Veterum", a lui Joannis Schefferi publicată la Upsala în 1610 au fost Vestalis, Pomponius Flaccus Astaticus şi Aruntius Flama. La Dunăre îl avem comandant al flotei, în timpul împăratului Hadrian (117-131) pe Flavius Arrianus.

Prima decorație de marină obţinută în Dacia a fost Corona Navalis Bello Dacico obţinută de amiralul Claudio Vitalis! Poate pe undeva prin depozitele Vaticanului se va găsi cândva lucrarea lui Traian despre Războaiele Dacice şi atunci, să te ţii istorie a marinei pe teritoriul României. Deocamdată ajunge Columna.

Din teza de doctorat a profesorului H. Viereck publicată la Hamburg în 1996 "Die ROMISCHE FLOTTE - Classis Romana" aflăm primele nume ale unor liburne de la Dunăre: SAGITTA şi ARMATA. Era anul 172!!!

Romanii sunt nevoiţi să se retragă şi odată cu ei acea fantastică administraţie şi organizare care a făcut ca imperiul să dăinuie încă 3 secole cu politicieni corupţi şi împăraţi decadenti. Din flotele militare rămân reprezentările de pe columnă şi de pe pietrele funerare.

La Pontul Euxin comerţul continuă chiar şi sub loviturile năvălitorilor barbari. Cronicele bizantine menţionează flote ce sosesc la Gurile Dunării şi urcă pe fluviu. Uşoare şi rapide pamfile, greoaie dromoane. La bordul lor se fac tratate de pace şi alianţă, se hotăresc tactici "de apărare". Dar, nu avem documente care să menționeze populaţie autohtonă la bord, în echipaje, cel puţin deocamdată...

Nu a găsit nici col. Ion Drăghicescu în monumentala sa lucrare "Istoricul principalelor puncte de la Dunăre şi Marea Neagră", din 1904.

Urmează binecunoscuta pată albă de 6 secole ce va fi probabil acoperită, tot de Vatican.

Mircea cel Bătrân, domn de anvergură europeană, în înţelepciunea lui, sesizează importanţa flotei militare într-o perioadă în care diferenţele dintre navele comerciale şi cele militare constau în numărul de soldaţi îmbarcaţi. Controlează prin intermediul navelor proprii, gurile Dunării şi litoralul dobrogean. Rămâne un subiect de studiu încă insuficient cercetat.

Ștefan cel Mare este cel care prin intermediul construcţiilor navale proprii ajunge în Mediterana. Este un alt subiect insuficient studiat, majoritatea comunicărilor despre flotele sale fiind copia unei copii bine copiate dintr-o copie...

Surse otomane ne arată că Mihai Viteazul ar fi capturat şi reechipat nave mari, otomane. Cum, în ce condiţii şi care au fost efectele acestor operaţiuni nu se ştie. Deocamdată avem o singură sursă italiană ce menţionează şeicile şi galerele capturate de Mihai ca participând la asediile cetăților otomane de pe malul drept al Dunării.

Ceea ce este sigur este faptul că şantierele navale de pe malul stâng al Dunării lucrau la capacitate maximă. Un călător olandez din 1600, Nicolas Witsen, ulterior primar al Amsterdamului ne lasă un jurnal de călătorie bogat ilustrat. Apare aici o şeică, un pod plutitor tip bac, o baterie plutitoare cu vele toate construite de vasalii turcilor! Şi cum lemn îndestulător exista doar pe malul stâng, cine erau aceştia?

Misiunile specifice în caz de război, repartizate flotilelor Moldovei şi Valahiei erau misiunile de transport de trupe şi zaherea, arme, muniţii şi de efectuare a misiunilor de recunoaştere şi patrulare. La asediul Belgradului navele de transport fluvial valahe au purtat başbuzucii şi apoi ienicerii sub ziduri, dar au şi respins ieşirile pe Dunăre ale apărătorilor. Tactic, acest gen de misiuni au fost păstrate până astăzi.

La asediul Vienei, domnul Brâncoveanu (1688-1714) trimite două caice armate după model austriac, o sinteză a ce era mai bun în ambele flote opozante, asemeni VB gen 3 Griviţa în 1974.

Alexandru Moruzzi emite cu aprobarea Înaltei Porți la 23 XI 1793 "Hrisovul pentru corăbiile ţării ce sunt a umbla pe Dunăre" şi clasifică navele ca domneşti, judeţene şi săteşti. Ar fi distractiv să facem şi noi o asemenea clasificare cu navele flotei actuale! Desigur în glumă, dar recunoaşteţi că nu v-aţi gândit! Câte oare ar sări de judeţene?

Organizarea de forţe militare proprii are loc abia în sec. XIX, după Tratatul de la Adrianopol şi odată cu înfiinţarea în cadrul oştirii valahe a Corpului Şaluparilor, cu o uniformă inspirată de cea franceză şi o organizare inspirată de la austrieci.

Prima apariție a tricolorului este la pupa unei şalupe canoniere de tipul "sfert de şaică" în 1845 la Giurgiu. Erau fabricate la Titel lângă Viena. Ca pavilion de război apare un steag alb cu Sf. Gheorghe omorând balaurul, întocmai ca în icoanele ortodoxe.

Apar primele flamuri cu tricolor şi atâtea stele câte judeţe.

Ultimii domnitori ai principatelor Alexandru Ghica şi Mihail Sturza obţin aprobarea sultanului Mahmud al II-lea şi construiesc flotile specifice pentru a controla traficul pe Dunăre, inclusiv nave pompier sau de carantină. Cele mai mari vor dispărea în războiul Crimeii rechiziţionate de ambele tabere.

Unirea Principatelor şi Decretul de înfiinţare a Flotilei este practic actul de naştere al Flotilei militare române. Pentru încă 30-40 de ani ofiţerii de marină vor fi atraşi de remunerațiile superioare de la uscat şi funcţiile oferite, deşi mulţi aveau o pregătire superioară tuturor pifanilor călare sau pe jos.

Imediat după unire sunt comandate sau adaptate primele nave, Romania în Austria, Rândunica în Anglia, Fulgerul în Franţa, Ștefan cel Mare în Austria...

Războiul de Independenţă aduce primele enigme din istoria marinei, aproape pentru fiecare unitate şi una cu caracter general: ce unităţi a torpilat marina română în istoria ei de un secol şi jumătate?

Vrem nu vrem răspunsurile sunt următoarele: a) în Războiul de Independenţă este sigur că Rândunica a torpilat ceva, dar prin dinamitarea epavei găsite pe canalul Măcin la lărgirea acestuia din 1987 a dispărut aproape orice şansă de a stabili cu siguranţă numele canonierei otomane. Deci, probabil Duba Seyfi. b) Singura torpilare reuşită a fost aceea a şlepului cu cărbuni amarat ca ring de dans la 16 august 1916 lângă monitorul amiral al Flotilei de Dunăre Austro-Ungare. Este o acţiune excepţională ce a fost denaturată de corupţie. Vezi Modelism 1/1984. c) în Războiul Balcanic din 1913, nu s-a lansat nicio torpilă. d) În cel de al Doilea Război Mondial vedetele Viscolul şi Vijelia sub comanda lt. cdr. Niţă Voinescu reuşesc să lovească cu 2 torpile crucişătorul MOLOTOV ce părăsea în septembrie 1941 Odessa, dar fiind prea aproape acestea nu se armează şi exploziile rezervoarelor de oxigen nu fac decât să zgârie adversarul şi să confirme loviturile. Apoi, submarinul DELFINUL sub comanda cpt. Constantin Bibi Costăchescu torpilează o navă comercială sovietică. Majoritatea autorilor afirmă că este vorba de Uraleţ, dar acesta fusese distrus de aviație cu 2 luni mai devreme. Sursele sovietice ne indică altceva, o lovitură mult mai grozavă decât un cargou de 600 tdw. Vom reveni.

După războiul de Independenţă, revenind, era clar că se cereau nave pentru formarea de cadre, atât la punte cât şi la maşini. Sunt comandate în Anglia bricul MIRCEA, crucişătorul ELISABETA, canonierele clasei OLTUL şi cele din clasa RAHOVA, torpiloarele de şcondru ȘOIMUL şi VULTURUL, canoniera GRIVIŢA în Italia, torpiloarele din clasa "numerotate", SMEUL din Franţa şi încep primele construcţii în Arsenalul Marinei de la Galaţi.

Sunt mulţi care şi astăzi scriu că soţia beiului Ghica a botezat bricul Mircea după marele domnitor. Nu este aşa, era vorba de Mircea - Principele decedat copil. Abia a doua navă cu acest nume va purta numele domnitorului.

Sosirea crucişătorului provoacă primul scandal "de dotare" a flotei, acesta fiind cu un metru mai scurt decât lungimea indicată în caietul de sarcini!

Ziua lui de glorie a fost aceea în care a îndreptat tunurile sale de 155 asupra cuirasatului KNEAZ POTEMKIN TAVRIȘEVSCHI, cu tunuri de 305 mm! Era ţântarul cu armăsarul! Oricum, prin predarea acestuia de către echipajul răsculat la Constanţa, 24 de ore tricolorul a fluturat la pupa acestuia, un echipaj român instalându-se la bord. Comandantul de o zi a fost cpt. cdr. Iorgulescu Vasile. A devenit astfel cea mai mare navă de război ce au avut-o românii în toată istoria lor. Pentru 24 de ore, dar asta este!

Programul de dotare din 1906-1908 aduce 4 monitoare (sosite ca nave de poliţie fluvială din considerente de politică externă) şi 8 vedete de siguranţă. Monitoarele sunt construite la şantierul San Marco, demontate în piese şi remontate la Arsenalul de la Galaţi. Vedetele sunt aduse din Anglia, până la Marsilia pe canale interioare şi de acolo cu vapoarele SMR, câte 2 pe punte.

Intrarea României în Războiul de întregire a Neamului la 16 august 1916 ora locală 21, prin atacul marinei asupra monitoarelor Kuk de la Rusciuk, concomitent cu înmânarea declaraţiei de război la ora 22, ora Vienei marchează începuturile elaborării unor operaţiuni speciale, excepţionale ca gândire şi cu un succes parţial în aplicare. Oricum, capodopere încă netratate în literatura de specialitate deşi surse există.

Intrarea României în război a avut Escadra de Dunăre ca protagonist. Operaţiunea de intrare urmărea o lovitură decisivă asupra Flotilei Austro Ungare de 7 monitoare ce fusese deplasată sub comanda comandorului Karl Lucich la Rusciuk (Ruse) vizavi de Giurgiu.

Încă din luna iulie trei vedete de siguranţă exersau lansările în Dunăre cu compensări ale deviaţiilor provocate de curent sub comanda a trei aspiranți ce şi-ar fi dat viaţa fără şovăire pentru îndeplinirea misiunii şi patrie. Aveau baza la Călăraşi, urmând să urce pe Dunăre la ordin. Dar, operaţiunea gândită cu sprijinul Serviciului Secret era mult mai complexă şi ingenioasă. În fiecare zi, pe lângă vedetele Kuk staţionate în poziții de recunoaştere în aval de monitoare treceau cele trei şalupe ale Serviciului Hidraulic, RÂNDUNICA, CATINA şi BUJORESCU (tăiate abia în 1998!), ale căror echipaje "civile" erau formate din... contrabandişti la ordin. Ei schimbau coniac, vinuri fine, şampanie, icre negre, brânzeturi, caşcaval şi alte delicatese pentru tutun bulgăresc în condiţii foarte avantajoase pentru echipajele vedetelor Kuk, formate în mare parte din italieni. De parcă eram proşti! Dar, asta era. Siluetele celor trei şalupe erau privite cu jind de toți amatorii de chilipiruri şi deveniseră obişnuite, cu atât mai mult cu cât la bord nu se găsea nici o armă, ci table, zare de iams, cărţi de poker, etc.

De ce a fost aleasă ziua de 16 august? Pentru că atunci era ziua comandorului Lucich şi găsind şampanie, afumături etc. s-a putut organiza un bal cu ringul de dans şi orchestra la bordul unui şlep cu cărbuni tras la nara monitorului amiral. Nici astăzi la Viena, experţii de marină nu prea cred până nu văd fotografiile de la bal! Jurnalele de bord sunt şi ele un martor ce confirmă povestea.

Dar, pentru că există şi un dar, la ora 13 în ziua de 16 în gara Giurgiu au apărut în uniformă de paradă trei căpitani ce veneau de la Bucureşti cu un ordin scris. Acesta îi numea ca fiind comandanţii celor trei şalupe ce vor executa atacul. Care erau acestea? Erau şalupele Serviciului Hidraulic cărora li se ataşaseră cu parâme câte un schelet rudimentar din lemn în fiecare bord, pentru a transporta câte o torpilă. Acestea erau lansate prin eliberarea din parâme şi acţionarea "pârghiei - deget" ce punea în funcţiune motorul. Erau identice cu cele de pe vedetele de siguranță, numai că în locul locoteneniior (fuseseră promovaţi cu o zi în urmă) au fost trimişi căpitanii, cu familii, copii şi mai puțin dispuşi să se sacrifice în misiune. Dar participarea la atac putea aduce decorații, promovarea în grad etc. Doi vor deveni amirali, iar unul va fi nevoit să părăsească marina din motive nu foarte onorabile.

Oricum, Rândunica cu cpt. Negulescu profită de cele 9 noduri şi o ia înaintea formaţiei lovind şlepul cu orchestra, fără victime dar, după cum a scris am. Bărbuneanu în acordurile de mandolină ale canzonetei "O sole mio!". Celelalte două şalupe lansează parţial sub reflectoarele şi loviturile de tun ale unor echipaje de negrii (din cauza norului de cărbune) şi scapă cu fuga.

Misiunea, denumită şi "Atacul Serviciului Hidraulic" eşuează din cauza pilelor. Păcat de idei şi analizele sociologice avangardiste pentru perioadă. În schimb, a doua acţiune de colaborare a marinei cu serviciile secrete a fost extraordinară. Este încă insuficient cercetată, dar probele fotografice şi efectele asupra desfăşurării conflictului la Dunăre au fost atât de mari încât nu poate fi neglijată.

Istoria războiului pe Dunăre a amiralului Olaf Wulff, dar şi cea a amiralului Nicolae Negrescu, foşti adversari menţionează scufundarea monitorului KuK INN, în zona Cernavodă în 22 septembrie 1917, pe când făcea parte din escorta iahtului imperial Sofia cu împăratul Wilhem la bord. Urma să se întâlnească cu Ţarul Bulgariei ce revendica Dobrogea. Nu s-au mai întâlnit.

Ceea ce vă spun provine dintr-o legendă despre Cristescu, şeful Serviciilor Secrete Române ce a fost închis la Moscova şi pus să scrie de mai multe ori acelaşi lucru, pentru a-i verifica spusele. Unul dintre subiectele povestite de el ar fi fost acţiunile din Primul Război ale lui Mihai Moruzov, pe atunci agent zonal. El ar fi recrutat un maistru militar de marină specializat în mine, un marinar civil specialist în semnale, două căruţe şi alţi doi marinari, alcolişti demobilizaţi. Doi pescari locali şi 3 mine desprinse dintr-un fost baraj.

Convoiul cu 2 monitoare şi o vedetă în avangarda iahtului imperial a coborât pe Dunăre. Pe malul stâng, noaptea au fost plantate minele pe canalul navigabil. În pâlcul de arbori de pe celălalt mal a fost adusă căruţa cu cazanul de aburi cu lemne şi o sirenă de vapor. Când a trecut convoiul, din ceaţa de pe malul drept s-au auzit semnalele de avarie ale sirenei. Pilotul a ordonat convoiului să vireze babord pentru a evita o eventuală coliziune. Unul, al doilea şi... INN a lovit o mină ce a provocat moartea a 8 membri ai echipajului, a unui ofiţer şi scufundarea monitorului, ce a apucat totuşi să ajungă lângă mal şi să se scufunde la circa 6 m. Discuţiile nu au mai avut loc, monitorul a fost ranfluat de Serviciul Hidraulic român, la Viena s-a bătut o medalie şi Moruzov a fost promovat. Cercetați, noi nu avem decât fotografiile de la reparaţii şi variantele oficiale şi neoficiale ale KuK. Restul, poveşti cu prieteni istorici cu renume internaţional, până la deschiderea arhivelor sovietice.

Nu trebuie să neglijăm faptul că SMR ROMÂNIA, a fost transformată la Sevastopol şi a devenit după IMPERATOR NICOLAI, a doua navă purtătoare de hidroavioane din Marea Neagră şi una dintre primele din lume. Alături de celelalte trei cruciş