MIG-21 MF (După Modelist Konstruktor U.R.S.S. nr. 11/1984)

ARIPA triunghiulară deschidea pentru constructorii sovietici de avioane de vânătoare din cadrul biroului de proiectare condus de A.I. Mikoian perspective atrăgătoare: sporirea vitezei, a razei de acțiune și a manevrabilității, scăderea masei, creșterea puterii de foc, precum și o mare fiabilitate a sistemelor de pilotare.

În ceea ce privește profilul aripii noului tip de avion ușor de vânătoare, părerile au fost împărțite. În prima etapă s-au impus partizanii aripii în forma de săgeată. Așa se explică faptul că prima variantă a viitorului MIG-21, prototipul E-2, care a zburat prima oară la data de 14 februarie 1954, a avut o astfel de aripă. După studierea amănunțită a acestui aparat timp de 2 ani, a apărut un alt prototip experimental cu o aripă triunghiulară principal nouă pentru aviație. Acest nou profil de aripă s-a și impus de altfel.

Primul prototip al viitorului MIG-21, cel care a purtat indexul E-2, a fost calculat pentru o viteză de două ori mai mare decât cea a sunetului. Testările prototipului E-2 s-au desfășurat cu succes, deși în ultima instanță au ieșit la suprafață deficiențele aripii în forma de săgeată. Principala dintre acestea consta în instabilitatea aparatului la viteze și înălțimi mici. Încercările de a remedia aceste deficiențe i-au condus pe proiectanți spre aripa triunghiulară. Cu o astfel de aripă a fost prevăzut următorul prototip al MIG-ului - E4. Zborurile de încercare au confirmat în întregime deducțiile teoretice ale specialiștilor în aerodinamică: aripa triunghiulară a asigurat stabilitatea aparatului într-o gamă foarte largă de viteze. Lui E-4 i-au urmat variantele E5 și E6, pe care s-au definitivat numeroase soluții constructive ale viitorului MIG-21.

Avionul ușor de vânătoare de prima linie MIG-21 s-a dovedit a fi un aparat extrem de reușit. Dovada este faptul că pentru mai bine de 25 de ani el a fost unul din principalele aparate de luptă ale Forțelor Aeriene ale U.R.S.S., precum și ale altor țări socialiste, deși, desigur, MIG-urile 21 de astăzi se deosebesc în multe privințe de primul model. Dar cu trecerea anilor chiar și acest tip a fost înlocuit cu unul și mai perfecționat, și anume cu MIG-25, care a fost prezentat de revista noastră în numărul 1/1985. Ultimele realizări ale aerodinamicii, electronicii, în domeniul rezistenței materialelor, în pilotajul aparatelor s-au concretizat în aripa cu geometrie variabilă, care oferă posibilitatea construirii unor avioane cu proprietăți excepționale, însumând atât calitățile avioanelor supersonice, cât și pe cele ale celor subsonice.

MIG-21F13 avion ușor de vânătoare de prima linie cu un singur loc

Fuzelaj: aluminiu armat cu oțel. Scaunul pilotului catapultabil, permite părăsirea avionului la o viteză de până la 1100 km/h chiar și la înălțimi mici Aripa: triunghiulară, cu un unghi de 57° Ampenaj: simetric, cu un unghi de 55° Motor: R-11F-300 - 3.000 kgf, cu forțaj 5.700 kg Combustibil: 2.470 l + un rezervor suplimentar atașabil de 480 l Armament: un tun de calibru 30 mm + 2 rachete aer-aer

Traducere și redactare MIRCEA PODINA

AUSTIN

PREFACERILE economice din Europa celei dintâi jumătăți a secolului al XIX-lea au stat sub semnul revoluției manifestate în tehnologie și știință începând cu ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea. Propulsate de revoluția industrială, mineritul, metalurgia, construcțiile de căi ferate, chimia, electrotehnica au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, inițial în Marea Britanie, apoi în Statele Unite ale Americii și în Europa. Strâns legat de înflorirea economică a fost și avântul tehnologiei. Cum era și firesc, noile invenții datorate saltului industrial și-au găsit aplicații multiple și în cadrul tehnicilor militare. Evoluția în acest domeniu a fost deosebit de rapidă, mai cu seamă după 1850. De la mijlocul secolului al XIX-lea, progresele înregistrate pe plan universal în dezvoltarea armamentului au modificat substanțial modalitatea purtării conflictelor, fapt evidențiat mai cu seamă în războiul de secesiune din Statele Unite ale Americii (1861-1865), în războiul austro-prusian din 1866 și în cel franco-german (1870-1871). Liniile directoare ale acestui progres se refereau la puterea de foc, cadența tragerii, raza de acțiune eficace a armamentului portativ și a artileriei, la eficacitatea fortificațiilor, în fine, la ansamblul problemelor de transporturi și comunicații.

Pentru militari, nevoia de a disloca rapid efective numeroase spre teatrele de operații a căilor ferate o evoluție în dezvoltarea și extindere începând cu ultimul deceniu al secolului trecut. În afară de aceasta, motorul cu aburi a mai fost folosit și în deplasarea armamentului greu și a munițiilor de la locurile de debarcare spre câmpurile de luptă. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că au cunoscut o rapidă extindere. În războiul ruso-româno-otoman (1877-1878) cu ajutorul lor au fost tractate spre poziții piese de artilerie grea, însă ele nu au dat rezultatele scontate datorită puterii reduse, masivității și dificultăților de manevrare.

În 1885 s-a produs un eveniment de o însemnătate excepțională, care avea să marcheze dezvoltarea mijloacelor de luptă terestre, navale și aeriene: Gottlieb Daimler a creat motorul cu explozie. Petrolul a devenit elementul energetic numărul unu al umanității. În numai șase ani, în 1891, G. Daimler avea să construiască primul vehicul acționat cu un astfel de motor. Vehiculul avea să fie probat în 1905 în prima cursă automobilistică pe traseul Paris-Bordeaux.

Importanța pe care transporturile au început să o aibă atât de timpuriu pentru armatele operante și tacticieni și inginerii militari au început să conceapă vehicule care să îmbine mobilitatea cu puterea de foc, protecția, deloc sporită însă. De îndată ce puterea automobilului a crescut, s-au creat automobile blindate dotate cu mitraliere. Astfel de construcții au apărut: cele dintâi automobile blindate au fost create în Franța, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia. Printre principalele tipuri folosite în prima conflagrație mondială s-au numărat: Lanchester și Rolls Royce (britanice), Renault și Peugeot (franceze), Minerva (belgiene), Fiat și Ansaldo (italiene), Büssing și Ehrhardt (germane), Austin-Putlov și Austin (rusești).

Progresele în domeniul transporturilor și materialelor, cât și apariția acestor noi arme mobile și cu o mare putere de foc nu au scăpat atenției specialiștilor militari români. Necesitatea s-a transpus în introducerea autocamioanelor mobile. În 1912 s-a înființat "batalioanele automobilistilor voluntari" (transformat în 1917 în Regimentul de tracțiune automobilă). În 1916 această unitate a fost dotată cu 70 de autovehicule (autocamioane), dar nu s-a realizat achiziționarea unor autoturisme blindate. Acest lucru se va întâmpla însă în a doua jumătate a anului 1916, când au fost importate din Franța primele patru automobile blindate Renault folosite în timpul luptelor din Dobrogea (toamna anului 1916) și în timpul luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917.

În cursul anilor 1917-1919 dotarea armatei române a sporit prin capturi de la adversari tip Ehrhardt (german) și Romfell (austro-ungar) sau prin cedări de material rusesc (tip Austin, Austin-Putlov, Lanchester, Fiat rusesc, Garford). După încheierea primului război mondial, aceste modele de vehicule blindate au continuat să reprezinte materialul de bază din înzestrarea unităților române de autoblindate.

Printre ele s-a numărat, după cum am amintit, și tipul Austin model 1915 - forma perfecționată a modelului 1914 - realizat pe șasiul automobilului englez cu același nume. Fabricat în uzinele din Birmingham, a fost apreciat în rândul combatanților din tabăra Antantei, intrând în dotarea armatelor rusă și japoneză. După război autoblindatul Austin model 1915 a fost adoptat și de armatele letonă și poloneză.

Ca înfățișare generală, automobilul era robust, proiectat în unghiuri ce permiteau protejarea echipajului împotriva tirului infanteriei. Armamentul, format din două mitraliere Maxim de calibru 7,62 mm, era amplasat în două turele rotative așezate pe aceeași axă (fiecare din ele acoperea un câmp de tragere de 180°); motorul, model Austin (de 50 CP) cu benzină; rezervorul se afla sub turele; radiatorul motorului era protejat de o placă blindată care se cobora în timpul luptelor; tracțiunea pe spate; cauciucurile pline evitau imobilizarea mașinii în timpul operațiilor; echipajul era format din cinci oameni (comandantul, doi trăgători la mitraliere, doi șoferi).

La începutul deceniului patru, ele au fost înlocuite cu materiale moderne de proveniență cehoslovacă: Skoda și Tatra. Dotarea a fost completată în timpul celui de-al doilea război mondial cu autoblindate de proveniență germană.

Autoblindatul Austin model 1915 era conceput cu două posturi de conducere. Unul din ele era dispus în partea din față a mașinii, celălalt în partea din spate. Acesta din urmă înlesniea manevrele rapide în marșarier.

CARACTERISTICILE TEHNICE ALE AUTOMOBILULUI BLINDAT AUSTIN MODEL 1915

Lungime: 4,9 m Lățime: 2,03 m Înălțime: 2,40 m (distanța dintre sol și șasiu 0,40 m) Greutate: 5,3 t Armament: 2 mitraliere Maxim, calibru 7,62 mm Blindaj: 8 mm Motor: Austin cu 4 cilindri, 50 CP, răcire cu lichid Carburant: benzină Viteză: 60 km/h (pe șosea) Autonomia: 200 km Suspensie: arcuri foi Echipaj: 5 oameni

BIBLIOGRAFIE

BÂRZOTESCU, L. Automobilele blindate și întrebuințarea lor în războiul modern. 1916-1918. Contribuții la istoria războiului nostru, în România Militară, nr. 3, martie 1921.

CÂMTEA, lt. colonel D., Elemente de tactică a unităților de cavalerie motomecanizate, Sibiu, 1937.

CÂTOIU colonel Șt., Tracțiunea automobilă în războiul mondial, în România Militară, nr. 3, martie 1921.

FULLER, Major-General J.F., L'influence de l'armament sur l'histoire, Paris, 1948

HEIGL FRITZ, Taschenbuch der Tanks, München, 1930

MATEI, HORIA, Automobilul - 100 ani, Editura Albatros, București, 1979

The Illustrated Encyclopedia of the World's Tanks and Fighting Vehicles. A technical directory of major combat vehicles from World War I to the present day. London, 1977.

TUDOR, colonel, dr. GHEORGHE, Forța de șoc. Schița istorică a trupelor de tancuri din armata română, Editura Militară, București, 1982

CORNEL SCAFEȘ, ION SCAFEȘ, NICU MOGHIOR