Imagine în perspectivă, modelare 3D randată, arh. Dorin Paul Bucur.

NOTE: Locomotives of the LNWR Southern Division by Harry Jack, The Railway Correspondence and Travel Society, 2001, pag. 40.

CĂRȚI ENCICLOPEDII MONOGRAFII

Înainte de a face orice comandă prin poștă, verificați telefonic stocul, la tel.: 0756 096545 sau 021 2120755. Costul transportului este de 7 lei, indiferent de numărul de cărți comandate.

FROM D-DAY TO VE-DAY 140 ron LIGNE DE FRONT 30 ron JEAN RANDIER 1942 LE TOURNANT DE LA GUERRE 30 ron FELDBLUSE The German 1933-45 BRITISH SOLDIER 160 ron PARACHUTISTES AMERICAINS 40 ron EROII MARINEI ROMÂNE 40 ron TIGRE I SUR LE FRONT DE L'EST 160 ron III. Pz. Korps at KURSK 40 ron Me109 140 ron IAR-80 140 ron JEAN RANDIER L'ANTIQUAIRE DE MARINE L'INSTRUMENT DE MARINE 140 ron Les autogires LA CIERVA Autogiros 140 ron PANZER TIGER I 140 ron BATAILLES & BLINDÉS SEEK, STRIKE DESTROY! 240 ron CORSAIR TRENTE ANS DE FLIBUSTE 40 ron ENCYCLOPAEDIA OF SOVIET FIGHTERS 1939-1951 40 ron FALLSCHIRMJÄGER EN CRETE 20 ron FRENCH HUSSARS 100 ron L'armée française de 1918 THE FRENCH IMPERIAL GUARD 60 ron atlas les avions de voltige et les pilotes de l'extrême 80 ron M3 A SAIPAN STEEL SEBASTOPOL 130 ron Mitsubishi G4M Betty LES BOMBARDIERS SAVOIA EN ROUMANIE 100 ron

* Histoire & Collections

Vânătoarele clasei "KRONSTADT" în Marina Română Mugur Cătălin LEONIDA

Predarea flotei militare românești la 5 septembrie 1944 a însemnat finalul unei epoci în Marina Română. Navele au fost trecute sub pavilion sovietic, echipajele au ajuns în mare parte în prizonierat. Dar acesta era doar începutul... Reorganizarea Forțelor Navale s-a realizat la indicațiile și sub supravegherea unei comisii de consilieri sovietici având următoarele direcții principale de acțiune: epurarea cadrelor provenite din Marina Regală Română, adoptarea modelului stalinist de organizare (inclusiv învățământul politic), deschiderea de baze militare pe teritoriul României și adoptarea tehnicii militare de proveniență sovietică. Toate aceste procese se desfășurau în conformitate cu doctrina U.R.S.S. de apărare colectivă a bazinului Mării Negre și urmăreau subordonarea totală a organismului militar românesc. În acest sens, la 26 martie 1951 au fost începute lucrările de amenajare a Bazei Maritime Mangalia care urma să adăpostească permanent submarine, vedete torpiloare, dragoare și vânătoare de submarine sovietice și, ocazional, distrugătoare. Cheltuielile de amenajare cădeau, bineînțeles, în sarcina statului român.

Nevoia de noi baze militare era determinată de expansiunea accelerată a flotei roșii și creșterea rolului strategic al acesteia ca urmare a unei directive emise de către Stalin la 21 noiembrie 1945 („Planul de înarmare navală pe zece ani, 1946-1955). Impresionantele debarcări din Normandia și Oceanul Pacific nu-l lăsaseră indiferent pe bătrânul dictator. Acesta privise desfășurarea de forțe anglo-americană cu invidie și îngrijorare, hotărând ca în cel mai scurt timp flota U.R.S.S. să fie capabilă de performanțe similare. Faptul că economia sovietică nu era la nivelul țărilor occidentale, nu a contat. Șantierele navale au fost orientate spre producția de nave de luptă, astfel încât în timp ce pentru țările vestice lichidarea stocurilor de război și revenirea economiei la producția civilă erau o prioritate națională, în U.R.S.S. erau alocate resurse imense programelor de înarmare.

În fapt, încă de la finele anilor '30 era resimțită necesitatea dotării flotei roșii cu nave moderne de luptă, inclusiv cu un nou vânător de submarine, superior din punct de vedere al armamentului și calităților navale modestelor unități ale clasei MO-4, aflate atunci în serviciu. Misiunea sa ar fi fost lupta anti-submarină în proximitatea bazelor navale și în apele cu adâncimi mici din apropierea coastelor. Astfel a apărut vânătorul de submarine din clasa 122a. Primit la început cu entuziasm, în special datorită armamentului puternic și a formei elegante, a fost respins de către conducerea flotei U.R.S.S. din cauza slabelor sale calități nautice. Testele au revelat un comportament necorespunzător pe mare montată (ruliul și tangajul violente făceau imposibilă folosirea armamentului de la bord, iar forma provei proiecta stropii de apă înspre comanda navei făcând foarte dificilă guvernarea acesteia; în plus, aceeași formă neinspirată a etravei permitea inundarea punții prova).

Răspunsul proiectanților a fost proiectul 122 bis. În scopul creșterii stabilității, lățimea navei a crescut de la 5,40 m la 6,20 m, iar etrava a fost reproiectată. Consecința a fost creșterea stabilității pe mare montată, dar și reducerea vitezei cu mai mult de trei noduri. Comparând armamentul și calitățile nautice ale noilor vânătoare de submarine cu unitățile similare produse în șantierele americane (clasele "SC" și "PC" puse la dispoziție cu generozitate de către aliați în cadrul contractului land-lease), conducerea flotei U.R.S.S. s-a declarat mulțumită, lansând o comandă de 345 de unități.

Singurele capitole în care occidentalii aveau o superioritate clară rămâneau aparatura de comunicație și hidrolocație. În consecință, pentru toate unitățile clasei 122a aflate în diferite stadii de construcție, lucrările au fost oprite și s-a trecut ulterior la demontarea lor, construindu-se numai după proiectul 122bis. Navele au primit denumirea generică de vânător mare de submarine (большой охотник, prescurtat БО).

În nomenclatorul NATO, navele construite după proiectul 122 au primit denumirea de "Kronstadt". Exista o contradicție manifestă între conducerea flotei, care solicita nave construite după proiecte noi, și responsabilii industriei sovietice, conștienți de resursele limitate aflate la dispoziție, care preferau proiectele deja concretizate, testate, produse în serie mare pentru scăderea costurilor de producție. Progresele tehnologice rapide în domeniu naval au dus și ele la regândirea strategiei de dezvoltare a flotei U.R.S.S. Programul de construcție a fost reconsiderat, construindu-se "numai" 275 de unități. O parte dintre acestea au fost exportate în țările "frățești".

Flota Republicii Populare Române a achiziționat trei unități ale clasei 122 bis, construite la șantierul nr. 340. În data de 24 ianuarie 1956 erau recepționate:

BO 157, lansat în data de 15.06.1955, nr. de șantier 922 (redenumit V61) BO 161, lansat în data de 05.07.1955, nr. de șantier 924 (redenumit V62) BO 466, lansat în data de 13.11.1954, nr. de șantier 902 (redenumit V63)

Cele trei unități au format Divizionul 1061 Vânătoare Submarine.

Caracteristici tehnice:

Lungime: 52,20 m Lungime la linia de plutire: 49,50 m Lățime: 6,20 m Pescaj: 2,11 m Deplasament maxim: 336 tone Deplasament normal: 319 tone Viteza: 20 nd Echipaj: 54 (5 ofițeri)

Corpul navei era construit din plăci de tablă sudate, cu o grosime cuprinsă între 5-7 mm, cu excepția unei plăci de 10 mm aflate în zona de fixare a axului cârmei. Existau pereți despărțitori etanși la coastele 10, 23, 28, 38, 53, 68, 76, 81 și 88.

Spațiile de locuit erau distribuite în următorul fel: căpitanul avea la dispoziție o cabină separată, două cabine erau repartizate ofițerilor, restul echipajului fiind cazat în trei cazărmi. Iată câteva detalii interesante privind cazarmamentul:

Cabina comandantului era echipată cu o canapea cu spătar rabatabil, o masă-birou, un dulap pentru haine, o canapea cu spătar fix, un scaun, o poliță pentru cărți, un cuier cu trei cârlige, un dulap suspendat, o oglindă, două perdele, un covor, două lăzi-seif pentru focoase, o ladă-seif pentru documente secrete, suport cu portiere deasupra canapelei, o policioară pentru carafe cu apă, scuipătoare emailată, o scrumieră.

Cabinele ofițerilor aveau fiecare câte două locuri. Inventarul cuprindea o canapea, două dulapuri pentru haine, două scaune, o masă-birou, o poliță pentru cărți, o poliță pentru carafe cu apă, un suport cu portiere, perdele, un cuier cu trei cârlige, un dulap cu oglindă, o ladă-seif, o scrumieră, o scuipătoare emailată, un covor.

Cazarma I din proră era prevăzută cu cincisprezece hamacuri, o masă de prânzit pliantă, două bănci pliante, două dulapuri pentru lucruri personale, două dulapuri pentru depozitarea echipamentului de protecție chimică, un rezervor cu apă potabilă (capacitate de 10 l), un extintor, două scrumiere, două scuipătoare emailate, patru perdele, un cuier cu cincisprezece cârlige.

Cazarma II este dimensionată pentru 25 de marinari fiind dotată cu 25 de hamace, două mese pliante, o masă cu un picior, cinci dulapuri pentru lucruri personale, un dulap farmacie, un dulap cu echipamente de protecție chimică, două bănci pliante, un cuier cu 24 de cârlige, un rezervor cu apă potabilă, două oglinzi cu polițe, un taburet pliant, două scrumiere, două scuipătoare.

Cazarma III era dotată cu 15 hamace, două dulapuri, două mese pliante, două bănci pliante, un cuier cu 15 cârlige, oglindă, un stingător, un dulap pentru echipament de protecție chimică, două scrumiere, două scuipătoare, un rezervor de 10l cu apă potabilă.

Pentru situații speciale, era prevăzută o cabină de rezervă care era dotată cu masă, o canapea cu spătar rabatabil, un taburet pliant, o poliță, o oglindă, scrumieră, scuipătoare emailată, două covoare, poliță pentru carafe cu apă, cuier cu un cârlig.

Propulsia navei era asigurată de trei motoare diesel de inspirație americană, care dezvoltau o putere de 1.200 CP, antrenând trei elice cu diametrul de 1,10 m. Tancurile de motorină, situate la centrul navei, permiteau o autonomie de 1.500 mile la o viteză de 10 nd.

Armamentul antisubmarin a fost inițial format din două lansatoare reactive dispuse la proră care utilizau grenada anti-submarin RBM. Acestea au fost înlocuite cu lansatoarele reactive RBU-1200. La pupa erau instalate două aruncătoare de grenade, tip BMB-1, câte unul în fiecare bord. Tot la pupa se aflau două rampe înclinate pentru lansarea grenadelor anti-submarine de adâncime (grenadele de adâncime folosite erau de tipul B-1).

La prova navei se afla tunul universal 90-K cal. 85 mm (52 calibre); unitatea de foc era de 230 de lovituri, dispuse în magazia de proximitate (21 de proiectile), iar restul în magazia de muniție de la proră. Sistemul de alimentare al tunului era manual; piesele de rezervă și instrumentele specifice pentru întreținere erau păstrate sub platforma tunului și în magazia de muniție de la proră; țeava de rezervă a tunului se păstra la baza navală. Unghiul de elevație al tunului era de -5/85, iar câmpul de acțiune de 290 grade. Bătaia maximă era de 15.600 m în plan orizontal și 10.500 m în plan vertical; cadența maximă 15-18 lovituri/minut. Ochirea se realiza folosind instrumentele de ochire montate pe tun și cu ajutorul telemetrului portabil ZDK. Un exemplar al acestei piese este păstrat la Muzeul Marinei din Constanța.

Apărarea anti-aeriană se baza pe două tunuri 70-K, cal. 37mm (67 calibre) care dispuneau de o unitate de foc de 2000 de lovituri, depozitate în două magazii de 300, respectiv 1460 de proiectile, restul fiind stocate sub afetele tunurilor și în cutii metalice prinse de scutul acestora. Alimentarea cu proiectile din magaziile de sub punte se realiza manual, cu ajutorul unor cabluri. La bord se păstra instrumentarul întreținerii tunurilor, precum și două țevi de rezervă. Ochirea se realiza cu ajutorul instrumentelor optice instalate pe piese. Bătaia în plan orizontal era de 8.400 m, în plan vertical, 5.000 m, iar cadența de 150 lovituri/minut; elevația piesei: -10/85. Un tun de acest tip este conservat la Muzeul Marinei din Mangalia.

Trei mitraliere binate cal. 12,7 mm de tipul DSK completau armamentul navei; aveau o rază de acțiune de 2500 metri și o cadență de 600 lovituri/minut. Stocul de muniție era de 12.000 de lovituri din care 9.000 se aflau în magazia de muniție, iar 3.000 de lovituri în imediata apropiere a mitralierelor, în cutii metalice. Mitraliere de acest tip sunt instalate la bordul șalupelor de remorcare-salvare aflate în serviciul activ al Marinei Militare Române.

Mitralierele tipul DSK au fost înlocuite în anii '80 cu 6 mitraliere binate de producție autohtonă tip 2M-7, cal. 14,5 mm cu o bătaie 2.000 metri în plan vertical, 2.200m în plan orizontal și o cadență 600 lovituri/minut.

Armamentul individual era format din cinci pistoale pentru ofițeri (păstrate în postul de comandă), 15 pistoale-mitralieră și 24 de puști.

La bord puteau fi luate, cu riscul supraîncărcării navei, și 16 mine, lansarea acestora făcându-se pe cele două rânduri de sine situate simetric la pupa navei.

Sonarul era de tipul Tamir 9, iar radarul, de tip Zarnita.

Se dispunea de grenade fumigene, de echipament special anti-chimic și de protecție împotriva radiațiilor.

Unitățile clasei "Kronstadt" au avut un serviciu îndelungat în Marina Română. În acest timp au fost efectuate îmbunătățiri în ceea ce privește armamentul și aparatura electronică. Aspectul general al navei nu s-a schimbat semnificativ, cu excepția catargului care a fost reconstruit.

Modul de vopsire era roșu pentru opera vie și punte, gri pentru opera moartă, armament și suprastructuri; țevile tunurilor și mitralierelor erau negre, exceptând tunul cal. 85 mm. Deasupra operei vii era trasată cu negru o bandă de aproximativ 0,30 m lățime, mărginită la partea superioară de o linie albă. Baza suprastructurilor era vopsită în roșu, până la o înălțime de 0,20 m, iar demarcația dintre culorile roșu și gri se realiza printr-o linie albă subțire. La prova navei era înscris cu litere albe indicativul. Pe etravă era pictată steaua tricoloră cu cinci colțuri, care, în funcție de variantă, apărea și pe lateralele comenzii. După 1990, cele trei unități au fost botezate, numele lor fiind înscris cu litere albe la pupa, stelele în cinci colțuri fiind eliminate.

AUTOMOTOR cu motor cu ardere internă, CFR - 1907

Imagine în perspectivă, modelare 3D randată, arh. Dorin Paul Bucur.

Pentru a evita blocarea programului de randare, unele piese mărunte care se pot vedea în imaginea de șantier, de exemplu parte a barelor de susținere de la zona de acces în vehicul, au fost omise din modelul 3D.