BLINDATE CE AU PURTAT CULORILE ROMÂNEŞTI

TANCUL MIJLOCIU „T III/N"

CORNEL SCAFES, DAN ILOIU

Înfrântă în primul război mondial, Germania a fost obligată să-și restrângă efectivele armate și să licențieze o serie de arme de șoc printre care s-a numărat și cea blindată.

După venirea la putere a naziștilor, în 1933, noile autorități au făcut eforturi susținute pentru anularea prevederilor tratatului de pace și reînființarea unităților de aviație, marină și tancuri.

În 1935, la un an după ce intrase în producție tancul ușor P I și se pregăteau elementele de producție pentru tipul P II (fabricația acestuia va începe în 1936), conducerea militară de la Berlin a acceptat soluția înaintată de generalul Heinz Guderian, cunoscut teoretician al utilizării blindatelor în război, ce urmărea să restructureze dotarea unităților de tancuri germane conform noilor obiective strategice ale Wehrmacht-ului. Ele urmau să fie înzestrate cu două tipuri: unul prevăzut cu un tun antitanc cu tragere înceată și mitraliere, al doilea, un tanc de sprijin pentru primul, cu un tun de calibru mare.

Tancul P III, purtătorul tunului antitanc, a fost conceput în 1936 pe planșetele proiectanților firmei Daimler Benz. Prototipul tancului P III era înzestrat cu un tun antitanc Krupp Kwk L/45 cu tragere înceată de calibrul 50 mm, dar, ulterior, din rațiuni de standardizare infanteria germană folosea tunuri antitanc de calibrul 37 mm, tancului i-a fost înlocuit tunul cu unul semiautomat, de calibrul 37 mm. Proiectanții au satisfăcut această cerere, dar au proiectat în așa fel locul de îmbinare a turelei cu corpul blindat încât să poată fi permisă înlocuirea ulterioară a piesei de artilerie cu una mai puternică.

Firma Daimler Benz a realizat între 1936-1939 mai multe versiuni îmbunătățite (A, B, C, D), fabricate în loturi mici, experimentale. Versiunea P III/E, cea mai perfecționată, a fost introdusă în fabricație de serie în septembrie 1939 sub numele de Panzerkampfwagen III (vehicul de luptă blindat), prescurtat PzKpfw III, cu specificația SonderKraftfahrzeug 141 (vehicul cu destinație specială nr. 141), prescurtat SdKfz 141. Ulterior, tancul a început să fie produs și de alte firme din Germania, fiind introdus treptat în înzestrarea armatei germane, ajungând în anii 1940-1941 să formeze baza dotării diviziilor blindate ale Wehrmacht-ului.

După declanșarea celui de-al doilea război mondial, în urma confruntărilor din Polonia, Franța, Africa de Nord și U.R.S.S., unde i s-au opus blindate mai noi, cu performanțe tehnice crescute, tancul P III a cunoscut o serie de îmbunătățiri: tunul de 37 mm a fost înlocuit cu un tun de calibrul 50 mm, mai puternic; au fost adăugate plăci spațiale de blindaj nituite la cutia blindată și la turelă, în partea frontală, pentru a rezista loviturilor antitanc, iar cutia de viteze automată (cu 11 viteze) a fost înlocuită cu o cutie de viteze cu 6 trepte, manuală, cu servocomenzii, simplu de manipulat; totodată, șenilele au fost lățite pentru a suporta greutatea suplimentară apărută ca urmare a îngroșării blindajului.

Ultimele variante ale tancului P III au fost acelea cu indicativele M și N, realizate de firma Daimler Benz la uzina sa din Marienfelde, lângă Berlin, în 1942-1943, în număr de 666 de bucăți. În august 1943, după producerea a 5 700 de tancuri P III, în 12 variante, fabricația a fost sistată, uzinele constructoare continuând însă producerea șasiului blindat ce intra în construcția tunurilor de asalt Sturmgeschütz III.

Conducerea militară de la București luase în studiu, încă din 1941, ca urmare a concluziilor reieșite din desfășurarea luptelor la care participa armata pe frontul de est, propunerea măririi numărului de regimente de tancuri de la 2 la 9. Proiectul menționat a fost abandonat din cauza lipsei de fonduri s-au dovedit mai urgente programele legate de completarea armamentului și echipamentului infanteriei și artileriei, cât și a faptului că uzinele germane și cehoslovace, acestea din urmă ocupate de germani, angajate în onorarea comenzilor către Wehrmacht, nu mai puteau să livreze blindatele necesare Ministerului Apărării de la București.

Problema a redevenit actuală în 1943-1944 în momentul constituirii Diviziei blindate, care, după cum era firesc, avea nevoie de noi tancuri pentru a înlocui pierderile suferite pe front, cât și datorită faptului că în aceeași perioadă, ca urmare a deciziei Berlinului de a-și schimba radical dotarea cu blindate prin renunțarea la tipurile Škoda LT-35, C.K.D. LT-38 și P II și introducerea tancurilor P IV, PV (Panther) și P VI (Tiger), rămăsesera disponibile cantități suficiente de care de luptă. Cum unele din tipurile licențiate erau identice cu cele aflate în dotarea trupelor române, spre exemplu, Škoda LT-35, sau aveau performanțe apropiate de acestea, cum erau C.K.D. LT-38 și P III, s-a hotărât completarea necesarului prin cumpărarea unor tancuri din toate tipurile enumerate.

În ceea ce privește tancul P III, specialiștii militari români au optat pentru varianta P III/N, ultima și cea mai modernă.

Șasiul tancului P III/N era format din plăci blindate, laminate, îmbinate prin sudură; ele aveau o grosime de 80 mm, în partea frontală, și de 30 mm, în lateralul tancului. În față, pe placa blindată superioară, era aplicat, prin nituire, un blindaj spațial de 20 mm.

În interior, spațiul era compartimentat în trei părți: camera de conducere și a transmisiei motrice (în față), camera de luptă (central) și camera energetică (în spate).

Turela, din plăci blindate sudate, avea o grosime de 80 mm în față și 30 mm lateral și spate, fiind așezată pe un rulment cu diametrul de 520 mm. Ea putea fi rotită circular (360°). În legătură directă cu aceasta se afla podeaua camerei de luptă, montată în așa fel încât să se rotească concomitent cu turela. Instalația înlesnea, dacă se are în vedere spațiul îngust din compartimentul de luptă, manevrele echipajului, protejând, totodată, în timpul rotirii turelei oamenii de accidentări.

Motorul, tip Maybach HL 120 TRM, cu 12 cilindri în V la 60° și o capacitate de 11 687 cm³ (265 CP), era instalat în camera energetică și folosea benzina; el avea un alezaj-cursă 105x115, raport de compresie 6,2-6,5:1, atingând la turația maximă 300 CP.

Alimentarea cu carburant era asigurată de două carburatoare inversate Solex 40 JFF II, iar aprinderea se făcea cu un magnetou Bosch BN G 4/24 ARS 129 și un distribuitor AL/ZOM/R 9. Motorul pornea la manivelă. Rezervorul de carburant, cu o capacitate de 320 l, era instalat sub podeaua compartimentului central.

Mișcarea motorului se transmitea în față printr-un arbore ce trecea, pe sub podeaua camerei de luptă, la ambreiaj, iar de aici la roțile motrice. Transmisia tancului se compunea dintr-un ambreiaj tridisc uscat tip FT La 120/HDA, cutie de viteze 2 F SSG 77 Aphon, sincronizată, cu 6 viteze pentru mersul înainte și 1 viteză pentru mersul înapoi, și două ambreiaje laterale de direcție tip Daimler Benz Wilson. Frânele de mână și de picior erau de tip Daimler Benz, cu două multiplicatoare laterale (raport 1:4) ce acționau pe axele roților motrice. Direcția era comandată prin leviere.

Partea de rulaj se compunea din șenile tip KGS 61/400/120, fiecare șenilă fiind compusă din 92 de patine montate pe două roți motrice, două roți de întindere, două dispozitive de întindere, douăsprezece galeți și șase role de sprijin cu bandaje de cauciuc.

Suspensia era asigurată, pe fiecare galet, cu balansoare, crapodine, bare de torsiune limitatoare elastice. Sistemul era completat de patru amortizoare hidraulice, câte două pe fiecare parte.

Instalația electrică era alimentată de două acumulatoare de 12 V/105 A, încărcate cu ajutorul unui generator BOSCH GTLN 60W/12-1500.

Armamentul era format dintr-un tun cu țeavă scurtă Krupp Kwk cal. 75 mm L/24 (24 de lungimi ale calibrului, deci 1,8 m) cu tragere înceată, ce folosea proiectile perforante, două mitraliere MG-34 cal. 7,92 mm (una jumelată cu tunul, cealaltă dispusă frontal, în cutia blindată, într-un dispozitiv sferic tip Kogelblende 50), și două dispozitive (cu câte 3 țevi) pentru lansarea grenadelor fumigene sau antiinfanterie instalate de o parte și alta a turelei. Unitatea de foc transportată era de 64 proiectile de artilerie și 3 450 cartușe de mitralieră. În afara de acestea, echipajul tancului mai era dotat cu armament individual: pistoale, pistoale-mitralieră, grenade.

Legăturile radio se realizau cu ajutorul unei stații de radio, iar comunicarea dintre membrii echipajului prin intermediul unui telefon de bord.

Nu putem încheia descrierea tancului fără a prezenta și o serie de dezavantaje specifice tipului P III/N: întreținerea dificilă a cutiei de viteze; viteza destul de mică; construcția blindajului în unghiuri necorespunzătoare, ce determinase în ultima instanță adaosul de plăci suplimentare de protecție; în caz de necesitate, un incendiu, de pildă, evacuarea echipajului se făcea greoi, fiindcă tancul nu era prevăzut decât cu 3 obloane de acces, situate toate la turelă; prezența rezervorului de combustibil și a traseului arborelui transmisiei sub camera de luptă contribuia la restrângerea considerabilă a spațiului pentru echipaj. De asemenea, șenilele înguste, în raport cu greutatea, și garda la sol mică împiedicau accesul tancului pe terenuri desfundate sau accidentate.

Acestor neajunsuri li se adăuga consumul mare de carburant, ce influența mult asupra autonomiei tancului.

După intrarea în dotarea armatei române, tancul P III/N a primit în documentele militare indicativul T III/N (o traducere a cuvântului german Panzer - tanc în limba română). Tancurile P III/N au fost repartizate unităților de blindate românești aflate pe frontul de est, unde au fost folosite în operațiile militare din anii 1943-1944.

Actul istoric de la 23 august 1944, când România a întors armele și s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, a găsit unitățile de blindate dislocate parte pe frontul din Moldova, parte în spatele frontului.

În zilele ce au urmat, trupele de blindate române au suferit pierderi în oameni și material ca urmare a unor confuzii la nivelul comandamentelor sovietice în legătură cu poziția armatei române față de conflict și care au avut ca rezultat dezarmarea, timp de câteva zile, a unităților noastre. Cel mai afectat de această situație a fost Regimentul 1 care de luptă, așa încât decizia luată de Comandamentul trupelor motomecanizate la 28 august 1944 de a reorganiza arma blindată "cu mijloacele rămase în Moldova (personal, instruit, tancuri și cele ce vom salva de la ruși)" și mijloacele rămase în partea aceasta a țării și cele capturate" nu trebuie să surprindă.

Eforturile s-au materializat în întărirea Regimentului 2 care de luptă, unitate ce va participa la luptele pentru eliberarea teritoriului României până la 26 octombrie 1944, când va fi retrasă de pe front și va fi trecută în refacere.

După câteva luni, în februarie 1945, Regimentul 2 care de luptă, comandat de colonelul Stan Zatreanu, a fost îmbarcat și trimis spre Cehoslovacia, unde a sosit la 26 februarie. Repartizat inițial în subordinea Armatei 6 tancuri de gardă sovietică, apoi la Armata 7 tancuri de gardă sovietică, în perioada 26 octombrie-24 martie 1945 și-a revizuit materialul, fiind introdus în luptă la 25 martie 1945. Până la 8 mai a fost permanent în luptă, participând la forțarea râurilor Hron, Nitra, Vah, Morava și în luptele pentru eliberarea Austriei. În timpul acestor acțiuni au fost scoase din luptă toate cele 14 tancuri T III aflate în dotare, care își încheiaseră astfel cariera în înzestrarea armatei române.

REPERE TEHNICE

1. Tun 2. Masca legăturii elastice 3. Lansatoare de grenade 4. Cupola comandantului 5. Vizor cupolă 6. Oblon de acces pentru mecanicul-conducător și ochitor 7. Siguranța oblon în poziția deschis 8, 18. Capace orificii de observare 9. Lada de scule și efecte personale 10, 26. Vizoare laterale pentru mecanicul-conductor și radist-mitralior 11. Vinci 12. Galet de rezervă 13. Țoba de eșapament 14. Roata motrică 15. Rolă de sprijin tip 310x70-203 16. Galet tip 520x95-398 17. Roata de întindere 19. Antenă radio rabatabilă 20. Oblon de acces pentru radist-mitralior și încărcător 21. Vizor oblon 22. Masca tunului 23. Mitraliera jumelată 24. Suport antenă în poziția rabatată 25. Suport antenă 27. Blindaj spațial 28. Mitraliera frontală 29, 30, 37. Urechi de remorcare 31. Dispozitiv de întindere a șenilei 32, 34. Limitatoare elastice 33. Amortizor hidraulic 35. Balansor 36. Carter al demultiplicatorului 38. Tablă ridată 39. Cleşte 40. Manivelă de pornire 41. Topor 42. Cazmă 43. Capac la blindajul spațial 44, 45. Obloane de acces la transmisie 46. Miner 47. Blindaj de protecție a ventilatorului camerei de luptă 48. Oblon de acces al comandantului 49. Capac al orificiului de tragere cu pistolul de semnalizare 50, 51, 52, 53. Obloane de acces la instalațiile motorului, cu jaluzele de acces al aerului și blindaje de protecție a jaluzelelor 54. Cablu de remorcare 55. Far cu dispozitiv de mascare mobil 56. Calup de lemn cu miner pentru cric 57. Rangă 58. Far 59. Ladă cu scule 60. Cric hidraulic 61. Dispozitivul sferic al mitralierei frontale 62. Capac blindat la luneta tunului 63. Orificii pentru aparatul optic al mecanicului conductor 64. Capac blindat mobil al vizorului mecanicului-conductor 65. Capac la orificiul pentru manivela de pornire 66. Tub de sprijin 67. Arc de reținere a aripii 68. Patină de șenilă 69. Suport pentru galeții de rezervă