SUBMARINE DE BUZUNAR SUB PAVILION ROMÂNESC

SUBMARINE DE BUZUNAR SUB PAVILION ROMÂNESC

Submarinele de buzunar sau submarinele pitice au constituit o armă nouă în cel de-al doilea război mondial. Făceau parte din așa-numitele mijloace speciale sau mijloace de asalt naval destinate pătrunderii în porturile adversarului sau cel puțin în imediata apropiere a bazelor sale. Concepția acestui tip de navă era însă mai veche: data din 1915, sub forma unui prim tip A. destinat marinei militare italiene. Fusese atunci vorba de mici submarine de 31/37 t cu două torpile montate deasupra corpului rezistent. Dar între cele două războaie mondiale, studiile și experiențele continuaseră nu numai în marina italiană, ci și în cea japoneză, ajungându-se la utilizarea efectivă a două tipuri distincte:

-minisubmarinul de 12/14 t, cu 1-2 oameni în echipaj, folosit apoi de marina italiană în Marea Mediterană și de cea japoneză în atacul de la Pearl Harbour, minisubmarinul tip Caproni (CB). de 36/45 t, cu 4 oameni în echipaj și 2 torpile laterale de 450 mm, folosit de marina italiană atât în Marea Mediterană, cât și în Marea Neagră; ca zestre tehnică nava. dispunea de 1 periscop, de 5 balasturi care-i permiteau o imersiune maximă de 80 m și de o viteză de 7/7,5 noduri, asigurată la suprafață de un motor termic Isotta-Fraschini, iar în imersiune de 2 motoare electrice de 100 CP.

Ulterior, în 1943 marina engleză avea să realizeze la rândul său submarine de buzunar tip X pentru atacarea marelui cuirasat german TIRPITZ, a cărui bază era în fiorduri norvegiene. În sfârșit, în 1944-1945 și marina germană avea să utilizeze minisubmarine tip Biber, cu 1-2 oameni în echipaj în apele cu funduri mici ale coastelor engleze din Marea Nordului și Canalul Mânecii.

Totuși submarinele de buzunar s-au arătat a fi în general cel mai puțin eficient mijloc special" al marinei de asalt. Autonomia lor de croazieră redusă, neputința de a pătrunde în porturile închise de obstrucții, slabele lor posibilități de deroare în fața mijloacelor de vânătoare submarină le-au adus numai succese întâmplătoare.

La propunerea germanilor, marina italiană a transferat în 1942 o escadrilă de 6 submarine CB din Mediterana în Marea Neagră. Plecate la 22 aprilie de la Spezia. parțial demontate, pe calea ferată, au ajuns la 2 mai la Constanța. De aici au fost duse pe mare la Ialta, unde li se stabilise o bază de acțiune pentru interceptarea comunicațiilor dintre Sevastopolul asediat și porturile caucaziene.

Dar, ca și în Mediterana, și în Marea Neagră, acțiunile lor inițiate la 8 iunie au rămas mai toate fără rezultat. Mai mult decât atât, submarinul CB5 a fost scufundat chiar la Ialta în urma unui atac de vedete torpiloare sovietice combinat cu un atac aerian. Abia la 18 iunie, CB2 a ajuns să scufunde un submarin (SC-208), surprins noaptea la suprafață.

După 2 iulie, prin încetarea temporară a operațiilor la Sevastopol, cele 5 submarine CB restante s-au întors la Constanța unde au intrat în reparații și au rămas mai mult sau mai puțin inactive timp îndelungat. În primăvara lui 1943, prin răsturnarea ireversibilă a situației de pe fronturile terestre, marina italiană a renunțat la acțiuni în Marea Neagră. Salupele de asalt naval existente trimise odată cu submarinele au fost readuse în Italia la 16 martie, iar vedetele torpiloare au fost cedate germanilor la 20 mai. A rămas numai unitatea de submarine, deplasată din nou în Crimeea și în largul căreia, la 28 august, CB4 a izbutit să torpileze un alt submarin surprins la suprafață (SC-207). Este însă anul ieșirii din război a Italiei, care are loc la 8 septembrie. La Constanța se află numai două unități care au nevoie de reparații - aduse mai înainte la remorcă de la Sulina de nava Murgescu, cu locotenenții Barbi și Nardon. Celelalte trei sunt încă în Crimeea sub comanda căpitan-comandorului Alberto Torri; aveau să se întoarcă la Constanța la 30 noiembrie.

Odată reunite cele cinci submarine în port la Constanța, tot personalul de marină italian trece sub comanda lui Torri, care se prezintă apoi comandantului Forței Maritime românești, comandorul Horia Macellariu, și îi face cunoscut că escadrila sa nu mai continuă războiul alături de Germania, declarându-se de partea noului guvern italian al lui Victor Emanuel III în continuare, în aceeași seară, un ofițer italian de pe submarine se înfățișează comandantului grupului de submarine și vedete torpiloare românești, căpitan comandorul Victor (Nita) Voinescu, căruia îi exprimă temerea că personalul italian ar putea fi luat prizonier de către germani. Propune totodată ca românii să ia ei navele. Trebuia acționat însă grabnic...

Comandorul Voinescu aflat pe nava-bază la dana zero obține aprobarea comandantului Forței Maritime și alcătuiește un detașament de 12 marinari români pe care îl trimite cu locotenentul Virgil Bucur în lungul chelurilor până la dana 23, unde se găseau la apă submarinele italiene. Se instalează un post de santinelă la mal, câte doi marinari trec pe fiecare din cele cinci unități, iar apoi, înaintea zorilor ce urmează, se arborează pe bord pavilioane românești. Cât despre italienii aflați la unități, care fuseseră de altfel preveniți de acțiune, plecaseră încă de cu seară în oraș.

Spre dimineață sosește în pas cadențat o patrulă germană de control în port și cere lămuriri asupra situației submarinelor. După o scurtă parlamentare, românii luminează cu lanternele, anume aduse. pavilioanele românești. Patrula germană neavând nici o indicație de confruntare cu românii salută și pleacă.

Discuții oficiale au avut apoi loc la nivel mult mai înalt (Amiral Marea Neagră -Comandant Forța Maritimă), dar în cele din urmă suveranitatea românească a obținut câștig de cauză la 2 decembrie.

Personalul italian a rămas în Constanța: șoferul unității a venit cu mașina-camion cu tot la nava-bază. Cele cinci submarine aveau însă nevoie de reparații, nu puteau fi folosite în condiții acceptabile pe timp de iarnă, iar submariniștii români aveau destulă treabă cu probele propriilor submarine (Rechinul și Marsuinul).

Au rămas astfel sub pavilion românesc, cu gardă românească, sub comanda nominală a locotenentului Virgil Bucur, constituind formal Escadrila nr. 2 de submarine.

La 23 ianuarie 1944 ofițerii italieni au părăsit Constanța cu trenul, însoțiți prietenește la gară de ofițerii români de la submarine și vedete. Trimiși apoi în libertate supravegheată la Oiești (Argeș), aveau să rămână acolo până după 23 August 1944.

Pentru punerea în stare de eficiență a submarinelor de buzunar, a fost solicitat Șantierul Naval Constanța (SNC), care le-a ridicat pe mal în februarie 1944 și a început reparații la unitatea CB3. După o oarecare întrerupere a lucrărilor, a fost solicitat și Șantierul Naval Galați (SNG). Și comandantului italian de pe CB3. Dar cum acesta din urmă nu a venit, lucrările au lâncezit din nou. La 1 august două submarine se găseau totuși la apă și au fost duse în bazinul Salvamarului Amândouă s-au scufundat însă în urma puternicului bombardament aerian sovietic din dimineața de 20 august. Un sfârșit ca multe altele fără glorie...

În această situație se afla până atunci numai locotenentul Giovanni Ciccolo, aflat la 8 septembrie în baza Constanța și care locuia de atunci numai în oraș.

Delfinul se găsea în reparații la Galați.

România nu rupese relațiile cu guvernul Badoglio și nici nu recunoscuse formal republica lui Mussolini de la Salo.

Cu o macara Titan.

BIBLIOGRAFIE: NICULAE KOSLINSCHI 1. Il dramma della marina Italiana" - Marc Antonio Bragadin, Mondadori, Milano. 1968. 2 Histoire generale de la guerre sous-marine 1939-1945, Leonce Perilard, Paris, 1970 3.Navi marinal", vol. IV. Rizzoli, Grafica Milano. 1979 4 Italienii nu vor să mai lupte pentru Hitler Mussolini (Almanahul Luceafărul Probleme neelucidade. București, 1966, autor Mihai Pelin) 5 Jurnal și însemnări personale de război (1942-1944) ale autorului, cu consultarea ofițerilor) Virgil Bucur, Al. Greceanu (submarine). Rădășanu și Adrian Gheorghiu (Murgescu)