RANDUNICA O NAVĂ INTRATĂ ÎN ISTORIA NEAMULUI NICOLAE KOSLINSKI

După bătrânul bric școală MIRCEA, salupa torpiloare RANDUNICA merită o amintire de legendă în trecutul nostru marinăresc. Salupa torpiloare!... O mică navă de război, dar o navă care, deși „mică și iute ca o rândunică", și-a legat numele de amândouă războaiele care au dus la făurirea României moderne, cel de independență (1877) și cel pentru unitatea națională (1916).

Armele submarine moderne și-au găsit o primă întrebuințare în războiul Crimeei. Numeroase mine - încărcături explozive instalate cu ajutorul unor ancore și cabluri sub suprafața mării - au blocat accesurile portului Kronstadt din Golful Finlandei, pe care flota rusă din Marea Baltică trebuia să-l apere de escadrele adverse franco-engleze (1855).

Acest tip de mină s-a numit de la început torpila, după denumirea dată de Fulton cu o jumătate de veac înainte unui tip experimental remorcat. Dar, în anii războiului civil american (1861-1865), mina „statică", explodând fie prin lovirea ei de carena unei nave, fie prin aprindere electrică comandată de la țărm, s-a diferențiat în cele două tipuri de bază: mina propriu-zisă, ancorată la imersiune prestabilită, și mina purtată, pe care o navă mică și cât de cât rapidă, o salupă, o ducea până în preajma unei nave mari adverse, la ancoră, unde o făcea să explodeze sub apă. Numai aceasta din urmă avea să păstreze denumirea de torpilă, mai precis „torpilă de scondru", ținând seama că era fixată la capătul unei prăjini sau par de 6-10 m lungime, scondrul se scotea la atac în afara bordajului înspre prava salupei și se afunda lângă carena țintei. Mina o încărcătură de 20 kg picrină sau pulbere era făcută apoi să explodeze sub apă prin mijlocirea a două cabluri electrice.

Așa scufundase căpitanul nordist Cushing un cuirasat confederat, manevrând de unul singur o „torpilă" tip Lay. Și noua armă intrase dintr-o dată în atenția marinarilor ca adecvată în special operațiunilor pe fluvii.

Făuritori ai flotilei noastre de Dunăre din 1860, privind cu luciditate în viitor, nu se mulțumiseră numai cu o afirmare a pavilionului românesc pe ape prin câteva mici nave canoniere, ca FULGERUL, ROMANIA, STEFAN CEL MARE. Într-un război de independență ce trebuia să vină, în apărarea litoralului fluvial împotriva canonierelor și monitoarelor otomane de pe Dunăre puteau fi de mare folos salupe torpiloare.

RANDUNICA, o salupă înzestrată cu un motor cu aburi, fusese comandată și adusă din Anglia în 1875.

Dar marinarii români nu au mai apucat să-i folosească și scondrul. Acesta avea să fie instalat de marinarii ruși cărora statul român le-a cedat vremelnic navele sale fluviale, ca urmare a convenției de alianță din 4 aprilie 1877. Pentru marina militară rusă, a cărei reconstrucție după războiul Crimeei data abia din 1871, navele românești erau absolut necesare trecerii peste Dunăre în Dobrogea a trupelor proprii în cadrul planului de campanie stabilit. Planul putea fi însă compromis atât de monitoarele turcești de fapt canoniere fluviale de 330 t-, staționate mai de mult în porturile dunărene între Vidin și Galați, cât și de prezența recentă a două canoniere cuirasate aduse pe Dunăre de la Sulina la Măcin.

LÜTFI CELIL și HIFZI RAHMAN, de 1770 t fiecare și înarmate cu tunuri grele de 250 și 150 mm, făceau parte din numeroasa flotă de unități cuirasate turcești datorată pasiunii sultanului Abdul Aziz pentru astfel de nave. Prezența lor în preajma izbucnirii războiului în zona operativă „critică" a fluviului, între Galați și Brăila, cerea neapărata lor anihilare.

LÜTFI CELIL s-a oferit singur în ziua de 11/23 mai în gura brațului Brăila loviturilor artileriei ruse de pe malul stâng și s-a scufundat după a 30-a lovitură. Rămânea HIFZI RAHMAN, adăpostit lângă malul Măcinului, la 10 km în amonte de Brăila, și a cărei distrugere a constituit una din cele mai frumoase fapte de arme ale războiului.

Marina rusă avea pregătite din vreme torpile de scondru într-un depozit la Tighina. Dar a trebuit să improvizeze mica grupare de salupe în care RANDUNICII, rebotezată ȚAREVICI, i s-au alăturat XENIA, o veche salupă portuară, DZIGIT și ȚAREVNA, sosite pe calea ferată. Cu aceste unități locotenentul rus de marină F. V. Dubasov, aflat pe ȚAREVICI, a navigat în noaptea de 13/14 mai 1877 pe brațul Ghecetului, apropiindu-se pe nesimțite de navele otomane aflate la Măcin - HIFZI RAHMAN, monitorul FET-UL-ISLAM și vaporul KILICI ALI. La bord se aflau și trei români: maiorul de marină Ion Murgescu copilot și ofițer de legătură pe lângă comandamentul rus-, mecanicul salupei și pilotul.

"Cerul era acoperit cu nori, dar noaptea nu era cu totul întunecată datorită unei lumini slabe de lună", spunea raportul lui Dubasov "(...) ordonai lui Sestakov (comandantul XENIEI, n.r.) să mă urmeze și ne îndreptarăm spre monitorul cel mai apropiat, care se găsea la o depărtare de 130 m (...) Era ora 2 1/2 dimineața. Cu tot zgomotul motorului nostru, nu eram întâmpinați de strigătele oamenilor de veghe decât după ce străbătusem jumătate din distanță (...) Monitorul la care mă fixasem era sub presiune, tunurile sale dinapoi nu-mi puteau face mare rău. În consecință, mă hotărâi să-l lovesc și să-i distrug mijloacele de propulsie. Prevederile mele se adeverirăg (...)

La apropierea noastră o piesă dinapoi deschise focul. Trei din proiectile fură trimise fără vreun efect, dar înainte ca al patrulea să poată fi tras, ajunsei lângă vas, în babord, și îl izbii cu scondrul meu între centru și pupa, puțin înaintea etamboului. Apa se ridică pe flancul monitorului și îmi acoperi salupa. Câteva sfărâmături fură proiectate la 40 m înălțime. Natura celor căzute pe ȚAREVICI ne îngădui să apreciem că efectul exploziei produse se întinsese până la puntea navei. Echipajul monitorului, a cărui parte dinapoi se afunda văzând cu ochii, trebui să se refugieze spre proră. Apa inundase salupa și, spre a asigura salvarea oamenilor mei, a trebuit să întrebuințez pompa cu aburi de la bord. În acest moment monitorul, pe jumătate scufundat, redeschidea focul său; ordonai lui Sestakov să-i dea o lovitură (...)

(...) Acest ofițer, apropiindu-se atunci repede cu salupa sa de inamic, îl izbi puțin înapoia turelei (...) care fu atinsă cam la 6 m de etravă (...)

(...) Ca și întâia dată, efectul exploziei fu teribil, după cum se putu judeca la examinarea sfărâmăturilor mobilierului cabinelor, care, azvârlite în aer, recăzură pe XENIA. Atunci, nemaiputând trage cu tunurile, viteazul echipaj al monitorului își luă armele și ne trimise o ploaie de gloanțe."

Cele două salupe atacatoare, dintre care RANDUNICA aproape umplută cu apă, s-au degajat destul de greu, dar dimineața întreaga flotilă s-a întors la Brăila. Din HIFZI-RAHMAN, cu totul scufundat, nu se mai vedea decât pavilionul de catarg, luat mai târziu de ofițerii ruși.

Salupă românească, ofițer român, pilot român, mecanic român... contribuția românească era simțitoare la glorioasa acțiune săvârșită de flotila locotenentului rus de marină Dubasov.

"Sunt mândru de voi și de întreaga marină", avea să spună țarul decorând pe Dubasov și pe Sestakov cu "Crucea Sf. Gheorghe". Murgescu avea și el să primească "Ordinul Sf. Vladimir" și "Steaua României".

Efectul moral al acțiunii s-a adăugat în aceeași măsură rezultatului material: în luna ce a urmat, la Hârșova, la Sistov, la Mecika, monitoarele turcești s-au retras ori de câte ori au zărit din nou salupele torpiloare.

RANDUNICA a fost înapoiată flotilei române în partea a doua a campaniei, după ce trupele rusești au trecut toate Dunărea. A fost folosită la instalarea podului românesc de la Silistrioară-Magura (Corabia) remorcând bărci, pontoane, portiere și trecând peste Dunăre avangarda trupelor române. Apoi, împreună cu alte două salupe, BUCUR și SĂGEATA, a ajutat la mutarea podului de la Corabia la Turnu Măgurele, rămânând să-l protejeze împotriva unui eventual atac din partea navelor turcești aflate în amontele fluviului.

În septembrie 1877, vremea rea a toamnei ducând la demontarea podului, tot RANDUNICA și surorile ei au asigurat mai departe transporturile peste fluviu legate de cerințele armatei române din Bulgaria: transporturi de provizii, aducere de răniți și prizonieri, remorcări de pontoane cu materiale. Cu alte cuvinte, și-a făcut pe deplin "datoria" ca navă a flotilei, flotila care - după război s-a dezvoltat și modernizat repede.

După aproape patruzeci de ani de activitate salupa RANDUNICA se învechise și nu mai figura pe lista navelor militare românești. Deși modernizată la Galați în 1900, când a fost puntată și înzestrată cu o suprastructură care să asigure un trai mai bun personalului de bord, nu mai putea fi o salupă torpiloare. Progresele torpilei autopropulsate (datând din 1868) declasaseră torpila de scondru, iar pentru războiul ce se pregatea în vederea înfăptuirii unității naționale România independentă nu se mai înfățișa pe Dunăre cu câteva mici nave "eșantion", ci cu o puternică forță fluvială alcătuită din patru monitoare cuirasate și opt vedete anume antrenate la lansarea torpilelor. Și totuși...

Și totuși s-a făcut din nou apel la bătrâna RANDUNICA, ca și la alte două salupe, CATINA și BUJORESCU - rechiziționate de la Serviciul hidraulic-, pentru o acțiune îndrăzneață de atac de noapte ce trebuia să ducă la lovirea monitoarelor austro-ungare coborâte pe Dunăre până la Rusciuk (Ruse). Planul acțiunii, având la bază aceeași idee a surprinderii aplicată de marina japoneză în noaptea de 8/9 februarie 1904 la Port Arthur, prevedea trimiterea la atac a salupelor de la Giurgiu îndată după notificarea la Viena a stării de război. Cele trei nave au fost înzestrate cu torpile automobile așezate în schelete de tuburi din lemn ce urmau să fie lăsate la apă în borduri.

Comandanții salupelor - locotenent comandorul P. Bărbulescu (CĂTINA), căpitanul A. Negulescu (RANDUNICA) și locotenentul A. Gheorghiu (BUJORESCU) erau entuziaști și hotărâți, dar materialul improvizat nu avea să răspundă în aceeași măsură cerințelor.

În noaptea de 15 august la orele 21,30, salupele au ieșit din Giurgiu. Era întuneric și liniște. Se zăreau bine luminile portului Ruse. O șerbăre avea loc la bordul monitorului BODROG, lângă care, înspre firul apei, era acostat un slep cu motorină pe care se instalaseră muzica militară și bufetul petrecerii.

Mai rapidă, RANDUNICA a luat-o înaintea celorlalte salupe, deși planul de acțiune prevedea un atac simultan, în linie de relevment, fiecare salupă urmând să lanseze de la 300-400 m asupra unei ținte diferite.

Ajuns la distanța la care siluetele navelor adverse au prins suficient contur, căpitanul Negulescu comandă: "Atenție! Foc!" Dar pleacă numai torpila din tribord, cealaltă rămânând înțepenită în tubul improvizat... O explozie puternică, urmată de fumul gros al unui incendiu, alarmează escadra austriacă. Torpila a lovit slepul cu motorină, care a luat îndată foc. RANDUNICA deroba înspre malul românesc. Lansează și celelalte salupe, dar mai de departe și fără a vedea distinct țintele acoperite de fumul incendiului. Altă torpilă nimirește cheiul. Marinarii austrieci au aprins proiectoare și au deschis un foc puternic cu armamentul secundar înspre firul apei, identificând una din salupe pe când deroba.

După atac, salupele urmau să fie părăsite la malul românesc pentru a nu expune personalul unei jertfe de prisos. Dar șeful salupei RANDUNICA, sergentul Brînzilă, nu s-a îndurat să-și lase nava să fie distrusă. A cerut și a primit voie de la căpitanul Negulescu să se întoarcă la salupă și să încerce să o aduce înapoi la Giurgiu. Ceea ce a și izbutit, însoțit de mecanicul Patrichi, cu care a ajuns sub foc până la salciile unde, după părăsire, fusese împinsă de curent salupa. Și RANDUNICA s-a întors încă o dată victorioasă înapoi...

Atacul nu avusese rezultatul material așteptat, dar cel moral a corespuns celui din 1877. Monitoarele austro-ungare, cinci la număr, au plecat în dimineața următoare din Ruse și, după ce au bombardat Giurgiu, s-au retras cu 80 km în amonte în canalul Belene din sudul ostrovului Perisina, unde aveau amenajată mai din timp o bază provizoră.

Măcin 1877!... Ruse 1916!... Două porturi pe Dunăre, două fapte de arme de care se leagă numele RANDUNICII. Oare acest nume nu ar merita să fie, ca și cel al bricului MIRCEA, perpetuat cu mândrie de marinarii români?

Pentru iubitorii de precizie istorică, povestea noastră se încheie cu câteva întrebări și răspunsuri.

1. Ce rol a jucat maiorul de marină Ion Murgescu în acțiunea din noaptea de 13/14 mai 1877?

Murgescu, după ce predase navele retrase pe Prut marinei ruse, a rămas atașat pe lângă statul major al generalului Zimmerman, care comanda trupele trimise în zona Brăilei. Ca bun cunoscător al Dunării a participat la întocmirea planului de atac și a însoțit la bord pe locotenentul Dubasov care conducea operațiunea. Ceea ce nu scade cu nimic meritul lui Ion Murgescu, care dealtfel a ajutat pe mecanic, ce avusese mâna strivită, în manevrarea pompei pentru evacuarea apei intrate în salupă după explozie.

2. Nava distrusă era un monitor sau o canonieră de mare? Se chema DUBA SEIFI sau HIFZI RAHMAN?

Deși izvoarele ruso-române asupra războiului pe Dunăre din 1877-1878 nu concordă în privința numărului de monitoare turcești existente pe fluviu la începerea ostilităților (s-ar părea că nu au fost mai mult de cinci monitoare sau canoniere fluviale de fier și 10 canoniere de lemn), este cert că atât LÜTFI CELIL, cât și HIFZI RAHMAN au fost aduse de la Sulina la Măcin la începutul ostilităților la 19 aprilie/1 mai. Erau două nave de mare, de același tip, două canoniere cuirasate cu turele.

Principalul izvor românesc - E. Botez, N. Kiritescu, "Războiul pe Dunăre și M. Neagră", 1906- indică denumirea de HIFZI RAHMAN pentru monitorul scufundat lângă Măcin, alte izvoare militare ruse și române, între care și C. Ciuchi, vorbesc de DUBA SEIFI sau SEIF.

Precizarea necesară se găsește în istoricul oficial otoman, de unde rezultă că DUBA SEIFI era un monitor, diferit de HIFZI RAHMAN, mult mai mic (512 t), construit în șantierul turcesc Tersane și nu în Franța, ca HIFZI RAHMAN. Utilizarea lucrării lui C. Ciuchi (1905) ca izvor documentar exclusiv a dus la menționarea numelui de DUBA SEIFI și în lucrări ulterioare, accentuând confuzia.

3. HIFZI RAHMAN a tras trei lovituri cu tunurile grele asupra salupei RANDUNICA (ȚAREVICI) atunci când s-a dat alarma la bord?

Nu, desigur, a folosit artileria secundară, o piesă dinspre pupă după raportul lui Dubasov, probabil de calibrul 152 mm. Turela cu cele două piese grele se afla spre proră.

4. Mai puțin cunoscută este, de asemenea, comportarea personalului românesc aflat la bordul RANDUNICII în noaptea atacului de la Măcin. După lucrarea amiralului N. Negrescu ("Istoria marinei române", 1905, aflată în manuscris la Biblioteca Academiei R.S.R.), la bordul salupei se mai aflau, pe lângă maiorul Murgescu, mecanicul salupei, Pavel, care a avut mâna strivită la explozia minei, și pilotul Constantinescu Ștefan, fost sergent major în vechea flotilă română, care, făcând negot cu lemne pe Dunăre, cunoștea bine brațul Măcin.

5. De ce pentru atacul de la Ruse (15 august 1916) s-a apelat la un material improvizat și nu s-au folosit vedetele fluviale antrenate în lansări de torpile?

În cadrul planului general de operațiuni, escadra de Dunăre (monitoare și vedete) trebuia să sprijine flancul armatei de uscat din Dobrogea la capul de pod Turtucaia. Pentru aceasta, se instalase defensiv la ostrovul Calimok, unde fusese așezat și un baraj transversal de mine pe fluviu. Aducerea vedetelor la Giurgiu ar fi putut trezi bănuiala adversarului. Apărarea litoralului fluvial între Turnu-Severin și Sulina revenea "Apărărilor sub apă", a doua mare unitate operativă a marinei; aceasta a organizat atacul de la Ruse într-un mod necorespunzător.

6. În atac s-a pierdut vreo salupă românească?

BUJORESCU a fost scufundată a doua zi (16 august) la Rămadan (Giurgiu) de bombardamentul monitoarelor austriece. Ulterior a fost ranfluată, existând și astăzi la S.C.N.-Giurgiu, sub denumirea "Făget".

7. Unde și cum au fost construite torpilele de scondru întrebuințate în timpul războiului din 1877-1878?

Primele experiențe cu torpile de scondru în marina rusă au fost efectuate în Marea Baltică sub comanda amiralului G. I. Butakov, în anul 1874. Minele au fost elaborate de către inventatorul I. E. Alexandroyski și de către inginerul B. S. Iacobi. În urma succesului deplin al experiențelor, s-a hotărât introducerea lor în dotare, fiind înființate o școală de ofițeri minieri și un regiment sub comanda căpitan locotenentului K. I. Tudor.

BIBLIOGRAFIE

C. CIUCHI - "Istoria marinei române", 1905 E. BOTEZ, N. KIRITESCU - "Războiul pe Dunăre și în Marea Neagră", 1906 S. TERESCENKO, V. MONASTEREV - "Histoire de la marine russe", 1932 M. DRAGHICESCU - "Istoricul principalelor puncte pe Dunăre și M. Neagră", 1943 N. STOICESCU - "Flotilele în războaiele pe Dunăre", 1916 H. SOKOL - "La marine austro-hongroise dans la guerre mondiale 1914-1918", 1933 D. R. JOUAN - "Histoire de la marine française", 1932 D. NICOLAESCU, N. BĂRDEANU - "Contribuții la istoria marinei române", 1979 C. CRĂCIUNOIU - "Salupa torpiloare RANDUNICA, 1875-1922", Tehnium, 5/1977 C. CRĂCIUNOIU - "Vechi nave românești", Ed. Sport-Turism, 1979 C. CRĂCIUNOIU - "Contribuții și precizări", Ed. Sport-Turism, 1983 HOBART PAȘA - "Sketches from my life", 1882 REVISTA SUDOSTROENIE (U.R.S.S.), nr. 8/1977, 1/1981, 2/1981.

Caracteristici tehnice anul construcției: 1872