Arado Ar 240/440 — Modelism Archive

ARADO Ar 240/440

La mijlocul anilor '30, firma Arado a început proiectarea unui avion de luptă de concepție nouă. Noutatea constă în primul rând în sistemul de armament defensiv, ce cuprindea turele cu tun sau mitraliere jumelate, comandate toate dintr-un post central. Primul proiect realizat, în 1935, a fost Arado E-500, un bimotor de bombardament, cu două turele cu tunuri de 20 mm. S-a realizat doar o machetă scara 1:1 a avionului.

În 1938 au început cercetările pentru alte două avioane, derivate din Ar E-500: un distrugător cu posibilități de atac în picaj și un bombardier greu, primul numit Ar E-240 iar al doilea Ar E-340.

Arado Ar-240 diferea în toate aspectele de avioanele produse până la acea dată de Arado. Se asemăna cu Messerschmitt Me-210, proiect început în 1937 și care avea aceeași destinație - distrugător cu posibilități de atac în picaj. Nu a existat însă o reală concurență între cele două proiecte, deoarece Me-210 a fost acceptat de la început, fără prea mari discuții de Biroul Tehnic al Ministerului Aerului al Reich-ului, ceea ce nu a fost cazul cu Ar-240.

În caietul de sarcini pentru Ar-240 au fost prevăzute următoarele obiective: dimensiuni mici ale celulei, dimensiuni reduse ale carlingii, folosirea unor dispozitive de comandă sigure pentru viteze mari, carlingă presurizată și armament defensiv comandat dintr-un post central. Având în vedere cerința de a se realiza o viteză mare și ținând cont de puterea motoarelor disponibile la acea dată, s-a optat pentru o aripă de anvergură mică, cu încărcare alară mare. La o greutate maximă prevăzută de 10,3 tone a avionului, rezulta o încărcare alară de 330 kg/m², ceea ce a impus folosirea de voleti Fowler și eleroane de mare eficacitate, de o construcție specială.

În vara anului 1939 începe construcția primelor două prototipuri, care vor fi terminate în 13 luni: Ar-240 V-1 (DO-CD, Werk-Nr. 240001) și Ar-240 V-2 (DO-CE, Werk Nr. 240002). Acestea nu aveau armament, deoarece dispozitivul de comandă a armamentului defensiv nu funcționa. Firma LWG produsese Fernrichtanlage FA-4 (Dispozitiv de ochire de la distanță FA-4), dar acesta nu a dat rezultate și a fost scos din program. A urmat FA-9, cu comandă hidraulică, produs de DVL cu o mitralieră MG-81Z. Perfecționat, acesta a fost acceptat sub forma FA-13. Probele în zbor ale sistemului FA-13 au început în 1940, pe un Me-110 C-1 (BA+CP) și au durat 3 luni. Au apărut probleme cu sistemul optic al instalației. Instalația, produsă de AVA Göttingen, era afectată puternic de givraj, ajungându-se la blocarea mecanismelor periscoapelor și dispariția vizibilității prin ele. Problemele s-au rezolvat prin adaptarea unui sistem de încălzire cu aer cald a mecanismelor și adaptarea, pentru sistemul optic, a unei pompe de vid și a unor capsule cu silicagel. Aceasta a făcut posibilă funcționarea instalației la înălțimi mai mari de 10 000 m. O altă problemă a fost cea a observării prin periscoape. Acestea aveau puterea de mărire x1,8 și un câmp de observare relativ redus, trăgătorului de bord fiindu-i destul de dificil să urmărească ținta. De aceea instalația FA-13 nu era adecvată pentru folosirea în condițiile dificile de timp.

Totuși, Arado a mai produs trei Ar-240 A-0, toate ca avioane de recunoaștere foto, fără armament: Ar-240 A-03, motorizat inițial cu DB-601E și apoi cu două motoare BMW-801TJ de 14 cilindri în dublă stea, cu turbocompresor Abgas, care dădeau 1520 CP la peste 10 000 m înălțime; Ar 240 A-04 și Ar-240 A-05 (cunoscute și ca Ar-240 A-0/U-1 și Ar 240 A-0/U-2), cu motoare DB-603A. Cele 5 avioane din seria A-0 au fost folosite operativ. A-01 și A-02 au intrat în dotarea JG-5 (Jagdgeschwader 5) Eismeergeschwader staționată la Petsamo, în Finlanda. Au acționat în cadrul 13. Staffel și au executat, în iarna 1942/43, recunoașteri foto în zona Murmansk-ului. În vara lui 1943, Ar-240 A-02 a fost afectat unității 2(F)122 la Frosinone, la sud-est de Roma, iar în timpul primului zbor de recunoaștere deasupra Mediteranei a fost nevoit să execute o aterizare forțată și a fost distrus. Ar-240 A-03 și A-05 au fost folosite și ele pe frontul de Est, în cadrul 3.(F)10 și 1.(F)100. Împreună cu avioanele de recunoaștere Ju-88 au executat misiuni deasupra dispozitivelor Armatei Roșii. Ar-240 A-04 (A-0/U-1) a fost afectat unei unități staționate la Perugia, la nord de Roma. În primul zbor efectuat a avut probleme cu motoarele și în urma unei aterizări forțate, a fost grav avariat, fiind transportat pe calea aerului la Arado pentru reparații.

La sfârșitul anului 1942 au intrat în probe Ar-240 V-7 și V-8, planificate să fie prototipurile seriei B. Nu difereau prea mult de aparatele seriei A, dar aveau motoare DB 605 A de 1475 CP care, folosind instalația de forțaj MW-50, puteau ajunge la 1800 CP. Armamentul consta din două mitraliere MG-17 cu tragere spre înainte montate la încadrarea aripilor și cele două turele MG-81Z ale sistemului FA-13. V-8 a mai fost înarmat și cu un tun Mauser MG-151/20 cu tragere spre înainte. Viteza atinsă a fost de 630 km/h. În timpul încercărilor la unități au fost însă atât de rău apreciate încât Arado a oprit programul de încercări.

Ar-240 V-9 (C-01) a fost prototipul pentru seria C. Avea anvergura de 16,59 metri, motoare DB-603A și a efectuat primul zbor în martie 1943. Fiind proiectat ca distrugător, era puternic înarmat: două tunuri MG-151/20 de 20 mm cu câte 300 proiectile cu tragere spre înainte în aripi; două tunuri MG-151/20 cu câte 300 proiectile în fuzelaj, cu tragere spre înainte; două turele FA-13 cu câte două mitraliere MG-131 de 13 mm cu câte 1000 cartușe.

V-9 a fost urmat de încă trei aparate din seria C: V-10 (C-02), V-11 (C-03) și V-12 (C-04). V-10 a fost realizat ca vânător de noapte, având montat un radar FuG-202 "Lichtenstein" și un container WT-151A (Waffentropfen) cu două tunuri MG-151/20 sub fuzelaj, cu tragere spre înainte. V-11 și V-12 au fost distrugătoare bombardiere. În afara de armamentul normal mai puteau transporta 1800 kg bombe. Motoarele DB-603A cu instalație de forțaj GM-1 făceau ca V-11 și V-12 să atingă, la o înălțime de 5700 m, o viteză de 644 km/h, dar pentru scurt timp. Dar, cu toate că viteza era foarte mare (V-9 a atins 674 km/h la 6450 m), criticile aduse în unități avioanelor din seria C au fost atât de mari încât s-a decis oprirea continuării programului Ar-240. Astfel încât au rămas în stadiu de proiect următoarele variante:

- Ar-240 D: Avion cu destinație multiplă cu motoare DB-614. - Ar 240 E: Bombardier cu motoare DB-603G, BMW-801J sau DB-627 și 2000 kg bombe. - Ar-240 F: Distrugător bombardier cu motoare DB-603G.

Deoarece Ar-240 practic nu a ieșit din stadiul de prototip, firma Arado a luat hotărârea realizării unei variante perfecționate. Noul avion a fost realizat pe o celulă standard de Ar-240 căreia i s-au adus unele transformări și a primit denumirea Ar-440. Primul prototip, Ar-440 V-1 (A-01) a început probele de fabrică în vara anului 1942. Până la sfârșitul lui noiembrie au mai fost terminate trei aparate Ar-440 A-0. Toate avioanele au fost trimise la E-Stelle (Erprobungs-Stelle - Centru de Încercare) de la Rechlin pentru probe. Lt. maj. Werner Thierfelder, unul dintre cei mai experimentați piloți de avioane distrugătoare, a zburat pe Ar-440 A-04 și a fost încântat de avion. L-a calificat ca fiind distrugător prin excelență. Totuși, datorită intrării în producție a Me-410 și a unor variante perfecționate ale Ju-88, Ar 440 a împărțășit aceeași soartă ca și Ar-240: nu a fost produs în serie.

Ar-440 a fost motorizat cu DB-603G care, cu instalația de forțaj GM-1, atingea 2000 CP. Avea elici VDM cu 4 pale, cu pas variabil, cu diametru de 3,4 metri. Motoarele utilizau benzină C2 de 95 octani sau C3 de 100 octani. S-a prevăzut și montarea unor motoare DB-627 (derivate din DB-603G), cu compresor în două trepte, ce dădea 2000 CP la 11 500 m.

Armamentul consta din două tunuri MK-108 de 30 mm în aripi cu câte 200 proiectile, cu tragere spre înainte, două tunuri MG-151/20 cu câte 300 proiectile în fuzelaj cu tragere spre înainte, două turele FA-13 cu câte două mitraliere MG-131 cu câte 900 cartușe. Mai târziu, tunurile MK-108 au fost înlocuite cu tunuri MK-103 de 30 mm cu câte 200 proiectile. Ca armament agrogat se mai putea lua la bord două tunuri MG-151/20 în gondola sub fuzelaj cu tragere spre înainte; câte un tun MG-151/20 cu 300 proiectile în gondolele motoarelor, cu tragere spre înapoi; un tun de mare calibru "Gießkanne" sub fuzelaj; două lansatoare ETC-500 pentru bombe SC-500 de 500 kg sub fuzelaj; aparate foto Rb. 50/30 în gondolele motoarelor.

La o greutate de 12 tone, Ar-440 atingea 700 km/h, iar cu GM-1 chiar 750 km/h. Ar-440 lua la bord 1347 litri combustibil într-un rezervor de 533 litri în fuzelaj și 4 rezervoare în aripi (2 de 213 litri și 2 de 194 litri). Pentru zboruri la mare distanță mai putea lua 2 rezervoare largabile de 450 litri sub aripi. În acest caz, raza de acțiune ajungea la 2700 km. Aparatura radio cuprindea câte o stație FuG-15, FuG-X, FuG-101 și FuG-25a.

Ca viteză, Ar-440 a fost al doilea avion de vânătoare german cu elice după Dornier Do-335.

În total au fost produse 15 aparate Ar-240: V-1, V-2, V-3, V-4, V-5 (A-01), V-6 (A-02), A-03, A-04 (A-0/U-1), A-05 (A-0/U-2), V-7 (B-01), V-8 (B-02), V-9 (C-01), V-10 (C-02), V-11 (C-03), V-12 (C-04) și 4 aparate Ar-440: V-1 (A-01), A-02, A-03 și A-04. Au fost folosite operativ numai Ar-240 V-3, V-5 (A-01), V-6 (A-02), A-03, A-04 și A-05.

ARADO Ar-240 V-6 (A-02)

A fost un avion de vânătoare-recunoaștere monoplan bimotor, biloc, cu tren de aterizare escamotabil, carlingă închisă și construcție integral metalică. Echipajul este compus din doi oameni: pilot și trăgător de bord.

Carlinga este dispusă în partea din față a fuzelajului. Are o vizibilitate excelentă în toate părțile datorită marilor suprafețe vitrate, inclusiv unor geamuri dispuse în partea din față și de jos a botului. Carlinga este presurizată și hermetizată. Membrii echipajului sunt dispuși în tandem, trăgătorul cu fața spre ampenaje.

Aripile, având un profil de mare viteză, sunt dispuse median față de fuzelaj. În partea centrală, între fuzelaj și nacelele motoarelor, în aripi sunt dispuse rezervoarele de combustibil.

Motoarele sunt de tip Daimler-Benz DB-601E de 1350 CP la 2700 rot/min. Radiatoarele de glicol, de formă inelară, sunt dispuse în fața motoarelor. Carenajul elicelor are o formă specială, tip tunel, care asigură accesul forțat al aerului la radiatoare. În nacelele motoarelor se escamotează jambele principale ale trenului de aterizare, care au câte două roți cu dimensiunile 840×300 mm. Ecartamentul este de 4260 mm. Tot în gondolele motoarelor sunt dispuse două aparate foto Rb 50/30, precum și antenele stațiilor FuG-15, FuG-101. Antena stației FuG-25a este dispusă pe fuzelaj. Motoarele antrenează elici VDM cu trei pale și pas variabil.

Roata de coadă, complet escamotabilă, are o roată cu dimensiunile 560×200 mm.

Armamentul este compus din două mitraliere MG-17 de 7,92 mm cu câte 1000 cartușe dispuse în bordul de atac al aripilor, la încadrarea cu fuzelajul, și instalația FA-13. Aceasta are două turele cu mitraliere MG-81Z cu câte două țevi de 7,92 mm, cu câte 2000 cartușe. Turelele sunt dispuse coaxial, una pe extradosul și una pe intradosul fuzelajului. Sunt comandate din carlingă iar ochirea se face prin două periscoape. Turelele au un unghi de tragere de 45° în sus sau în jos și 90° lateral.

DATE TEHNICE

Anvergura: 14 330 mm Lungimea: 12 810 mm Înălțimea: 3950 mm Suprafața portantă: 31,3 m² Greutate: gol: 6200kg, total: 9300 kg Încărcare alară: 297 kg/m² Putere specifică: 3,4 kg/CP Viteza maximă: 685 km/h la 5800 m altitudine Viteza de croazieră: 618 km/h Timp de ajungere la 6000 m: 9,5 min Viteza de aterizare: 136 km/h Plafon de serviciu: 10 500 m Autonomie maximă: 2880 km

VOPSIRE ȘI IMATRICULARE

Schema prezintă avionul Arado Ar-240 V-6 (A-02) în primăvara anului 1943 în timp ce se afla în dotarea escadrilei 13.(F)/JG-5 pe aerodromul Petsamo din nordul Finlandei.

Avionul este vopsit în albastru deschis (hellblau 65) pe intrados și cu un desen de camuflaj în kaki (schwarzgrün 70) și verde închis (dunkelgrün 71) pe extrados. Pe fuzelaj este vopsit un inel cu galben (gelb 04). Pe lateralele fuzelajului sunt trecute matricola aparatului (GL+OB) cu negru și crucea germană (Balkenkreuz) cu negru și alb. Tot pe intrados, capetele de plan sunt vopsite în galben. Pe extradosul aripilor este trecută doar partea albă a crucilor. Pe lateralele derivelor este trecută zvastika, neagră cu banderolă albă. Catargul FuG-25a, antenele, periscoapele, palele elicelor și tubul Pitôt sunt negre. Pe botul fuzelajului, în sângă, este trecut emblema JG-5. Interiorul carlingii este vopsit gri deschis. Bordul și consolele laterale sunt negre, obiectele din aluminiu nu sunt vopsite.

ARADO Ar-240 V-6 (A-02) CA MODEL

Nu există până la ora actuală niciun kit Ar-240. Totuși, o machetă statică nu este greu de executat, datorită formelor simple ale avionului. Poate fi executată din lemn de tei și carton, plus alte materiale. Atenție la carlingă și la coatele elicelor, care pot îmbunătăți sau strica modelul! Ca machetă zburătoare este cam dificil de executat, dacă vreți să respectați proporțiile modelului real, datorită suprafeței portante mici a aripilor.

SEMNIFICAȚIA NOTAȚIILOR DE PE PLANȘE

1. Periscop de ochire 2. Turelă MG-81Z 3. Mitralieră MG-17 4. Buson rezervorului de combustibil 5. Scară detașabilă 6. Aparat foto Rb. 50/30 7. Frână aerodinamică 8. Antena radarului FuG-202 "Lichtenstein" 9. Turelă MG-131

Text și desene: DAN LOIU

INIȚIERE

Rubrica pe care o inițiem începând cu acest număr se adresează în special celor ce doresc să realizeze o colecție de machete de vitrină.

Realizarea unei machete de vitrină corecte din toate punctele de vedere necesită destul de mult timp, dacă doriți să o confecționați singur. Acest timp poate fi redus utilizând kit-uri (machete din plastic ce urmează să fie montate).

Pe plan mondial, industria producătoare de kit-uri este foarte dezvoltată. Astfel de firme există pe toate continentele, iar unele dintre ele sunt destul de cunoscute și la noi în țară. Există o vastă rețea mondială de desfacere a kit-urilor, precum și o bogată literatură ce oferă modeliștilor documentația necesară realizării unor machete corecte. Amintim aici câteva dintre cele mai cunoscute firme ce produc kit-uri, cu mențiunea că ele reprezintă numai partea vizibilă a iceberg-ului, numărul total de firme fiind imens: Hasegawa, Fujimi, Revell, Matchbox, Heller, Italeri, ESCI, Airfix, Monogram, KP, și încă multe altele.

Kit-urile de avioane (de care ne vom ocupa în rubrica de față) se prezintă la mai multe scări de construcție. Cele mai răspândite sunt scările 1:72, 1:48, 1:32, 1:100, 1:144. Mai există și alte scări, mai puțin răspândite: 1:8, 1:24, 1:28, 1:50 și altele. După părerea mea, scara cea mai convenabilă pentru realizarea unei colecții este 1:72, din următoarele motive:

- Machetele au dimensiuni relativ reduse, permițând realizarea unei colecții mari într-un spațiu redus. - Sunt destul de mari pentru a fi ușor de montat și vizibile. - Sunt suficient de detaliate (și mai pot fi detaliate) pentru a obține în final adevărate bijuterii. - Sunt destul de ieftine (la preț oficial, nu la bursa neagră). - Scara 1:72 este scara cu cel mai mare număr de kit-uri produse (atât ca număr de exemplare, cât și ca număr de tipuri).

Și în comerțul nostru au apărut unele kit-uri la scara 1:72: PZL-11C, produs în Polonia, RWD-14, tot din Polonia, Tupolev Tu-2, Beriev Be-6, produse în RDG, iar anul 1989 a marcat apariția pe piață a primelor kit-uri românești: Fiat G-50, Hawker Hurricane și IAR-80/4, toate la scara 1:72, produse de firma JECO.

Totuși, cu toate că unele firme, cu o reputație solidă în domeniu, produc kit-uri de o foarte bună calitate, nu este suficient să avem un kit pentru a obține o machetă competitivă. În afara de îndemânare și sculele absolut necesare, mai avem nevoie de o bogată documentație, din următoarele motive:

- Unele piese pot avea defecțiuni din fabricație, care trebuiesc remediate. - Unele piese pot fi greșit proiectate și deci nu corespund cu modelul real. - Kit-ul nu conține piesele adecvate pentru varianta pe care vrem să o realizăm. - Kit-ul nu este suficient de detaliat pentru gusturile noastre și dorim să-l completăm. - Dorim să realizăm o vopsire și imatriculare diferită de ceea ce ne este oferit în kit.

O astfel de documentație cuprinde scheme de construcție corecte, scheme de vopsire, date tehnice, fotografii. Numai cu ajutorul acestora se poate realiza o machetă competitivă.

Rubrica de față, numită "Scara 1:72", propune să pună la dispoziție o parte din documentația necesară: scheme corecte, la scara 1:72, date tehnice și scheme de vopsire și imatriculare. De asemenea, va cuprinde și ceea ce în literatura de specialitate sunt cunoscute sub denumirea de "kit report", adică o analiză detaliată a unor kit-uri.

Desigur că materialul cuprins în această rubrică poate fi folosit și de către cei ce doresc să realizeze machete la alte scări. Trebuie doar să mărească (sau să micșoreze) desenele la scara pe care o doresc.

În revistă a fost prezentă deja o schemă la scara 1:72. Este vorba de bombardierul Martin B-57, prezentat în numărul 5-6/1990. Nu cunosc însă dacă există kit-uri de Martin B-57B.

Text și desene: DAN ILOIU

SEMNIFICAȚIA NOTAȚIILOR DE PE PLANȘE