Episodul IX (urmare din nr.4/2010)

de Valeriu VIŞAN

Motocicliști români din Grupul de specialități moto al Diviziei 1 blindată, la Cotul Donului.

Românii la Cotul Donului

Apărarea pe râul Cir

Încet, încet, comandamentele germane şi române realizau dezastrul care se produsese şi încercau cu disperare să încropească măsuri de contracarare.

În cartea sa memorialistică "Amintiri şi Reflecții", mareşalul Jukov arăta că, după război, fostul şef al Statului major al conducerii operative a forţelor armate germane, mareşalul Jodl, a recunoscut că strategii germani n-au reuşit să descifreze intenţiile sovieticilor, cercetarea nedescoperind la timp concentrările de trupe ale inamicului îndreptate împotriva flancurilor armatelor germano-române la Stalingrad.

O.K.W. considera că sovieticii se mărginesc la apărare şi în niciun caz nu au forţa necesară unei ofensive semnificative. Jodl nu a apucat să îşi scrie memoriile, fiind judecat şi spânzurat la Nürenberg. În episoadele anterioare am arătat însă, că cel puţin la nivelul Armatei 3 române au fost semnalate pregătirile şi concentrările de trupe sovietice din capetele de pod ce le dețineau pe malul drept al Donului, pe care germanii nu le-au luat în seamă, astfel că la 19 noiembrie Armata 5 tancuri, comandată de generalul Romanenco, din capul de pod situat la sud-vest de Serafimovici şi Armata 21, comandată de generalul Cisteakov, din capul de pod de la Keletskaia, au declanşat puternica lovitură care a străpuns apărarea Armatei 3, ale cărei trupe din prima linie şi rezervele, slabe, n-au reuşit să stopeze tancurile, cavaleria şi infanteria inamicului.

Încă din data de 23 noiembrie Comandantul Grupului de armate "B" a luat măsura constituirii aşa numitului Grup "Hollidt" ce cuprindea: corpurile 1 și 2 din Armata 3 română, care mai aveau capacitatea de a lupta, Corpul 17 armată german, diviziile 62 şi 294 de infanterie germane, precum şi o grupare de trupe italiene din stânga dispozitivului românesc. De asemenea, colonelul german Walther Wenk, fost şef de stat major al Corpului 57 german din Caucaz, a fost numit în funcţia de şef al statului major german, de pe lângă Armata 3 română, preluând atribuţiile generalului Arbore, practic ofițerul german devenind adevăratul comandant al Armatei 3 române. Germanii au hotărât, în cele din urmă, că trebuie organizată, cât de cât, o apărare pe un aliniament favorabil, acesta fiind râul Cir. În ziua de 25 noiembrie 1942, inamicul s-a limitat la acțiuni de cercetare și hărţuire, cu scopul de a descoperi aliniamentul și tăria pozițiilor de apărare germano-române.

În acelaşi timp, într-un alt sector al imensului front sovieto-german, în dreptul grupului de armate "Centru", la nord-vest de Moscova, se declanşa operațiunea "Marte" cu forţe chiar mai mari faţă de cele angajate la Cotul Donului şi Stalingrad, ce demonstrau capacitatea de mobilizare şi de luptă deosebită la care ajunseseră sovieticii. Operațiunea "Marte", ce urma scenariul de la Cotul Donului, atacul flancurilor unui întrând german în dispozitivul sovietic, cu scopul încercuirii, izolării şi distrugerii Armatei 3 tancuri germană şi pentru a împiedica aducerea de trupe în ajutorul celor încercuiți la Stalingrad, s-a soldat cu un eşec, mai bine zis cu un dezastru pentru trupele sovietice, peste 1700 de tancuri şi 200.000 de soldaţi fiind pierduţi. Jukov nu menționează nimic în memoriile sale despre Operațiunea "Marte" pe care istoricii o consideră cea mai mare înfrângere a mareşalului sovietic. Germanii, înțelegând strategia sovietică, au izolat brigăzile de tancuri sovietice de infanterie şi cavalerie, pe care le-au măcelărit efectiv, după care au atacat blindatele rămase fără muniţie şi carburant. Acolo însă luptau diviziile de elită germane printre care şi G.D., grenadierii şi vânătorii de tancuri germani distrugând majoritatea tancurilor sovietice. Pentru a limita dezastrul au intervenit câteva divizii de puşcaşi siberieni care au pătruns "pe schiuri" până la tanchiştii ruşi încercuiți, pe care i-au recuperat. Operațiunea "Marte" s-a încheiat pe 23 decembrie 1942, preţul imens plătit de sovietici contribuind la succesul de la Stalingrad, germanii neputând transfera, în ajutorul trupelor încercuite, diviziile lor de elită.

Acalmia din zilele de 25 şi 26 noiembrie a permis organizarea în condiții mai bune a apărării pe râul Cir. Cele mai multe forţe se subordonau Armatei 3 române care însă era condusă acum de germani. Componenţa trupelor de pe aliniamentul de apărare era eterogenă dovedind lipsa rezervelor. Erau în general unităţi alcătuite în grabă din rămăşiţele diviziilor româneşti ce suportaseră, în prima linie, loviturile sovietice, inclusiv cei 4.000 de militari din Grupul "Lascar" ce reuşiseră să ajungă la Divizia 22 tancuri germană şi din batalioane germane de pază sau formate din militari din spatele frontului, de la bucătari şi furieri până la cei din bazele de reparații a tehnicii de luptă sau de căi ferate.

Situația gravă în care se aflau trupele germano-române este evidenţiată şi prin denumirea unităţilor care alcătuiau acum linia de apărare, aşa numitele grupuri, în componenţa cărora se găseau rămăşiţe din diviziile distruse în prima fază a ofensivei sovietice şi rezerve sau întăriri aduse în grabă, dar cu o capacitate combativă redusă. Astfel, la flancul drept al Armatei 3 române erau dispuse Grupul "Schmidt" şi Grupul "Spang", denumite după numele ofițerilor comandanţi. Găsim unităţi din Divizia 14 tancuri germană, dar care nu mai aveau tancuri, diferite batalioane de genişti, căi ferate sau care asigurau paza depozitelor şi a căilor de comunicații. La stânga, spre legătura cu Armata 8 italiană se aflau desfăşurate grupurile "Gerlach", "Meixiner" şi "Wandke", cam tot de aceeaşi valoare.

Declanşarea Operațiunii "Uranus" a dat peste cap planurile germane care prevedeau ca după cucerirea Stalingradului să se constituie un nou grup de armate compus din armatele 3 şi 4 române şi din armatele germane 6 şi 4 tancuri, sub comanda mareşalului Antonescu, cu scopul de a consolida şi menţine aliniamentul atins, în vederea unei ofensive decisive în primăvara anului 1943.

Din cauza evenimentelor care s-au precipitat, Hitler a hotărât crearea unui nou grup de armate numit "Don", între grupurile de armate germane "A" şi "B", ce a fost pus sub comanda feldmareşalului von Manstein, cuceritorul Sevastopolului, considerat un specialist al acţiunilor de luptă de asediu, recunoscut ca având o mare autoritate, precum şi un specialist în cooperarea cu trupele române care luptaseră sub comanda feldmareşalului, în campania din Crimeea.

Feldmareşalul Erich von Manstein a fost unul din artizanii victoriei din Franţa, în 1940, apoi, în 1941, la comanda unui corp de armată format din diviziile 8 tancuri şi 290 infanterie, a atacat şi a ajuns rapid până aproape de Leningrad. Din septembrie 1941 a acţionat în sectorul de sud al frontului fiind avansat comandant al Armatei 11 germană.

Von Manstein, s-a născut la 24 noiembrie 1887 în familia unui general prusac, fiind al zecelea copil. El a fost adoptat de colonelul von Manstein, întrucât soţia acestuia, care era mătuşa viitorului mareşal, nu putea avea copii. Educat în spiritul dur, rigid, al disciplinei prusace, Erich a urmat cariera militară a familiei, el fiind a cincea şi ultima generaţie ce a purtat gradul de general. Fiul său, lt. Gero von Manstein a fost ucis, în octombrie 1942, pe frontul sovietic. În Primul Război Mondial a luptat în majoritatea teatrelor de operații fiind distins cu Crucea de fier clasa I. Deşi nu era un admirator al nazismului, a fost unul dintre cei mai devotaţi generali ai lui Hitler, i-a executat fără să comenteze ordinele, inclusiv cele privitoare la împuşcarea imediată a ofițerilor politici sovietici, căzuți prizonieri, sau a represiunilor împotriva populației civile, în special a "iudeo-bolşevicilor", capete solide de acuzare pentru crime de război. Contactat de ofițerii complotişti care au încercat să-l asasineze pe Hitler la 20 iulie 1944, von Manstein le-a replicat că "un feldmareşal prusac nu se revoltă".

În ultimele zile de război, în încercarea disperată de a salva armata germană de la distrugerea totală, von Manstein a intenţionat să-l contacteze pe Hitler, dar a fost refuzat, apoi s-a refugiat la Hamburg unde, împreună cu marele amiral Karl Donitz, au plănuit o nouă conducere care să discute de pe poziţii de egalitate cu aliaţii, lucru care nu s-a întâmplat, Germania capitulând necondiţionat. Von Manstein s-a predat la 5 mai 1945 personal mareşalului Montgomery, fiind dus în Anglia ca prizonier de război.

În august 1946 a fost prezent la Nürenberg în calitate de martor al apărării în aşa numitul proces al "OKW", în care şefii armatei germane au fost judecaţi pentru crime de război. Caracterizat de celebrul procuror american Tayler ca mincinos, Manstein a fost la rândul său acuzat de crime de război, dar britanicii nu au vrut să-l predea sovieticilor, care l-ar fi împuşcat cu plăcere, şi a fost judecat la Hamburg, în 1949, fiind condamnat la 18 ani de închisoare. În 1953, după 4 ani, a fost eliberat pentru bună purtare, mareşalul Montgomery exprimându-şi în numeroase rânduri admiraţia pentru geniul militar al feldmareşalului german. Manstein a scris două volume de memorii, "Victorii pierdute" în 1955 şi "O viaţă de soldat" în 1958. Când Germania de Vest a început să reconstruiască armata germană, Manstein, împreună cu alţi înalţi ofițeri germani aflaţi în retragere, a fost solicitat în calitate de consilier. Sub presiunea opiniei publice, dar şi pentru că ideile strategice ofensive ale bătrânului feldmareşal nu se potriveau cu noul concept al Bundeswehr-ului, pur defensiv, s-a renunţat la serviciile sale. Feldmareşalul a murit în 1973, la vârsta de 85 de ani. Ne-am oprit un pic mai mult asupra vieții şi activității lui von Manstein pentru că acesta a fost unul din generalii germani care au avut sub comanda lor trupe române în campaniile importante ale celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, von Manstein, în memoriile sale, şi-a exprimat păreri avizate asupra situației şi capacității armatei române în împrejurări deosebite, feldmareşalul judecând, la adevărata valoare, cu plusuri şi minusuri, pe militarii români. Vom prezenta în unul din numerele viitoare câteva dintre impresiile lui von Manstein, în special despre ostaşii români în campania din Crimeea, în 1942.

Deşi feldmareşalul von Manstein s-a confruntat cu mulţi generali sovietici, cel mai constant şi valoros dintre oponenţii săi a fost generalul Nikolai Vatutin, cel care a conceput şi condus lovitura Frontului de Sud-Vest împotriva Armatei 3 române la Cotul Donului.

Începând din 1941, când Vatutin a bărat pătrunderea spre Leningrad a corpului de armată comandat de von Manstein, trecând pe la Cotul Donului şi Stalingrad, în 1943 la Kursk şi încercuirea de la Korsun, din februarie 1944, succesul a fost de partea generalului sovietic. Numai în martie 1943, la Harkov, Vatutin a putut fi învins. Erau la fel de curajoşi pe câmpul de luptă, von Manstein fiind rănit în acţiune în Primul Război Mondial, apoi, pe frontul sovietic era adeseori văzut în prima linie, iar Vatutin, iubit şi respectat de ostaşi, a fost grav rănit, cu arma-n mână, ripostând la un atac. În urma rănilor el a decedat şi astfel germanii au scăpat de un adversar valoros, iar Stalin a mai redus lista mareşalilor şi generalilor ce trebuiau marginalizaţi şi eventual lichidaţi, după obţinerea victoriei.

În executarea ordinelor primite, Divizia 1 blindată a început marşul către Cernîşevscaia unde trupele sovietice blocaseră şi atacau Divizia 22 panzer germană. În avangarda diviziei se deplasau cele două companii de motocicliști din Grupul de Specialități Moto (subunitate ce avea şi atribuții de cercetare) comandate de căpitanul Gheorghe Manolescu. Erau sprijinji de un detaşament blindat, aflat sub comanda maiorului Victor Burchi, comandantul Batalionului 1 care de luptă, format din carele mijlocii T III şi T IV rămase în stare de luptă.

În timp ce motocicliştii români ajungeau la comandamentul Corpului 48 blindat, regimentele de vânători moto erau atacate de infanteria sovietică ce viza de fapt, dispozitivul de apărare al Diviziei 22 germane. Vânătorii din Regimentul 4 moto au sărit din camioanele "Mercedes" care-i transportau şi au ripostat, sovieticii fiind respinşi cu preţul unor pierderi grele. În luptă a căzut şi căpitanul de cavalerie Vintilă Racoveanu, comandantul Companiei 7 vânători, ce înlocuise la mitralieră un ostaş ucis.

Generalul german Heim, comandantul Corpului 48 blindat, a ordonat ca toate forţele disponibile ale Diviziei blindate române să acţioneze în sprijinul Diviziei 22 panzer ce se afla într-o situaţie disperată.

Divizia 22 panzer, creată la sfârşitul anului 1941 era singura divizie de tancuri germană ce mai era dotată cu Panzer 38 (t) un tanc considerat depăşit în 1942. Divizia a fost aruncată în luptă în Crimeea, unde sovieticii, deşi iniţial nu deţineau un număr important de blindate, în timpul acţiunilor ofensive şi a debarcărilor efectuate în peninsulă, în primăvara anului 1942, au reuşit să concentreze peste 200 de tancuri, e drept majoritatea T-26, BT 7 şi Stuart americane, dar şi câteva zeci de T-34 şi chiar KV-uri. Atât Armata 11 germană, cât şi Armata 3 română, care încercau, din toamna anului 1941, să cucerească peninsula Crimeea şi fortăreaţa Sevastopol nu aveau unităţi de tancuri, fiind sprijinite de un singur batalion de autotunuri (Stug Abt 197 dotat cu Sturmgeschutz-ul III dezarmat cu tunul scurt de 75 mm, L24).

Sesizând pericolul, von Manstein numit la comanda grupului de armate, a solicitat o divizie de tancuri şi i-a fost oferită noua divizie considerată însă una din cele mai lipsite de experienţă şi slab dotate divizii de tancuri germane.

După campania victorioasă din Crimeea, Divizia 22 a participat la ofensiva de vară spre Don şi Volga. La 1 iulie 1942 Divizia 22 panzer alinia 28 de Panzer II, 114 Panzer 38 (t), 12 Panzer III L şi 22 Panzer IV. La 18 noiembrie 1942, cu o zi înainte de declanşarea loviturii lui Vatutin, divizia pe care îşi baza nădejdea comandamentul german, avea în stare de luptă 2 Panzer II, 5 Panzer 38 (t), 22 Panzer III şi 11 Panzer IV. Împreună cu cele 120 de tancuri ale Diviziei 1 blindată română, din care aproximativ 90 tancuri R-2 (Panzer 35 (t) la fel de demodate ca şi Panzer 38 (t)), Divizia 22 panzer a trebuit să facă faţă la peste 700 tancuri sovietice, 70% fiind T-34. Cu toate că în organigrama Diviziei 22 exista o brigadă de panzergrenadier formată din 4 batalioane, care ar fi trebuit să fie în întregime dotate cu transportoare blindate Sd kfz 250 şi 251, în diferite variante, numai 3 companii dispuneau de asemenea mijloace. Batalionul de grenadieri blindat avea, în teorie, 4 companii cu peste 80 de transportoare blindate. Pierderile suferite şi imposibilitatea industriei germane de a satisface necesităţile frontului au făcut ca situaţia prezentată mai sus să se generalizeze în rândul celor 21 divizii de tancuri germane, aflate în noiembrie 1942 pe frontul germano-sovietic.

Sovieticii reuşiseră să izoleze şi să încercuiască mai multe subunităţi de panzergrenadier, iar tanchiştilor români li s-a ordonat să intre, din mişcare, în acţiune pentru a le despresura. Atacul carelor de luptă, comandate de căpitanul Florea Pirvănescu, comandantul Companiei 8 care de luptă mijlocii din Batalionul 2, a surprins infanteria sovietică care s-a retras. În seara zilei de 26 noiembrie şi în dimineaţa celei următoare militarii români şi germani au amenajat o linie de apărare în jurul localităţii Cernîşevscaia, un important nod de comunicaţii. Sovieticii, care ocupaseră înălţimile din jurul localităţii, au declanşat atacul în ziua de 27 noiembrie, pe un ger de -25°C. Vizibilitatea fiind foarte redusă, aviaţia germano-română nu a putut interveni, dar chiar şi în această situaţie rămăşiţele celor două divizii nu au putut fi clintite din poziţiile de apărare. Mai mult, în 29 noiembrie Regimentul 3 vânători moto, sprijinit de carele T IV ale căpitanului Florea Pirvănescu şi de câteva autotunuri germane a atacat şi a cucerit înălţimile deţinute de sovietici.

Carul blindat T IV al sublocotenentului Alexandru Velican fusese lovit şi scos din luptă încă din ziua de 24 noiembrie, ofiţerul primind misiunea de a recupera blindatele ce mai puteau fi reparate, sarcină de care s-a achitat cu succes în ciuda condiţiilor deosebit de grele, sub focul inamicului, pe un ger năpraznic.

Tanc sovietic T 26, capturat de germani, reparat în atelierele de la Kalaci şi oferit drept "întărire" Diviziei 1 blindată română. Pentru a nu fi atacat de aviaţia proprie, în partea frontală avea însemnele de recunoaştere pentru aviaţia română.

Macheta tancului T 26, înmatriculat în cadrul Diviziei 1 blindată, este realizată de modelistul Marin Gheorghe (conu' Gică), la scara 1/35, fiind folosit ca bază un kit polonez Miraj. Decalurile sunt din kit-ul CMK al Tacam-ului ce poate fi încă găsit la Magazinul Modelism. Banda albastră este tot un semn de recunoaştere, întâlnit mai ales la blindatele româneşti participante la campania din 1941 din Basarabia şi Odessa.

Harta cu principalele operaţiuni strategice preconizate de comandamentul sovietic pentru finele anului 1942. Trebuie remarcată amploarea acţiunilor precum şi intenţia de a ajunge la Rostov, după lichidarea grupării încercuite la Stalingrad, în scopul izolării şi tăierii căilor de retragere a trupelor germano-române din Caucaz.

Sdkfz 7 de 8 tone cu cauciucuri de iarnă, care însă nu i-au prea folosit în lupta cu nămeţii de la Cotul Donului. Semişenilata tractează obuzierul SFH 18 w/Limber. Informăm pe cei interesaţi că tot lotul de Sdkfz 7 (producţie Dragon), aflat la Magazinul Modelism, este echipat cu cauciucuri de iarnă, fiind verificat de RAR. Este disponibil şi obuzierul, tot Dragon. Zăpada poate fi procurată de la Primărie.

În stepa Donului soldaţii germani transferă muniţie dintr-un Sd.Kfz 252 într-un StuG 3 Ausf. F/8.

În toamna anului 1942 pe câmpurile de luptă din Rusia şi-a făcut apariţia un adversar redutabil pentru tancurile sovietice, StuG 3F. Pentru a contracara numărul imens de tancuri sovietice, germanii au înarmat StuG 3 cu tunul de 7,5 cm Stuk 40 L43, deosebit de eficient împotriva blindatelor inamice. În scurt timp a fost realizată o nouă versiune cu blindaj suplimentar şi cu tunul StuK L48, aşa numitul StuG 3 F8.

Ultima noutate Dragon este dedicată acestui blindat StuG Ausf F/8 late production with winterketten, Kit 6644, care poate fi comandat la Magazinul Modelism.

Vânători de tancuri germani, amenajând o poziţie de tragere pentru tunul anti-tanc 97/38, de 7,5 cm. Pe fundal se poate observa un tanc sovietic T-34/76.

StuG IIIF a fost puntea de legătură între autotunurile germane dotate cu tunul scurt stuk 37 L24, din prima parte a războiului şi varianta finală G care s-a fabricat în peste 8000 de exemplare.

Atât StuG 3F, cât şi StuG 3F8 au jucat un rol important în luptele din iarna 1942-1943, inclusiv în bătălia de la Kursk din vara lui '43.

Kit-ul Dragon 6644 reprezintă un StuG III F8 "late production" având ca bază şasiul lui Panzer 3J. Componentele sunt de o calitate excelentă ceea ce permite un montaj fără mari probleme. Remarcabile sunt şenilele, aşa numitele "winterketten" late de 40 cm, cu extensii, folosite în condiţiile iernilor grele, bogate în zăpadă, din Rusia. De asemenea, găsim şi protecţia periscopului comandantului, specifică pentru F8, atât din plastic, cât şi din metal. La fel ca la ultimele realizări Dragon, în materie de Stuguri, tunul şi compartimentul interior sunt punctele forte ale acestui kit pe care-l recomandăm cu căldură pasionaţilor de blindate germane.

- va urma.