Un război uitat şi neîncheiat - Coreea 1950-1953-2011...

articol de Valeriu VIŞAN

De la machete la istorie sau de la istorie la machete, aceasta-i intrebarea... Sosită recent la magazinul "Modelism", macheta la scara 1/35 a tancului aruncător de flăcări Sherman M4A3 HVSS POA CWS.H5 din dotarea Regimentului 1 al Marine Corps, ce a luptat în Coreea, kit 24 din seria Orange-Dragon, ne-a adus în atenție evenimente petrecute cu peste 60 de ani în urmă în peninsula coreeană, dar cu urmări și în prezent pentru că, în 1953, conflictul a fost „suspendat și nu încheiat, starea de beligeranță dintre cele două state coreene existând și acum, nefiind semnat un tratat de pace. Blindatele au jucat un rol deosebit în prima fază a războiului, când trupele nord-coreene au declanșat un adevărat Blitzkrieg ce le-a permis ca după 3 zile de la începerea ofensivei să ocupe Seulul. A fost primul conflict, după cel de-al Doilea Război Mondial, în care tehnica de luptă a foștilor aliați s-a aflat față în față, T-34 contra Sherman, Yak contra Mustang, apoi cele mai noi realizări, în materie de aviație reactivă, Mig contra Sabre, etc.

În țara dimineților liniștite, dimineața zilei de 25 iunie 1950 ar fi trebuit să fie una oarecare. Ce a făcut-o însă să devină o dată de referință pentru istorie? În 1945 trupele sovietice, venind din Nord și cele americane, din Sud, au înfrânt pe japonezi și, în zonele lor de ocupație, au fost instalate regimuri după chipul și asemănarea celor două sisteme, linia de demarcație întinzându-se de-a lungul simbolicei paralele 38.

Sovieticii s-au mișcat mai repede atât politic, cât și militar, consolidând poziția unui lider ce va domina viața nord-coreenilor și nu numai, zeci de ani, Kim Ir Sen. În sud, americanii, îmbătați de victoria istorică asupra Japoniei și-au retras treptat trupele lăsând în urmă câțiva consilieri militari ce încercau să organizeze o armată care ar fi trebuit să asigure independența noului stat.

Coreea de Nord, beneficiind de experiența de război a militanților comuniști, mai bine organizați și care participaseră direct la lupta împotriva japonezilor, a început în ritm accelerat să se înarmeze și să se pregătească pentru a ataca Sudul. Semnificativ este felul în care au creat și dezvoltat trupele blindate.

În februarie 1948, după constituirea oficială a Armatei Populare Nord Coreene, a luat ființă și prima unitate de tancuri, Regimentul 15 instrucție ce era dotat cu 2 tancuri T-34-85. Cei 30 de instructori sovietici, detașați la regiment, aveau sarcina de a forma pe viitorii tanchiști coreeni, cei mai mulți provenind din trupele de infanterie sau dintre cei care luptaseră în rândul armatelor sovietice sau chineze, în timpul războiului. În mai 1949, cadrele formate la Regimentul 15 au fost numite la comanda Brigăzii 105, nou înființată, menită să fie unitatea de șoc în preconizata invazie a sudului.

Brigada 105 avea 3 regimente de tancuri, fiecare regiment cu câte 40 de tancuri T 34-85. De asemenea, brigada mai dispunea de un batalion cu 16 autotunuri SU-76 M, precum și de un regiment de infanterie motorizată. Deși dotarea era superioară armatei sud coreene care de fapt nu deținea tancuri instrucția tanchiștilor nord coreeni era deficitară, instructorii sovietici întâmpinând mari greutăți, începând de la dificultățile create de limbă și de nivelul scăzut de educație al militarilor coreeni, 80% analfabeți, și terminând cu munația alocată pentru tragerile de instrucție sau orele de conducere a tancului, limitate de economii.

În ciuda acestora, la data de 25 iunie 1950, nord-coreenii aveau gata de luptă de 242 tancuri T-34/85, 176 autotunuri SU-76M și 54 de autoblindate BA-64. De cealaltă parte sud-coreenii, așa cum am arătat, nu dispuneau de tancuri, ci numai de 37 autoblindate M8 Greyhound și de câteva semișenilate M-3. În octombrie 1949, Ministerul Apărării din Coreea de Sud a solicitat de la americani livrarea a 189 de tancuri mijlocii M-26 Pershing. Șeful grupului de consilieri americani s-a opus motivând că relieful accidentat din Coreea nu permite operațiuni cu tancuri. Mai mult, majoritatea infanteriștilor, cu un nivel de instruire și de educație apropiat de cel al "fraților" din nord, nu văzuseră până atunci tancuri, iar pentru contracararea acestora militarii sud-coreeni dispuneau numai de tunuri anti-tanc americane de 57 mm, total ineficiente împotriva tancurilor T-34/85 și de circa 1900 de arme antitanc bazooka, pe care însă nu se prea pricepeau să le folosească. Deși pare de necrezut, nici sud coreenii și nici serviciile de informații nord americane n-au sesizat pregătirile de război din Nord și nici concentrările de trupe. Preocuparea S.U.A. pentru altori, la începutul anilor '50, era o iluzie, americanii n-ar fi venit, degeaba se uitau spre cer.

La ora 5, în dimineața zilei de 25 iunie 1950, tancurile T-34/85 ale Regimentului 109 nord coreean, împreună cu infanteriștii Diviziei 3, au trecut linia de demarcație, în sectorul de vest, urmate de cele ale Regimentul 203 și de Divizia 1 infanterie. În scurt timp au intrat în luptă și tancurile Regimentului 107. Riposta sud coreeană a fost slabă și în 3 zile Seulul a fost cucerit, iar la 3 iulie tancurile nord coreene intrau în portul strategic Inchon. Terenul accidentat și podurile peste râuri, ce trebuiau întărite pentru a suporta greutatea tancurilor T-34/85, au fost mai degrabă piedici pentru înaintarea nord coreeană, decât opoziția trupelor sud coreene.

Ce se întâmpla însă cu aliatul nord-american? Reacția întârziată și slabă a americanilor a fost determinată în special de doi factori. Pentru a interveni direct aveau nevoie de o rezoluție ONU (parcă am mai auzit de acest procedeu), iar armata americană era departe de a fi gata de ripostă. Cele mai apropiate mari unități americane se aflau în Japonia, 4 divizii, 7, 24 și 25 infanterie și celebra Divizie 1 cavalerie (de fapt o divizie blindată). În teorie, fiecare dintre aceste divizii avea atașat câte un batalion de tancuri. Procesul de demobilizare a forțelor americane, implicate în războiul recent încheiat, se apropia de apogeu, din 7 milioane de militari mai erau sub arme aproximativ 1 milion. Același proces cuprindea și armamentul. În Japonia batalioanele de tancuri menționate erau reduse la companii, iar ca dotare, marii strategi americani ajunseseră la concluzia că, din cauza infrastructurii de atunci din insule, cel mai potrivit tanc este M-24 Chaffee, un tanc ușor. Existau însă și câteva zeci de tancuri Sherman și Pershing, dar erau conservate în depozite, fără echipaje. Asta au avut, asta au trimis în Coreea, sub umbrela unei rezoluții ONU.

Prima confruntare directă între trupele americane și cele nord coreene a avut loc la 5 iulie 1950 când, un batalion din Divizia 24 infanterie a încercat să stopeze înaintarea tancurilor Regimentului 107 nord coreean. Americanii au încercat să distrugă tancurile T-34/85 cu lovituri trase de obuzierele de 105 mm care însă, la o distanță de peste 500 m nu au avut efect decât asupra infanteriștilor, care, după modelul sovietic, erau cocoțați pe tancuri. Americanii experimentau din mers, au așteptat ca tancurile să se apropie și au tras, de la 400 m, cu muniție HEAT, distrugând 2 tancuri. Având însă numai 6 proiectile de acest fel a trebuit să se retragă, 150 din cei 400 de militari americani angajați în luptă fiind uciși.

Tancurile americane M24 au luptat direct, tanc contra tanc, cu T-34 pe data de 10 iulie 1950 când compania "A" din batalionul 78 tancuri a acționat în sprijinul Regimentului 21 infanterie din Divizia 24, atacat de tancurile nord coreene. Două tancuri M 24 au fost distruse în prima zi, fără a putea scoate din luptă vreun T-34, apoi trei în a doua zi, în final numai două M 24 din cele 14 ale companiei au scăpat. Imposibilitatea de a contracara tancurile T-34/85 i-a demoralizat pe tanchiștii americani, mai ales că și celelalte două companii de tancuri M 24 au suferit pierderi grele. Atât în Japonia, cât și în SUA s-a declanșat o cursă contracronometru pentru a trimite în Coreea tancuri în stare să lupte, de la egal la egal, cu tancurile T-34/85. S-au petrecut scene incredibile pentru America. Au fost scormonite depozitele în căutare de Sherman-uri și Pershing-uri și mobilizate cele din centrele de instrucție.

Batalionul 70 staționat la celebrul Fort Knox, a dat jos de pe piedestale tancurile Pershing expuse în jurul cazărmii ca monumente, iar două companii de Sherman M4A3(76) HVSS au fost formate din tancurile aflate în conservare. La începutul lui august 1950 tancurile mijlocii au început să sosească în Coreea, fiind introduse imediat în luptă. Primul a fost Batalionul 89 tancuri cu trei companii înzestrate cu Sherman M4A3E8 și una cu Pershing, la care au fost atașate tancurile M 24 ce supraviețuiseră din Batalionul 79. Prima luptă, primul eșec. La 2 august, o companie de Sherman M4A3E8 a căzut într-o ambuscadă a nord-coreenilor, 8 tancuri fiind scoase din luptă de loviturile unor tunuri de 45 mm. Era doar începutul.

Tancul Sherman M4A3E8 cu tunul de 105 mm fusese tancul de bază al batalioanelor de tancuri din Marine Corps. În 1950 începuse înlocuirea acestuia cu tancul M 26 Pershing, dar în Coreea au fost utilizate ambele. Multe dintre tancurile Sherman fuseseră transformate în tancuri specializate, aruncătoare de flăcări sau de depanare, cu o lamă de buldozer în față, dar păstraseră și armamentul principal.

Armata americană a utilizat tancurile aruncătoare de flăcări în special, în teatrele de operații din Pacific. Luptele din noiembrie 1943, pentru cucerirea insulei Tarawa, au demonstrat că aruncătoarele de flăcări sunt singurele arme capabile să-i scoată sau să-i elimine pe japonezi din cazematele, buncărele sau grotele unde se baricadau. Flăcările, în cazul în care nu aveau efect direct, odată pătrunse în interior consumau rapid oxigenul determinându-i pe apărătorii japonezi să se predea sau să moară asfixiați. Aruncătoarele de flăcări portabile erau însă foarte periculoase pentru servanți, pierderile în rândul acestora fiind foarte mari. În consecință, s-a căutat soluția instalării de aruncătoare de flăcări pe tancuri, ce ofereau o protecție adecvată.

Dispozitivele au fost instalate pe diferite tipuri de tancuri, fiind făcute mai multe experimente pentru a găsi cel mai potrivit tanc pentru astfel de misiuni. S-a încercat cu M3 Lee fiind înlocuit tunul de 37 mm din turelă cu dispozitivul E3 (Flame Projector E3), dar nu s-a obținut rezultatul așteptat, jetul de flăcări ajungând numai la circa 30 m. Nici montarea pe tancul ușor M5A1, devenit M5A1 Satan, nu a satisfăcut pe deplin, cu toate că jetul era aruncat la aproape 70 m. Tancul care a dat cele mai bune rezultate pentru câmpul de luptă, a fost Sherman-ul. Lansatorul de flăcări ales a fost cel de tip "Ronson" care utiliza țeava tunului de 75 mm. Cu o rezervă de combustibil inflamabil de 700 litri putea lansa, timp de două minute, un jet la distanțe între 80 și 140 m. Tancul rezultat a fost denumit M4 Sherman POA.CWS „75" H-1. H vine de la Hawai, locul unde Sherman-urile au fost transformate, la timp pentru a putea fi folosite în asaltul asupra Okinawei.

Încă din 1942, în cadrul Diviziei 11 blindate, americanii au organizat un batalion experimental pentru dotarea cu tancuri aruncătoare de flăcări. Când Divizia 11 a plecat spre Europa, batalionul, purtând numărul 713, a rămas pe loc, spre dezamăgirea militarilor. Destinația lor era însă alta...spre Hawai, unde au sosit în noiembrie 1944, ca parte a Diviziei 7 infanterie. Acolo au luat în primire 54 de tancuri Sherman POA - CWS - H1 și au început pregătirile pentru Operațiunea „Aisberg", cucerirea Okinawei. Tanchiștii din batalionul 713 au fost citați de președintele S.U.A. pentru contribuția lor la luptele din insulă și la înfrângerea apărărilor ei.

Pentru refacere au fost transferați în țara dimineților liniștite, Coreea, cu misiunea de a păzi (nu prăji) prizonierii japonezi, înainte de a se întoarce în America. După cinci ani aveau să revină, de astă dată cu un tanc aruncător de flăcări mai performant, Sherman M4A3 HVSS POA CWS.H5.

Pentru a-și descreți puțin frunțile și pentru a mai uita de ferocitatea luptelor și de condițiile de viață grele oferite de clima și relieful din Coreea, tanchiștii americani își transformau tancurile, pictându-le, în adevărate opere de artă menite, de asemenea, să le dea un aspect fioros, pentru a-și înspăimânta inamicii, bântuiți de superstiții. Acest Sherman M4A3E8 din Batalionul 89, era tancul comandantului companiei "C", căpitanul Clifford Rice, iar porecla tanchiștilor din companie era Rice's red Devils (Dracii Roșii ai lui Rice), înscrisă pe lateralul turelei, cuvântul Red, bineînțeles în roșu, apărând în mijlocul stelei albe. "Pictura" era puțin diferită de "tigrii", "dragonii" sau "balaurii" ce apăreau pe majoritatea celorlalte tancuri și reprezintă un...drac. Tancul lui Rice s-a bucurat de o replică, la scară 1/35, în seria „Korean War" a casei „Dragon" (kit 6811). La scara 1/72 îl puteți găsi montat și vopsit la magazinul Modelism. Batalionul 89, format în iulie 1950, cu tancuri ce așteptau să fie dezmembrate în diferite locații, a fost cel mai "longeviv" batalion de tancuri american în Coreea, participând la lupte timp de 3 ani. Alături de Sherman-urile clasice, batalionul avea în dotare și unul aruncător de flăcări, dispozitivul fiind montat în locul mitralierei de bord. Americanii își personalizau tancurile, iar pe acesta l-au botezat "Colt 45".

Bibliografie

• Armor in Korea, Jim Mesko Ed.Squadron/Signal • Tank Warface in Korea, Steven Zaloga și George Balin/Ed.Concord • Les Dragons D'Acier, Laurent Tirone - Batailles/Blindés • T-34/85 vesrus M26 Pershing, Korea 1950, Steven Zaloga - Osprey • Corée 1950-1951, Vincent Gréciet, Wing Masters Hors - Serie Nr.15.

Tancul ușor M 24 Chaffee echipaj: 4 armament: 1 tun M 6 de 75 mm 3 mitraliere 2 mitraliere blindaj: minim 11 mm blindaj: maxim 38 mm greutate: 18,5 tone motor: două motoare Cadillac 44 T 24 V-8 răcite cu apă 2 X 110 CP viteză: 55 km/h pe șosea

Tancul mijlociu T-34/85 echipaj: 5 armament: 1 tun zis - S-53-85 mm minim 45 mm maxim 90 mm greutate: 32,2 tone motor: V-2-34-12 cilindri diesel 500 CP viteză: 54 km/h pe șosea

la scara 1/35 a fost realizat de Italeri cu ani în urmă. Va fi reeditat în acest an când Italeri se pregătește să aniverseze 50 de ani de activitate pe piața machetelor cu un programul special.

6431 M24 Chaffee back again 1:35

Alături de machetele tancurilor germane, T-34 este cea mai produsă machetă a unui blindat.

M4 Sherman POA.CWS "75" H1