MONITORUL RUSESC DE MARE LARGĂ „SMERCI" — O PAGINĂ DIN ISTORIA CUIRASATELOR

Războiul de secesiune american (1860-1865) a adus folosirea navelor cuirasate la ordinea zilei. Flotele mari, suverane pe mări și oceane până mai ieri, dotate cu zeci de nave de linie, înarmate cu câte 100 de tunuri dispuse pe trei punți de baterie și cu mândre fregate cu aburi, deveneau peste noapte anacronice și complet lipsite de apărare împotriva monștrilior cuirasați, înarmați cu câteva tunuri de mare calibru și cu pânteni de oțel, care puteau incendia sau pântena orice navă din lemn fără a se teme de tirul infernal al celor 50 de tunuri dispuse într-un bord.

Și mai primejdioase se dovedeau monitoarele, numite astfel după primul exemplar, construit de inginerul de origine suedeză John Ericsson, nave cuirasate, care ofereau drept țintă un bord liber cuirasat extrem de redus, sub o jumătate de metru, aveau puntea cuirasată și pe aceasta montate una, două sau chiar trei turele cuirasate, rotitoare, înarmate cu unu sau două tunuri grele, „columbiade" cum se numeau. Dar ambele tipuri de nave cuirasate americane aveau destule neajunsuri; cele mai importante fiind proasta lor ținută pe valuri, viteza redusă, manevrabilitate greoaie și în plus sistemul de turelă introdus de Ericsson, deși reprezenta o inovație deosebit de utilă, era departe de a fi perfect. Turela se sprijinea pe puntea superioară, cuirasată a monitorului și, pentru a se putea roti, ea trebuia să fie ridicată pe coloana de sprijin centrală, care ocupa toată partea de mijloc. Se întoarcea o dată cu coloana și se lăsa din nou pe punte în noua poziție de tragere.

SILVIU MORARIU și LUIZA NICULAE

Adăugați la aceasta faptul că alimentarea cu muniție, obuze și pulbere de fulmicoton se făcea prin două deschizături care erau practicate una în puntea inferioară a turelei, a doua în puntea cuirasată și care, spre a putea face alimentarea cu muniție, trebuiau să coincidă, deci după trei patru salve, turela trebuia ridicată, rotită până ce cele două deschizături coincideau, se cobora turela, se alimenta, se ridica turela și se rotea în poziția necesară tragerii. În plus, ambrazurile pentru tragere se mascau în timpul încărcării columbiadelor cu niște uriașe „scoabe" din oțel turnat, care se roteau în plan vertical, astupând sau deschizând ambrazura. Când tunul era încărcat, acesta se aducea pe șine în poziția de tragere, se rotea scoaba și se dădea foc. Apoi, turela se ridica, se rotea într-o parte, ca ambrazura să nu privească spre nava inamică, se cobora turela pe punte, iar prin ambrazură se scotea coada lungă a ștergarului, cu care se curăța teava tunului înainte de reîncărcare, altfel urmele de fulmicoton, care înlocuise vechiul praf de pușcă, puteau exploda și urmarea ar fi fost distrugerea tunului și uciderea echipajului acestuia.

Dar chiar și așa, monitoarele și turela lui Ericsson erau o armă nouă, cvasîinvincibilă, terifianta.

În această situație, toate flotele mari au trecut în grabă la înlocuirea vechilor nave de lemn cu altele din oțel și cuirasate, dar cu bord înalt spre a putea ține marea, căci monitoarele, cu bordul lor scăzut și cu fundul lor plat, nu puteau naviga pe o mare montată. Așa a procedat Franța, apoi Anglia care avea cea mai mare flotă de război. Evident această grabică reînnoire nu s-a făcut fără poticneli, dialectica își spunea cuvântul, noul își făcea greu loc, rutina și tradiția se împotriveau cu înverșunare, iar când noul era „prea nou", chiar dacă se dovedea excelent, era respins cu îndârjire. Așa s-a întâmplat cu inventatorul englez căpitanul Cowper Phipps Coles, care a proiectat în acești ani o turelă rotiitoare, cuirasată, mult superioară turelei Ericsson. Turela lui Coles, care se rotea pe o șină circulară, dispusă nu pe puntea principală, ci pe puntea inferioară, sau pe o punte intermediară, se sprijinea pe un pivot central în formă de tambur care se găsea sub puntea cuirasată, ca urmare acționarea pe orizontală era facilă și nu necesita punerea în prealabil a turelei în poziție de rotire prin ridicarea pe pivot deasupra punții.

Turela era jumătate îngropată într-o nișă rotundă practicată în puntea cuirasată, la nivelul căreia, puțin mai sus, erau ambrazurile pentru gurile de foc. În felul acesta turela oferea o țintă mai redusă și în plus toate mecanismele de rotire erau la adăpost sub puntea cuirasată. Turela cuirasată, conținând unul sau două tunuri uriașe, fiind de o greutate imensă și având sute de tone, prin sistemul Coles era coborâtă, deci se îmbunătățea și înălțimea metacentrică și stabilitatea navelor. Sistemul de alimentare cu muniții era la rândul său mult îmbunătățit de Coles, deoarece în loc de coloana centrală de sprijin, sub formă de pivot, se folosea un tambur gol la interior, cu un diametru relativ mare, pe care se rezemă turela. Prin acest tambur se făcea și accesul din interiorul vasului în turelă și tot pe aici se aducea și muniția.

Ulterior, la propunerea ing. francez Dupuis de Lôme, s-au introdus role cilindrice din oțel dur, pe care se rotea turela pe calea sa de rulare circulară, turela fiind semiscufundată într-o barbetă cuirasată imobilă în care se rotea. Cu aceste modernizări turela lui Coles există în principiu și în ziua de astăzi.

Bună și frumoasă, practică și superioară, turela lui Coles a fost respinsă cu dispreț de amiralitatea britanică. După cum spuneam, era „prea bună" spre a fi „bună", pentru niște bătrâni amirali și constructori navali, pe care obligativitatea volens nolens a cuirasei și amenințarea greoaiei turele tip Ericsson li zdruncinase serios și îi scosese din rutina unei epoci apuse pentru totdeauna, epoca marilor veliere din lemn, înțesate cu tunuri.

Tratat cu refuz și dispreț de către specialiștii amiralității britanice, Coles s-a adresat lui US Navy. Dar nici aici nu a fost întâmpinat la început cu entuziasm. Aici, alți specialiști rutiniari fuseseră la rândul lor scoși din cotidianul lor de turela lui Ericsson și asta le era mai mult decât îndeajuns. Necesitățile implacabile ale războiului făcuseră să înghită pe nemestecate turela tip Ericsson, dar nu o mistuiseră încă, iar turela englezului Coles era și pentru aceștia „prea bună" spre a fi „bună".

Referatul lui Coles din America atrăsese atenția conducerii micii marine de război a Danemarcei. Armata terestră și flota daneză urmau să înfrunte loviturile Prusiei. Specialiștii militari navali, în strădania lor de a-și înzestra mica lor patrie cu instrumente de luptă corespunzătoare, erau convinși de importanța și eficacitatea monitoarelor de tip american în apele puțin adânci ale coastelor daneze, dar în același timp erau conștienți că aceste monitoare, cu fundul lor lat și pescaj redus, erau total vulnerabile la cumplitele furtuni ce bântuiau aceste coaste în timp de iarnă, și uneori chiar și vara. Or, războaiele navale nu se duceau numai pe vreme frumoasă; mașina cu aburi permitea ducerea operațiilor și pe vreme rea. În plus, greoaia turelă tip Ericsson nu era deloc pe placul marinarilor danezi. De aceea referatul lui Coles le atrăsese atenția. Aici era vorba de o instalație mult mai fiabilă și dacă era vorba să se adopte o tehnică nouă, apoi mai bine să se adopte ceea ce era cel mai bun. Astfel s-a născut ideea construirii pentru Danemarca a unui monitor mai aparte, care să fie un vas care să țină marea, deci cu un bord liber redus, dar suficient de înalt pentru valuri, și o carenă normală de vas oceanic. Acest vas urma să aibă și vele și să fie înarmat cu două turele cuirasate de tip Coles înarmate fiecare cu câte două tunuri grele. Pentru ca aceste tunuri cu țevile la nivelul punții să tragă, se răbătea în jos bastingajul bordului.

Acest prim cuirasat cu turele din Europa a fost comandat în 1861 în Anglia. Britanicii, care erau împotriva superînoirilor în flota lor proprie, erau absolut de acord să experimenteze orice noutate pe banii altora; aceștia plăteau, iar Royal Navy beneficia de experiență și trăgea concluzii; era ceva foarte avantajos!

După doi ani noul monitor de mare largă, construit după planurile inginerului englez Robert Napier și botezat „Rolf Krake", era lansat. El avea 1.350 de tone deplasament, 700 CP și o viteză de 8 noduri. Era lung de 56,5 m și avea o centură cuirasată de 114 mm; la fel și grosimea cuirasei turelelor. „Rolf Krake" și-a primit botezul luptei foarte curând. În 1864 izbucnind războiul, cuirasatul danez a blocat țărmul german, suportând cu succes duelul cu bateriile de coastă prusace. Bateriile au tras asupra monitorului o ploaie de obuze, lovindu-l de 150 de ori și provocându-i mici avarii, iar acesta la rândul său le-a redus la tăcere una după alta.

Acest succes repurtat de „Rolf Krake", aici în Europa și nu pe îndepărtatele plaiuri americane, sub ochii tuturor națiunilor europene, a declanșat în flotele europene o adevărată manie a monitoarelor. Toate statele maritime, mari și mici, s-au supărat să construiască monitoare, fie de tipul Ericsson, fie de tipul „Rolf Krake". Majoritatea comenzilor s-au plasat în Anglia, dar unele țări și-au construit monitoarele în propriile lor șantiere.

Evident nici Rusia țaristă nu putea să facă excepție de la comandamentele epocii, mai ales că relațiile sale cu marile puteri europene erau deosebit de încordate în preajma anilor 1880, la aceasta adăugându-se și resentimentul rușilor pentru înfrângerea din războiul Crimeii, de pe urma căruia Rusia nu mai avea voie să aibă în Marea Neagră o mare flotă de război și vasele rusești nu mai aveau voie să treacă prin strâmtori. În aceste condiții, la 30 mai 1862, apărea în Rusia celebrul Pricaz nr. 4, semnat de amiralul G.I. Butacov, eroul de la Sevastopol, în care acesta, după ce arată că epoca marilor veliere de război din lemn a apus pentru totdeauna, concludea că din punct de vedere militar naval viitorul este: „cuirasa, turelele și pântenul"!

În rutinatul și ruginitul comandament al armatei ruse țariste, în mod excepțional în jurul anilor 1860, în flotă se strinseseră un mănunchi de ofițeri de toate gradele, până la cele mai înalte, cu vederi deosebit de înaintate. Aceștia vedeau un viitor măreț pe mare pentru Rusia și acesta numai cu ajutorul unei flote cuirasate de cel mai nou tip. Ei au experimentat cuirase de toate felul, au construit mici nave cuirasate experimentale și în final au determinat guvernul țarist să treacă la construirea unei flote cuirasate de ultimul tip. Astfel s-a comandat în 1861 în Anglia o canonieră cuirasată de mare largă „Pervenet" de 3.280 tone deplasament și înarmată cu 24 de tunuri grele cu țeavă lisă, iar în Rusia s-au pus pe cală 2 nave asemănătoare, „Ne Troni Menia" („Nu mă atinge") și „Kremli". De asemenea s-a hotărât placarea cu cuirase de fier a două noi fregate în construcție, „Sevastopol" și „Petropavlovsk". Cuirasa pentru aceste fregate era comandată în Anglia. În felul acesta Rusia urma să aibă în Baltică o primă escadră cuirasată de prim ordin, capabilă să țină marea.

După celebra bătălie de la Hampton Roads, când pentru prima dată în istorie, la 9 martie 1862, s-au înfruntat 2 nave cuirasate „Monitor" și „Merrimac", doi specialiști ruși, căpitanul de rangul I, V. Lesovski și ing. naval căpitan N. Arteulov, au fost trimiși, din dispoziția comandamentului marinei militare ruse, în Statele Unite, pentru ca împreună să studieze la fața locului calitățile și neajunsurile bateriilor flotante cuirasate și ale monitoarelor. Cei doi ofițeri, fără să ignore deficiențele monitoarelor, au înclinat pentru acestea, ca nave cu destinația pentru apărarea litoralului, și au adus această concluzie în Rusia, împreună cu planurile monitorului „Passaic", construit de către celebrul Ericsson.

Primejdia războiului cu Anglia și Franța prinzând din ce în ce mai mult contur, pentru Rusia se punea acut problema apărării litoralului din Baltică al portului Kronstadtului și a capitalei Imperiului Rus, Petersburgul. Era vie în amintirea rușilor imaginea flotei amiralului englez Dundas, care, în timpul războiului Crimeii, a bombardat Sveaborgul, încercând să răzbească spre Petersburg. Ceea ce acesta nu a reușit cu navele lui de lemn, o flotă cuirasată anglo-franceză putea să reușească perfect. De asemenea, se punea problema primejdiei unei debarcări pe litoralul baltic, așa cum s-a făcut în Crimeea. Pentru toată lumea era clar că nu se putea fortifica întregul litoral al Balticii. Se impunea astfel un singur imperativ: găsirea cu orice preț a unui mod de a apăra eficient litoralul, Kronstadtul și în consecință capitala.

Nici un fel de fortificație veche sau nouă a Kronstadtului nu putea rezista focului unei escadre cuirasate. Căderea forturilor sudiste sub focul cuirasatelor nord-americane dovedea clar acest lucru. Dar tot experiența de pe teatrul de operațiuni sudist dovedea că dușmanii de moarte ai bateriilor cuirasate flotante erau fără îndoială monitoarele de tip Ericsson. Or, era clar că dușmanul anglo-francez, care putea să vină pe mare, nu ar fi venit cu monitoare, ci cu fregate cuirasate, care, în fond, erau tot niște baterii flotante cuirasate. Concluzia se impunea una singură: construirea rapidă în Rusia a unei flote de apărare a litoralului formată din monitoare tip Ericsson, care cu pescajul lor mic să se poată mișca nestingherite printre bancurile de nisip și recifurile coastelor baltice, la adăpost de focul navelor inamice cu pescaj mare și care să se poată concentra în locul amenințat de către acestea. Această concluzie era cu atât mai imperioasă cu cât escadra cuirasată de mare largă a Rusiei era încă prea mică pentru a se putea măsura într-o bătălie cu escadrele reunite ale Angliei și Franței.

S-au urgentat terminarea celor trei baterii flotante de mare largă și placarea celor două fregate și s-au pus în construcție 10 monitoare după planurile aduse de Lesovski și Arteulov din America. Aceste 10 monitoare au fost: „Uragan", „Tifon", „Edinorog", „Strelet", „Broneneset", „Latnic", „Lava", „Perun", „Koldun" și „Veschun". Primele 8 au fost repartizate câte două, spre construire, în șantierele navale de pe litoralul baltic al Rusiei, iar ultimele două s-au comandat în Belgia, de unde s-au adus demontate, montarea făcându-se în Rusia. Șantierele navale din Rusia, majoritatea deschise de firme englezești, nu aveau nici un fel de dotare pentru a putea executa asemenea monștri cuirasați de 1.500 tone greutate. Totul trebuia să se facă manual, folosindu-se forța de muncă a mulțimilor ruse. S-a lucrat fără întrerupere ziua și noaptea, pe geruri cumplite, numai manual, cu rangi, macarale, cu vinciuri și troli, sub focul cnutului; când un om cădea, altul îi lua locul. Soarta imperiului era în joc. Și astfel cele 10 monitoare au fost gata în primăvara lui 1864. Ele erau înarmate cu câte două obuziere de calibrul 381 mm cu țeava lisă, dispuse în câte o turelă tip Ericsson. Astfel Rusia avea acum o escadră cuirasată de mare largă și o escadră de apărare a litoralului formată din aceste 10 monitoare.

Încă din 1863, când cele două escadre se conturau, a apărut evident că automat sarcina următoare era construirea unui al treilea tip de cuirasat care să facă legătura între escadra de mare largă și escadra de apărare a litoralului. Acest nou cuirasat trebuia să fie foarte puternic înarmat, el urma să funcționeze ca un vas de sprijin sau de suport cu foc, fie pentru escadra de mare largă, fie pentru escadra de monitoare. Ca atare, el trebuia să poată naviga și prin apele cu fund mic și pe mare deschisă și să aibă o viteză mare pentru a putea ține pasul cu escadra de mare largă. Acest vas deosebit a fost monitorul de mare largă, cu două turele, „Smerci".

În 1863, în Rusia se cunoștea totul sau aproape totul despre monitorul construit în Anglia pentru Danemarca „Rolf Krake", pus pe cală în 1861 și lansat în 1863. Se cunoșteau avantajele acestui vas față de monitoarele tip Ericsson. Comandamentul marinei militare ruse a ajuns repede la concluzia că acest tip de monitor de mare largă era exact tipul de vas care satisfăcea condițiile cuirasatului de suport și susținere care să facă legătura între cele două escadre rusești.

Proiectul noului vas a fost comandat constructorului englez Mitchel, proprietarul șantierelor navale din Petersburg cu același nume, de pe insula Galer, unde au fost construite „Ne Troni Menia", terminat „Pervenet" și construite monitoarele „Edinorog" și „Strelet". Proiectul prevedea un vas asemănător, dar nu identic cu „Rolf Krake", înarmat cu două turele tip Coles și cu o viteză de 7-8 noduri. Se consideră în diversele istorii, unele chiar rusești, că noul monitor a fost construit după planurile lui „Rolf Krake". Nimic mai greșit, căci după mărturisirile scrise ale constructorului său, industriașul englez Mitchel, proiectul a fost elaborat independent, acesta având deja destulă experiență cu proiectarea și construirea cuirasatelor rusești mai sus enumerate. Construirea lui „Smerci" a început la 1 august 1863, iar punerea oficială pe cală s-a făcut la 19 noiembrie 1863. Lucrările au fost conduse de ing. englez A.V. Swan, iar supravegherea construcției a fost asigurată de ing. rus A.P. Sobolev.

„Smerci" a fost lansat la apă la 11 iunie 1864 și a intrat în componența flotei operative în 1866. Aceasta navă de 57,5 m lungime și cu un pescaj mediu de 3,5 m, avea 1.521 tone deplasament, un bord liber de 1 m, 2 mașini cu aburi de 350 CP fiecare și o viteză de 8,75 noduri. Protecția era asigurată de o cuirasă de 114 mm grosime la turele și tot 114 mm la centura cuirasată, care spre extremități, pe o lungime de 4,5 m, scădea la 102 mm. Puntea în final a avut o cuirasă de 25,4 mm, iar turnul de comandă o cuirasă de 114 mm. Armamentul consta dintr-un pânten uriaș din oțel turnat și din 4 obuziere cu țeavă lisă de calibrul 229 mm; 4 tunuri de 37 mm și 4 tunuri de 4 funți. Corpul era construit printr-un sistem mixt, ce îmbina avantajele sistemului de construcție longitudinal cu avantajele sistemului de construcție transversal. Vasul avea dublu fund și ca noutate și dublu bordaj. Acestea erau realizate prin stringheri longitudinali neîntrerupți dispuși pe fundul navei și legați între ei prin niște breacheri. Această structură împărțea tot fundul navei într-o serie de celule etanșe, toate acoperite cu cel de-al doilea fund al navei.

Coastele dispuse la o distanță intercostală de 21 de țoli (533 mm) erau de asemenea neîntrerupte și prin ele treceau stringerii longitudinali ai bordajului. Țesătura de celule astfel rezultată era acoperită de un al doilea bordaj interior, rezultând un dublu bord. S-a folosit la utilizarea acestor două sisteme experiența constructorilor britanici Edward Reed, inginerul șef al lui Royal Navy, la construirea cuirasatului „Bellerophon", și a inginerilor John Scott Russel și Brunell, la construirea renumitului vapor „Great Eastern". Centura cuirasei avea o lățime de 2,1 m și era montată pe o căptușeală din lemn de tek, cu o grosime de 203 mm.

Tunurile grele îi erau adăpostite în 2 turele tip Coles, cu un diametru de 6,7 m. Masa totală a cuirasei atingea 360 tone. Materialele folosite la construcția corpului erau de cea mai bună calitate pentru vremea respectivă: tablele de oțel aveau rezistența la rupere longitudinală de 34,2 kgf/mm² și transversală de 29,5 kgf/mm². Fabricarea plăcilor de cuirasă a fost încredințată numai acelor firme britanice care deja livraseră lui Royal Navy plăci de blindaj într-o cantitate de cel puțin 400 tone. Cele 2 mașini cu aburi cu câte 2 cilindri fiecare erau construite în Anglia și se alimentau cu aburi la presiunea de 1,7 atmosfere, produși de cazane ignitubulare. Tirajul cazanelor era îmbunătățit prin utilizarea unor țevi de suflare, un fel de pompe, ce insuflau aerul în cosul de fum, care era construit din alamă. În plus existau și 2 mașini auxiliare, care acționau câte o pompă de alimentare a cazanelor cu apă din mare, dar care trecea inițial printr-o instalație de desalinizare. Aceleași pompe puteau fi cuplate pe eliminarea apei din santina. Pentru transportul cărbunilor din buncărele dispuse la provă și care aveau o capacitate de 110 tone la cuptoare, erau prevăzute cărucioare pe șine. Autonomia navei era de 600-800 mile. Un al doilea coș mai mic servea pentru evacuarea aburului. Ambele coșuri erau telescopice. Cele 2 elice ale vasului de 2,4 m diametru aveau câte 4 pale orientabile și erau dotate cu un dispozitiv pentru schimbarea unghiului de atac al palelor.

Turela din pupă era rotită cu ajutorul unei mașini cu aburi auxiliare, de 6 CP ce era alimentată de propriul ei cazan acvatubular de tip vertical. Această mașină mai acționa, prin comutare, fie o pompă cu un debit de 150 tone/oră pentru evacuarea apei pătruns în navă, fie un sistem de ventilație. Arborele ventilatorului putea cupla și ventilatorul unui cuptor special destinat topirii rapide a metalului turnat în bombele tip MARTIN folosite de obuzierele de 229 mm ale navei. Acest cuptor utiliza drept coș de fum cosul pentru aburi.

Turela provă se rotea de la un cabestan dispus în provă. Cârma navei era dotată cu 2 eche cu trate și vasul avea 3 cârme, una pe puntea superioară, una pe puntea inferioară și una în provă. Nava avea cambuze speciale, de mari dimensiuni. Sistemul de ancorare era dotat cu 2 ancore de 2,3 tone fiecare și cu 3 ancorături de 0,2, 0,15 și 0,35 tone; de asemenea avea 2 lanțuri de ancoră, unul de 445 m, celălalt de 192 m lungime. Echipajul navei era de 145 matroozi și un stat major de 11-13 ofițeri. Planurile elaborate în Anglia, de către Mitchel și uzinele Maudsley, au fost modificate pe parcurs, pentru a folosi cât mai bine experiența de luptă a monitorului danez „Rolf Krake", care, în timp ce „Smerci" abia se lansa la apă, deja primise botezul focului în lupta cu bateriile de coastă prusace, dotate cu formidabilele tunuri Krupp. Astfel, deoarece puntea cuirasată a lui „Rolf Krake" de numai 6,3 mm grosime, dublată de o punte de lemn, s-a dovedit vulnerabilă la tirul curb al bateriilor prusace, Mitchel a modificat specificațiile lui „Smerci", îngroșind puntea cuirasată până la 25,4 mm, ceea ce a dus la o supraîncărcare de 20 tone și a mărit pescajul cu 5 cm. În final cuirasa punții s-a prelungit până la extremitățile provă și pupă și, fără a mai ține seama de supraîncărcarea ce rezulta, deasupra mașinilor cuirasa punții s-a dublat cu un al doilea strat de plăci cuirasate, grosimea totală ajungând la 37 mm.

A mai fost întărită și rezistența construcției cazanelor, deoarece la „Rolf Krake" acestea au fost serios zdruncinată de șocul provocat de impactul proiectilelor în cuirasă, care au reușit chiar să încline puțin una din turele. Turnul de comandă, pentru o mai bună protecție, nu s-a mai construit de secțiune eliptică, ci i s-a dat o secțiune circulară, iar cuirasa i s-a mărit de la 89 mm, cât era prevăzut inițial, la 114 mm, cât aveau și turelele și centura. Cosul de fum a fost și el îmbrăcat la baza sa cu 4 plăci de cuirasă de 25,4 mm și cu o înălțime de 1,22 m față de puntea cuirasată, ceea ce asigura o protecție suplimentară a cazanelor împotriva schijelor, care la „Rolf Krake" au pătruns până la acestea. Cabestanul ancorei, de pe puntea superioară provă, a fost coborât pe puntea inferioară și axul său a fost prelungit în sus, acționând deasupra, pe puntea cuirasată, un tambur vertical. Astfel,