Sublocotenent artilerie antiaeriană Constantin APOSTOLESCU

Eroii sunt pentru un neam, ceea ce sunt apostolii pentru biserică!

Să ai 19 ani, să fii proaspăt absolvent al liceului de Artilerie Antiaeriană, patriot până în măduva oaselor, de la învățătorul din sat care ținea lecții de istorie a neamului așteptate de toți... chiar și de cei ce luau linii la palme. Mai presus de orice să fii comandantul apărării antiaeriene (cu două tunuri Rheinmetal de 37 de la Reșița) pe cel mai apropiat aeroport de Stalingrad: Karpovka. Aici se găsea fala aviației române de vânătoare, GRUPUL 7, sub noua comandă a eroului, eroilor și idolului cpt. Av. Alexandru Șerbănescu, fost ofițer de vânători de munte. Alături de el toți eroii aviației de vânătoare, aceia care în 1944 ieșeau 12 la 400 de americani!

Ofensiva sovietică își propunea între altele și ocuparea ultimului aerodrom controlat de axă, Karpovka. Așa că, pe 24 noiembrie, la -40 de grade Celsius aeroportul a fost luat cu asalt de tancuri și infanterie sovietică. Tancurile, despărțite de o viroagă și un rambleu de cale ferată au început să tragă, ca la un carnaval. Urgent Șerbănescu a dat ordinul de pregătire și decolare a avioanelor de pe pista răvășită de explozii. Cele avariate au fost ridicate cu coada mai sus și cu tunurile lor se trăgea asupra tancurilor. Echipajele acestora nu știau ce au în față așa că s-au oprit. Au decolat Bf-uri cu 2 sau chiar trei oameni la bord, lucru nemaivăzut nici chiar de nemți!

Apostolescu a primit ordin să tragă la maximum și atunci... a dispărut câteva secunde și a apărut cu o mare cămașă albă, la fel ca Mihai Viteazul strigând: "Băieți sunt alături de voi! Murim sau scăpăm." Însuflețiți de exemplul șefului, servanții, simpli țărani români au tras de se înroșeau țevile. Au distrus câteva zeci de tancuri sovietice cu echipajele încă nedumerite... Pe vremea aceea tancurile sovietice nu aveau legături radio, iar noaptea nu se pot urmări semnalele cu stegulețe așa că fiecare comandant de tanc credea ce dorea el... cu atât mai mult cu cât nu se mai trăsese contra lor cu arme automate!

Către ora 5 de dimineață, Apostolescu și-a strâns oamenii, a legat tunurile la remorca camioanelor și a plecat spre vest, ca leader de convoi.

A rămas în viață până după război, dar nicio cătană nu l-a propus la ordinul Mihai Viteazul! După lovitura de stat am văzut ținând conferințe marii eroi ai artileriei antiaeriene, de fapt generali care datorau totul comunismului! Toți au fost unanimi în a spune că Guvernul burghezo-moșieresc a văzut că a rămas în viață. Deci nu era erou!

Și atunci fraților, "Mihai Viteazul" cu cămașa lui albă din minunata poezie a lui Coșbuc, nu era nici el eroul tuturor românilor!

Nu știm cu ce partid ar fi fost, dar probabil că nici acum nu s-a schimbat nimic pentru un Apostol numit Apostolescu.

Dr. ing. Cristian CRĂCIUNOIU

A sosit T-90

Valeriu VIȘAN

Mult anunțatul și așteptatul T-90, MBT-ul rusesc a apărut, chiar și în iubita și frumoasa noastră țărișoară. Nu vă speriați, n-a ajuns cum au ajuns, în 1968 T-55-urile la Praga, deocamdată a venit la cutie, sub forma machetei Zvezda la scara 1/35. Spre deosebire de alte situații, așteptarea a fost cu folos, Zvezda reușind să realizeze o machetă de excepție, la nivelul anului 2012, ce poate concura, din aproape toate punctele de vedere, cu mai titrații săi competitori.

Macheta, ca și tancul de altfel, este impresionantă, dar până o vom prezenta să vedem totuși cine este T-90.

La mijlocul anilor '60 din secolul trecut proiectanții sovietici erau preocupați pentru dezvoltarea unei generații de tancuri menite să înlocuiască seria T-54, T-55, T-62, ca răspuns la noile tancuri ale alianței Nord Atlantice (M-60, AMX30, Leopard A1). Acesta a fost denumit T-64, un tanc mai puțin cunoscut, inclusiv în lumea machetelor (pe piață s-a găsit o machetă la scara 1/35 de o calitate modestă a firmei SCIF, dar Trumpeter a anunțat că va lansa o nouă versiune în acest an). Explicația e simplă, noutățile cu care era dotat T-64 erau ultrasecrete, iar tancul a fost numai în dotarea armatei sovietice.

Spre deosebire de familia T-55, T-64 are postul de conducere plasat la mijloc, oferind o vizibilitate mai bună și posibilitatea de orientare îmbunătățită pentru mecanicul conductor. Echipajul este redus la trei, comandantul în dreapta tunului din turelă, iar ochitorul încărcător în stânga. Tunul de 125 mm era cel mai puternic dintre tunurile instalate pe tancuri la nivel mondial în acea perioadă în orice armată.

Și trenul de rulare este deosebit față de celebrul sistem Christie adoptat pentru tancurile sovietice încă din anii '30, având 6 galeți mai mici, montați pe brațe hidropneumatice și 4 role de susținere deasupra.

Dar T-64 a făcut doi pui... În 1970 a apărut primul, T-72, iar cinci ani mai târziu T-80. T-72, o variantă simplificată a lui T-64, era destinat în principal armatelor "prietene" din Tratatul de la Varșovia. Producția de masă a început în 1974, iar T-72 a devenit un adevărat "tanc planetar" pentru că pur și simplu a invadat planeta fiind exportat în peste 30 de țări, numai Australia și America de Nord fiind continentele fără T-72.

T-72 a cunoscut numeroase variante, tancurile oferite la export diferind de cele din dotarea armatei sovietice. Dacă beneficiarii din Orientul mijlociu nu s-au arătat deranjați de acest fapt, alții l-au modernizat pe cont propriu, cum sunt sârbii și croații (M-84), cehii (T-72 Cz), polonezii (P-91) sau chiar, surpriză, românii (TR-125). Anul trecut mai supraviețuise cel puțin un TR-125 din cele 5 prototipuri. Poate că mai marii armatei se gândesc să-l expună, alături de T-72, la Muzeul Militar Național Regele Ferdinand. Sau poate că deja conaționalii noștri din Strehaia și-au mai luat un "merțan" din afacerile cu fier vechi.

Sovieticii au continuat perfecționarea lui T-72, Biroul de cercetare de la cunoscută uzină de tancuri din Nijni Tagil denumită în continuare fabrica de vagoane, realizând experimental, în 1985, pe T-72 B care se deosebea, printre altele, de predecesorul său printr-un blindaj reactiv nou, Contact 5, eficace împotriva loviturilor cumulative și prin adaptarea dispozitivului de ghidare a rachetei 9K 120 Svit, care era lansată prin țeava lisă a tunului de 125 mm. Îmbunătățirile aduse fiind tot mai numeroase, au creat de fapt un nou tanc, pe planșete el fiind denumit, după moda sovietică, Obiectiv 188. Tancul a primit un nou motor de 12 cilindri V-84 MS capabil să funcționeze cu gaz sau cu kerosen, protecția antinucleară a echipajului a fost sporită, iar sistemele electronice actualizate.

Inițial tancul urma să fie lansat sub numele de T-72 BU, dar evenimentele din Golf din 1991, când T-72-urile irakiene au fost distruse în masă, i-au determinat pe ruși să prefere o altă denumire, T-90. O mică remarcă, T 72-urile irakiene nu dispuneau de sistemele de protecție și tir moderne, fiind de prima generație, o pradă ușoară pentru tancurile și elicopterele de atac ale coaliției, mai ales că nu aveau nici protecție aeriană. Operațiunea Desert Storm din 1991 a fost o lecție dură pentru proiectanții și inginerii sovietici. Sistemele SALCOS (Semi Active Command to Line of Sight) ce ghidau rachetele TOW sau cele ghidate prin laser, Hellfire au demonstrat cât de vulnerabil este T-72 la acest tip de arme. Încă din 1985 se luaseseră unele măsuri de contracarare, o parte fiind introduse pe T-80, cum ar fi noul blindaj reactiv Kontakt 5 Era. În 1988 era operabil sistemul defensiv laser Shtora 1.