BLINDATE DIN DOTAREA ARMATEI ROMÂNE „GARFORD" model 1914 Text: CORNEL SCAFES Desene: NICOLAE BUZDUGAN

Continuăm să prezentăm episoade din istoricul autovehiculelor blindate aflate în înzestrarea armatei române prin trecerea în revistă a celor mai importante date ale tipului „Garford". Autovehiculul a fost conceput, în anii premergători declanșării primului război mondial, de specialiștii firmei nord-americane cu același nume, care au încercat să răspundă solicitării departamentului de război, ce urmărea perfecționarea dotării.

Pornind de la câteva elemente pe care noua mașină trebuia să le încorporeze în mod obligatoriu mobilitate, protecția echipajului și putere de foc sporită, proiectanții au ales ca punct de plecare șasiul camionului cu motor de 35 CP produs în atelierele uzinei. În caroseria blindată, special construită, a fost instalat armamentul: un tun de calibrul 75 mm și 3 mitraliere de 7,7 mm. În privința armamentului, putem afirma că el se compara cu cel al unui tanc din anii '30.

Pentru atenuarea socurilor în momentul rulării pe drumuri accidentate, în afara arcurilor lamelare, formate din mai multe foi, roțile cu spite, simple în față și duble în spate, erau acoperite cu bandaje de cauciuc plin. Cu toate că la acea dată anvelopa cu cameră, mai comodă și mai silențioasă, era bine cunoscută constructorilor de automobile din întreaga lume, s-a optat pentru bandajul de cauciuc, deoarece acesta, pe lângă rezistența mai mare, avea avantajul, net superior anvelopei cu cameră, de a nu fi spart de schije sau gloanțe. Pentru fixarea bandajelor, roțile erau prevăzute în lateral cu câte un cerc metalic fixat în șuruburi.

Transmisia de la motor la roțile din spate se realiza printr-un diferențial dispus pe șasiu, iar mai departe, la roțile duble, prin lanțuri. Fiecare lanț era protejat de câte o apărătoare metalică, ce menținea vaselina pentru gresaj și, totodată, împiedica agenții externi, praful, noroiul sau apa, să pătrundă în interior și să gripeze angrenajul respectiv.

Spre deosebire de alte tipuri de blindate contemporane, „Garford"-ul nu avea post de comandă și în spate. În schimb, cel din față era dublu. Motorul avea cinci trepte de viteză, patru pentru mers înainte, una pentru marșarier. Frânarea autovehiculului se făcea prin intermediul unor tamburi montați la roțile din spate, ceea ce, având în vedere greutatea ridicată a acestuia, crea reale probleme conducătorilor săi.

Blindajul era alcătuit din plăci de oțel, a căror grosime varia între 4-13 mm (în față 13 mm, lateral 7 mm, deasupra 4-5 mm). Radiatorul era protejat de o placă de blindaj, prinsă în balamale, care era deschisă în timpul deplasărilor pentru a permite răcirea motorului și închisă în timpul desfășurării operațiilor militare. Accesul în interiorul autoblindatului era înlesnit de două portiere aflate în stânga și în dreapta postului de conducere și două trape ce se găseau deasupra fiecărei turele. Echipajul putea să supravegheze terenul înconjurător prin ambrazuri și fante de observație: două ambrazuri, protejate de plăci mobile, care erau coborâte în timpul luptelor, pentru mecanici conductori; fante de observație laterale pentru șoferi și trăgătorii de la armamentul din turele.

Imediat în spatele postului de conducere se afla instalată o turelă fixă, prevăzută cu ambrazuri pentru câte o mitralieră destinată să acopere cu foc terenul din stânga și, respectiv, dreapta mașinii de luptă. În spate era instalată o a doua turelă, de data aceasta mobilă, ce adăpostea tunul, și cea de-a treia mitralieră, direcția de tragere fiind orientată spre spate. Mitralierele din prima turelă aveau, fiecare, un câmp de tragere de 90° în lateral, -10° în jos și +30° în sus. Piesa de artilerie se putea mișca între -3° și +15° pe axa verticală și 260° pe orizontală.

Echipajul era alcătuit din 8 militari: comandantul, doi mecanici-conductori, trei mitraliori și doi artileriști.

Autoblindatul „Garford" putea să atingă o viteză de 15-18 km/h pe șosea (după unii autori, 35 km/h). Autonomia era, în funcție de starea drumului parcurs, între 100-120 km.

În urma tratativelor între guvernul rus și firma constructoare, uzinele „Putilov" din Petrograd au început, după izbucnirea primei conflagrații mondiale, producția de serie a autoblindatului amintit, mai puțin armamentul, înlocuit cu modele rusești: tun de calibrul 76,2 mm și mitraliere „Maxim", calibrul 7,62 mm. Uzina rusă a folosit șasiul importat din Statele Unite ale Americii, respectând întocmai schema originală de construcție. Cooperarea dintre uzinele „Garford" și „Putilov" s-a desfășurat în bune condiții vreme de trei ani, dar, din cauza declanșării revoluției pe teritoriul Rusiei, ea a încetat în cursul lui 1917.

În afara armatei ruse, autoblindatul „Garford" a mai fost utilizat, din 1918, și de armatele estonă și poloneză. Din același an a intrat și în înzestrarea armatei române, dar, în comparație cu celelalte tipuri de autoblindate aflate la dispoziția subunităților specializate, el a dat, de la început, un randament mai scăzut. Aceasta se datora faptului că motorul era prea slab față de greutatea caroseriei (11 t), iar blindajul nu asigura echipajului o protecție suficientă.

Din aceste cauze, specialiștii militari români au cerut cu insistență înlocuirea autoblindatelor de tip „Garford" cu altele mai moderne, dorință ce le-a fost îndeplinită spre sfârșitul anilor '20, când blindatele „Garford" au ieșit definitiv din dotare.

DATE TEHNICE

Tipul autovehiculului: blindat Înălțimea: 2,8 m Lungimea: 5,7 m Lățimea: 2,3 m Greutatea: 11 t Distanța între caroserie și pământ: aproximativ 0,30 m Motor: cu ardere internă, în patru timpi - puterea motorului: 35 CP - răcirea: radiator cu apă - trepte de viteză: 4+1 Transmisie: cardanică + transmisie de lanț Suspensie: arcuri lamelare multiple instalate pe ambele punți Viteza: 15-18 km/h (pe șosea) Armament: 1 tun de calibrul 76,2 mm 3 mitraliere calibrul 7,62 mm Autonomie: 100-120 km Constructor: „Garford", SUA, și „Putilov", Rusia