NAVE CELEBRE DIN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Duelul Bismark-Hood

Dramaticul raid al cuirasatului german Bismark din mai 1941 constituie un moment important al bătăliei Atlanticului și în același timp momentul care marchează pierderea supremației maritime de către cuirasate. Perfectionate continuu între cele două războaie mondiale, cu viteze de marș de peste 30 de noduri și tunuri capabile să plaseze proiectile de peste o tonă la circa 35 km, apărate de centuri din oțeluri speciale de 200-450 mm, cuirasatele se dovedesc a fi cu totul descoperite în fața pericolului aerian. Avioane construite special pentru bombardamentul în picaj, cu bombe de 250-500 kg sau pentru atacul cu torpila, fac inutil orice blindaj contra proiectilelor de artilerie și permit lovituri la distanțe de sute de kilometri. La Pearl Harbour și ulterior în majoritatea bătăliilor Pacificului portavioanele câștigă supremația, oferind cuirasatelor din flotele lumii roluri secundare: protecția portavioanelor și pregătiri de artilerie pentru operațiunile amfibii. După cel de al doilea război mondial programele de înărmare navală nu vor mai include cuirasate, parte din "supraviețuitoarele" războiului fiind utilizate la testele cu arma nucleară, casate, transformate în muzee sau conservate, pentru a reveni pe mări astăzi ca nave purtătoare de rachete de croazieră cu capete nucleare multiple.

Cu un deplasament de 51 000 tone, o lungime de 251 de metri, 8 tunuri de 380 mm, dispuse în patru turele ca armament principal, o viteză maximă de marș de 29 noduri și o impresionantă rază de acțiune, cuirasatul german Bismark era una dintre cele mai puternice nave de război din lume, depășind toate cuirasatele britanice ce li puteau fi opuse. Cu o lățime maximă de 36 de metri, corpul navei era protejat de o centură cuirasată cu o grosime maximă de 350 mm, pentru blindaj fiind alocat un impresionant procent din deplasamentul navei: 40%.

În primăvara lui 1941, comandamentul naval german a conceput o operațiune de amploare cu nave de suprafață, îndreptată contra traficului britanic din Atlantic. Din motive obiective (Scharnhorst și Gneisenau de câte 32 000 de tone necesitau reparații la Brest), la operațiunea cu numele de cod Rheinubung nu vor participa decât Bismark și crucișătorul greu Prinz Eugen de 10 000 tone, armat cu 8 tunuri de 203 mm.

Duminică 18 mai 1941, ambele nave au părăsit Gdynia și pe 20 au trecut prin pasele câmpurilor de mine de la capul Skagen și Kristiansand-sud. În cursul zilei de miercuri Bismark a ancorat în fiordul norvegian Grimstadt, lângă Bergen. În ziua următoare, cele două nave mari, escortate de distrugătoare, au părăsit fiordul, îndreptându-se spre nord pentru a se realimenta în mare de la un tanc petrolier. Din cauza timpului nefavorabil și a unor avioane de recunoaștere britanice detectate în zonă, amiralul Lutjens renunță la intenția de a face plinul de combustibil. A doua zi cele 2 nave ajunseseră deja lângă coastele Islandei, marea fiind acoperită de ceață. La 19.11 au fost identificate însă de către două crucișătoare britanice aflate în patrulare, asupra cărora au fost trase cinci salve fără alt efect decât defectarea radarului de la bordul lui Bismark. Pentru a utiliza eficient radarul rămas disponibil la bordul lui Prinz Eugen acesta trece în față. Cele două crucișătoare britanice păstrează, intermitent, contactul.

La 5.35, în dimineața zilei de 24 mai 1941, crucișătorul de bătălie britanic Hood și noul cuirasat Prince of Wales au luat și ele contactul cu navele germane, prima salvă fiind trasă de Hood la 5.53. Dintr-o greșeală de estimare, dar și datorită siluetei asemănătoare și poziției din capul formației, Hood a deschis focul asupra lui Prinz Eugen, confundându-l cu Bismark. Principalul armament al acestuia a tras asupra lui Hood, iar cel secundar asupra lui Prince of Wales. Distanța inițială la deschiderea focului era de 22 km. Primele lovituri au fost obținute de către tunurile de 203 mm de pe Prinz Eugen asupra lui Prince of Wales, care imediat după aceea a primit și câteva proiectile din partea lui Bismark. La 6.01, Hood lovit într-o magazie de muniții de a cincea salvă a lui Bismark dispare într-o enormă explozie, antrenând în adâncuri aproape toți cei 1 750 de membri ai echipajului (doar trei supraviețuitori). Tirul celor 8 piese de 38 cm și 8 de 21 cm germane s-a concentrat asupra lui Prince of Wales, care, lovit de mai multe ori, rupe contactul. Amiralul Lutjens nu ordonă urmărirea, ci își continuă drumul către sud.

Bismark fusese și el lovit de trei proiectile de mare calibru de pe Prince of Wales, avariile suferite fiind secundare ca efect imediat, dar cu repercusiuni neprevăzute pentru întreaga misiune. Unul dintre tancurile de combustibil fusese perforat și cuirasatul înaintă lăsând o dâră neagră de pacură pe ocean. Viteza de marș s-a stabilit la 16 noduri, iar Prinz Eugen avea să fie trimis pe un alt drum pentru a continua acțiunea contra convoaielor. Bismark s-a îndreptat spre Saint Nazaire pentru reparații. La 15.40 a avut loc prima tentativă de separare a celor 2 nave, dar Bismark a detectat un crucișător greu britanic ce îl urmărea și cu care a făcut un scurt schimb de focuri. A doua tentativă s-a făcut la 18.14, navele britanice pierzând contactul cu Prinz Victorious dar atrăgând în zonă portavionul ale cărui nouă avioane torpiloare Swordfish au atacat pe Bismark de trei ori, lovindu-l o dată. Explozia nu a avut efecte deosebite, cuirasatul german continuându-și cursa solitară. Pentru Royal Navy, distrugerea lui devenise o problemă de prestigiu și nici un fel de efort nu părea prea mare.

Duminică 25 mai, urmăritorii au fost pierduți în ceață și ploaie și Bismark a dispărut pe întinderea Atlanticului, descriind un mare arc de cerc către sud-est. Inițial comandamentul britanic a crezut că Lutjens se întoarce pe același drum, dar eroarea a fost repede corectată și urmăritorii s-au îndreptat și ei spre apele franceze. Bismark avea un avans de 110 mile. Germanii fac greșeala să transmită un lung mesaj radio cu raportul luptei din ziua precedentă și englezii le stabilesc prin mijloace radiogoniometrice poziția precisă. O eroare de decodare în stația radio a lui King George V (cuirasat de același tip cu Prince of Wales) îndreptează însă toate navele britanice greșit.

În cursul nopții la bordul lui Bismark se făceau eforturi febrile pentru a înlătura efectele unuia din proiectilele primite ce bloca accesul la circa 1 000 de tone de combustibil.

Luni 26 mai, un hidroavion, Catalina, aparținând forțelor aeriene ale S.U.A., îl identifică și le transmite poziția. Din acest moment toate forțele britanice disponibile se îndreptă spre Bismark. Acestea aveau două posibilități de a-l opri: un atac cu Swordfish-urile de la bordul lui Ark Royal și altul prin distrugătoarele aflate în imediata apropiere. Primul atac al avioanelor torpiloare era să se soldeze cu o catastrofă, acestea fiind greșit ghidate asupra crucișătorului propriu Sheffield, în care trăsese și Bismark. Cel de-al doilea atac, de această dată condus de către Sheffield, a avut însă un rezultat deosebit, dar puțin scontat: ambele cirme ale cuirasatului german au fost blocate într-o poziție de circa 15° babord de către o torpilă norocoasă. Dacă în atacul asupra lui Sheffield fuseseră utilizate torpile cu detonatoare magnetice de proximitate care au explodat la contactul cu apa și astfel crucișătorul nu a fost lovit, în cel de-al doilea s-au utilizat torpile clasice, fiind înregistrate două lovituri în plin. Una a provocat avarii minore, iar cealaltă a blocat cirmele și a pecetluit soarta cuirasatului.

În cursul nopții, toate eforturile de deblocare au fost zadarnice, la aceasta contribuind și vremea rea și atacurile a cinci distrugătoare de sub comanda comandorului Vian. În zori, la fața locului sosesc cuirasatele Rodney și King George V care îl găsesc pe Bismark descriind cercuri cu o viteză de circa 9 noduri.

Și de această dată focul german este foarte precis, Rodney fiind lovit de mai multe ori. Dar o lovitură primită în centrala de tir și epuizarea fizică și psihică a echipajului fac ca în curând tirul să fie dezordonat. În mai puțin de o oră Bismark ajunge o epavă ce plutește, bântuită de incendii.

La ora 10, din lipsă de combustibil, amiralul Tovey, comandantul forțelor britanice, întrerupe tirul și ordonă retragerea. În varianta engleză, crucișătorul greu Dorsetshire lansează din apropiere trei torpile ce dau lovitura de grație. Ulterior, după interogarea supraviețuitorilor, avea să se afle că la ordinul șefului mecanic de pe cuirasatul german fuseseră deschise valvele de inundare. Din valuri au fost culești 118 supraviețuitori.

Analizând faptele, experții navali nu s-au putut abține să nu remarce șansele pe care le-au avut britanicii: dacă Lutjens s-ar fi aprovizionat cu combustibil, ar fi putut să scape urmăritorilor, mergând cu o viteză de marș de 26 și nu de 16 noduri. Dacă torpila nu ar fi lovit cel mai sensibil punct al navei, cirmele, este îndoielnic că ea ar mai fi putut fi oprită la numai 400 mile de Brest. Amiralitatea nu dispunea decât de trei vechi crucișătoare de bătălie și două cuirasate noi, insuficient puse la punct pentru a se măsura cu navele de suprafață germane.

Soarta lui Bismark a fost decisă de către aviația portavioanelor britanice și germanii nu aveau să întârzie să-și retragă navele de luptă grele în afara razei de acțiune a aviației engleze.

Supremația navei de luptă cuirasate se încheia. La aceeași concluzie va ajunge și Amiralitatea britanică în numai câteva luni. La 10 decembrie 1941, cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul de bătălie Repulse, lipsite de acoperire aeriană, vor fi scufundate ușor de către bombardiere în picaj și avioane torpiloare japoneze în apele Malaieziei. Pentru aproape o jumătate de secol, cuirasatele deveneau, din nava principală, o navă secundară a marilor flote. Au fost mulți experți care le-au prevăzut dispariția. Dar nu a fost să fie așa... În ultimii cinci ani marina militară a SUA a reactivat cuirasatele clasei Iowa (patru unități), înărmându-le cu armament reactiv sofisticat și sisteme de apărare antiaerians de înaltă eficiență (de exemplu sistemul Phalanx), pornind și de la constatarea că sunt practic invulnerabile, tunurile de mare calibru dispărând și majoritatea rachetelor convenționale fiind practic capabile de provocarea unor avarii secundare. Dotarea lor cu rachete de croazieră cu rază mare de acțiune și vectori nucleari le conferă o putere distructivă imensă pe care sperăm să nu o folosească niciodată.

Atât Hood, cât și Bismark au fost două nave celebre în epocă și de aceea întâlnirea lor directă a constituit subiectul a numeroase lucrări de istorie navală. Interpretarea corectă a întregii acțiuni a fost posibilă numai în ultimii zece ani o dată cu deschiderea pentru public a numeroase fonduri de arhivă britanice.

S-a aflat astfel că hidroavionul ce îl găsise pe Bismark la 26 mai era american și nu britanic, că numai o mică parte din mesajele radio ale ambelor părți au fost decodate, dar că de cea mai mare importanță au fost stațiile de recepție radiogoniometrică ce au permis determinarea rapidă a poziției cuirasatului german s.a.m.d.

În 1915 Amiralitatea britanică a trecut la proiectarea și construcția a patru crucișătoare de bătălie înarmate cu câte 8 tunuri de 381 mm ce puteau atinge o viteză de marș de 33 noduri (circa 60 km/h). Dintre acestea, unul singur a fost completat până în 1920 Hood. Avea 44 600 tone deplasament și 246,8 metri lungime și avea să rămână până în 1945 cea mai mare navă de război construită în Marea Britanie și a doua a tuturor timpurilor (după cuirasatul Vanguard). Fiind o navă foarte frumoasă, a fost intens folosită în perioada interbelică în misiuni de reprezentare, ceea ce i-a adus o bine meritată faimă. La 26 septembrie 1939, proaspăt ieșită din șantiere după lucrări de modernizare, nava este lovită de către o bombă de avion germană, fără consecințe. Participă la bombardarea escadrei franceze de la Mers-el-Kebir, înregistrând lovituri directe asupra cuirasatelor Dunkerque, Provence și Bretagne.

Bine protejat la lupta din apropiere, crucișătorul de bătălie britanic nu s-a putut apropia suficient de Bismark, fiind lovit de către un proiectil din cea de-a cincea salvă germană, de sus în jos, într-o magazie de muniție. Au fost numai trei supraviețuitori dintr-un echipaj de 1421 de oameni, unul dintre aceștia lucrând ca funcționar al ambasadei britanice din București până în 1971.

Bismark era în momentul confruntării mândria flotei de război germane (Kriegsmarine). Deși în jurul acestei nave au fost țesute numeroase legende, cum ar fi utilizarea unui oțel înalt aliat cunoscut sub denumirea Wotan, cu o compoziție ce este și astăzi ținută secretă (sau „s-a pierdut") la confecționarea plăcilor de blindaj, existența la bord a unui calculator analogic cu lămpi pentru conducerea tirului etc., analizele de după război efectuate de către experți au dovedit că era o navă mediocră (aceasta fiind părerea experților britanici, noi am putea adăuga mediocră, mediocră, dar cel mai puternic cuirasat din lume la momentul respectiv). Criticile aduse proiectului sunt legate de o proastă comportare pe mare agitată, de lipsa de experiență a proiectanților germani ce au trebuit să pornească de la un proiect din primul război mondial pe care l-au îmbunătățit: Baden. Sistemele de protecție, deși cântăreau 40% din deplasament, nu erau repartizate pentru a proteja și sistemele de comunicație, ca în navele omoloage britanice sau americane, și de aceea nava era foarte vulnerabilă. Lipsa de protecție a cirmelor și elicelor, deficiență a navelor germane participante la Jutland în primul război mondial, nu fusese remediată. Față de dimensiuni cuirasatul era subînarmat, mai ales din punctul de vedere al artileriei secundare. Blindajul punctului de comandă, deși se afirmase că poate rezista loviturilor directe cu proiectile de cel mai mare calibru, a fost pur și simplu pulverizat de către un proiectil de 220 mm. Proiectilele germane nu erau suficient de bine puse la punct, numai unul singur dintre cele care l-au lovit pe Prince of Wales explodând. În schimb, era o navă practic înscufundabilă, datorită raportului lungime-lățime relativ redus. Avea o lățime de 36 metri și un sistem excelent de protecție antitorpile. Deși era relativ ușor de anihilat, Bismark s-a dovedit greu de scufundat. Deși a încasat în starea de epavă plutitoare încă cinci torpile de la Dorsetshire, nu s-a scufundat decât atunci când echipajul, pentru a evita capturarea, a detonat încărcături interne de inundare.

Regăsirea epavei lui Bismark în cursul anului trecut de către echipa lui Robert Ballard, omul care a regăsit și explorat Titanicul pentru prima oară, a readus în actualitate unul dintre cele mai eroice și sângeroase episoade ale bătăliei Atlanticului, pentru că și de pe Bismark, din cei 2 092 membri ai echipajului, nu au supraviețuit decât 115.

Pentru modeliști subiectul este pe cât de tentant, pe atât de dificil. Planurile ce apar atât de mici în revistă sunt greu de interpretat și numărul de detalii redus. De aceea vă sfătuim să realizați machete simplificate ale ambelor nave sau să încercați să găsiți planurile la scări cuprinse între 1:100 și 1:200.

CRISTIAN CRĂCIUNOIU