În același an 1864 în care ROMÂNIA inaugura șirul navelor cu aburi în Flotila românească de Dunăre, ministerul de război a făcut demersuri pentru achiziționarea a 3 salupe canoniere și a 2 șlepuri. Costul total al acestor nave arătându-se prea ridicat, s-a hotărât să se comande în străinătate un singur vapor mai mare și 4 șlepuri. Contractul propus să se încheie cu un constructor englez - s-a încheiat în cele din urmă cu fabricantul Meyer din Linz (Austria), unde, în octombrie 1865, a plecat comandantul flotilei, locotenent colonelul C. Petrescu. Vaporul urma să poarte numele lui Ștefan cel Mare, strălucitul voievod al Moldovei care stăpânise la Dunăre și la mare cetățile porturi Chilia și Cetatea Albă. La încheierea construcției vasul nu îndeplinea toate condițiunile prevăzute în contract. A fost totuși primit și armat la Galați sub comanda căpitanului Carale, dar s-a scufundat apoi la întâia sa călătorie. Plecând în Giurgiu, a fost abordat în ziua de 18 martie 1857 de vaporul fluvial austriac „Szecheny" 5 mile în aval de Cernavodă, lângă malul românesc. „Abordajul, scrie istoricul naval Constantin Ciuchi, a fost judecat de o comisiune de arbitri aleasă prin bună înțelegere de către ministerul de război român și societatea austriacă de navigație pe Dunăre și care era compusă din comandanții stationarelor francez, austriac și englez. Comisiunea a găsit greșită manevra căpitanului Carale, iar guvernul român ca urmare fu osândit a plăti cheltuielile reparației vaporului Szecheny" în valoare de lei 10 mii. Această sumă a fost în urmă oferită de societatea de navigație pentru masa de întreținere a corpului Flotilei...

Pe bord s-au instalat inițial 2 guri de foc de fabricație piemonteză, ce armaseră cu douăzeci de ani înainte goeleta moldovenească de poliție „EMI". Ulterior, pe navă aveau să fie montate tunuri revolver Hotchkiss (cu țevi rotative). Corpul, ca și al României", era picturat în negru. Ca pavilion însă, a purtat de la început tricolorul vertical, stabilit prin legea din 26 martie 1867, cu armele țării la mijloc pe galben. Destinat călătoriilor de inspecție și vizitelor protocolare ale Domnitorului, până la războiul Independenței, ȘTEFAN CEL MARE avea să fie armat anual. În 1869, o prima călătorie mai lungă a avut loc la Turnu Severin, Domnitorul însoțind pe fratele său care pleca din țară. Iahtul a navigat în bune condiții, cu câte o singură escală, la Calafat, la ducere, și la Bechet, la înăpoiere (26-30 mai). Apoi, în august, iahtul face o a 2-a călătorie, tot dus și întors, de la Oltenița la Sulina, Domnitorul mergând în Crimeea pentru o vizită la curtea Țarului Alexandru al II-lea. Călătoria pe mare s-a făcut cu vaporul „Taurida" al companiei ruse de navigație pe mare. La 13 august iahtul era înapoi la Oltenița. La 26 august, după inaugurarea căii ferate București - Giurgiu, nava plecând din Giurgiu - a dus pe Domnitor la Turnu Severin, de unde și-a continuat marșul prin canalul Porților de Fier până la Baziaș, fiind prima navă românească cu aburi care să treacă frontiera țării. De la Baziaș, iahtul s-a înăpoiat la Galați.

Au urmat alte două călătorii, tot la Turnu Severin, una la 12 octombrie, cu ministrul Mihail Kogălniceanu, pentru a saluta și escorta pe Împăratul Franz Iosif al Austro-Ungariei care venea cu un vapor până la Rusciuc, în drum spre Egipt; alta în noiembrie, împreună cu ROMÂNIA, pentru a întâmpina și escorta vasul cu care Prințul Carol se înăpoia în țară cu soția sa, Principesa Elisabeta.

Scos din Dunăre prin grija companiei de navigație D.D.S.G., a fost dus la Turnu Severin unde s-a demontat mașina și a fost tras pe cală pentru reparația provizoriu a bordajului. Reparația definitivă s-a făcut apoi la Pesta, unde a fost dus de locotenentul Nicolae Dumitrescu, întors din Franța de la școala navală din Brest. Căpitanului Carale i s-a retras funcția, dar acest prim abordaj din istoria marinei române a arătat nevoia de ofițeri formați anume ca marinari, în țară sau în străinătate, și nu de cadre cu o experiență limitată.

ȘTEFAN CEL MARE a fost adus înapoi în țară la 1 august 1868, comanda sa fiind încredințată căpitanului Fougère, instructor venit din marina franceză. Numele oficial al navei fusese dat prin I.D. încă de la 15 februarie, iar inaugurarea" sa la Giurgiu de către Domnitorul Carol a avut loc în noiembrie 1868. Cu acest prilej, iahtul a făcut o prima călătorie de protocol până la Rusciuc (azi Ruse), cu guvernatorul turc al Vilaietului, Sabri Pașa, însoțit de Domn.

ȘTEFAN CEL MARE avea lungimea de 58 metri, lățimea 9,8 m, pescajul 1,1 m, iar viteza dată de mașina cu aburi atingea 8 noduri. Naviga și cu aburi, și cu vele, având doi arbori cu rande și un bompres cu focuri. Fotografii târzii, după transformarea sa în ponton, arată o formă de carenă destul de înaltă, care îi dădea o manevrabilitate relativă și ducea la un consum mare de combustibil. În interior avea amenajate locuințe pentru scurte călătorii.

În 1870 misiunea franceză de instruire a Flotilei (căpitanul Fougère) fiind rechemată, comanda navei a revenit căpitanului Nicolae Dumitrescu Maican. Sub comanda acestui ofițer cu experiența, ȘTEFAN CEL MARE a mers, în februarie-martie 1872, cu Doamna Elisabeta până la Buda Pesta, cu o singură escală de aprovizionare la Turnu Severin. În mai Doamna Elisabeta s-a înăpoiat în țară tot cu ȘTEFAN CEL MARE venind de la Baziaș și escortat apoi de ROMÂNIA, de la Turnu Severin unde venise Domnitorul Carol până la Giurgiu. Tot în mai iahtul a mai dus o dată familia princiară la Turnu Severin, iar în toamnă numai pe Domn de la Galați la Ismail (28-29 octombrie). La 1 ianuarie 1874 a urmat la comanda Flotilei, după maiorul A. Barbieri, maiorul N. Dumitrescu Maican. În același an a venit în țară și prima navă militară propriu-zisă a flotilei, canoniera FULGERUL, și s-a început o instrucție de război. În 1875, cele 3 nave cu aburi existente au alcătuit o mică diviziune care la 11 octombrie a plecat din Galați pentru trageri de artilerie la mare. ȘTEFAN CEL MARE, comandat de maiorul Ion Murgescu, împreună cu ROMÂNIA, au rămas la Ismail în timp ce FULGERUL a mers la Sulina și Küstenje (Constanța). După înăpoierea canonierei, întregul grup a plecat la 21 octombrie, la gura Oceacov unde navele au ancorat și executat trageri. Înăpoiindu-se la Ismail după trei zile, diviziunea a replecat la 26 octombrie, în linie de șir, la Tulcea, unde ofițerii au făcut o vizită oficială guvernatorului turc și schimb de vizite cu ofițerii navelor militare otomane aflate în port. Aceste manifestări de protocol căpătau astfel o însemnătate deosebită, navele românești comportându-se ca reprezentante ale unei țări pe deplin independente și nu formal vasale.

În războiul Independenței, pentru început, navele flotilei aveau să fie puse la dispoziția armatei ruse pentru transporturi de trupe și baraje de mine pe Dunăre. Armata română intrând oficial în război după declarația de independență din 9 mai 1877, marinarii ruși nu ar fi putut face față cerințelor din zona Dunării ale armatei ruse în primele trei luni de operațiuni decât folosind navele românești.

La 9/21 aprilie 1877, cu două zile înaintea începerii ostilităților ruso-turce, prezența unui monitor otoman la cotul Pisici (în aval de Galați) a determinat retragerea navelor flotilei de la Galați pe Prut. ȘTEFAN CEL MARE (căpitan Vasile Urseanu), având mașinile cele mai puternice, a remorcat pe ROMÂNIA, FULGERUL și 4 șlepuri până în jos de Giurgiulești. Acolo, maiorul Ion Murgescu a predat vasele, pe care rămăseseră mecanici și piloți, comandantului armatei ruse ce urma să treacă în Dobrogea, Murgescu rămânând atașat pe lângă generalul Zimmerman. Marinarii ruși, asigurând personalul militar necesar, au instalat pe ROMÂNIA și pe ȘTEFAN CEL MARE matereze de protecție ridicate deasupra copastiilor (saltele de grinzi de lemn având între grinzi o umplutură de pământ bătătorit, totul învelit în tablă de fier) și le-au armat cu câte un tun de 75 mm. Apoi, la 8/20 și 9/21 iunie, ȘTEFAN CEL MARE și ROMÂNIA au fost folosite la treceri de trupe ruse în Dobrogea, din Galați pe malul drept al Dunării în punctele Azaclău și Zatoaca. Trupele au înaintat prin lupte până la Măcin, armata otomană fiind silită să părăsească partea de nord a Dobrogei. Iahtul a rămas apoi la dispoziția armatei ruse până după încetarea ostilităților; a avut însă nevoie de reparații în urma uzurii căldărilor și a fost trimis în 1879 la șantierul din Pesta.

În martie 1881 ȘTEFAN CEL MARE a transportat de la Giurgiu în Dobrogea, dobândită la pace, 300 000 kg de sare, iar în aprilie a adus vestigii arheologice găsite în noua provincie. Apoi, la 29 și 30 noiembrie, iahtul a luat parte la inspecția ministerului de război, generalul G. Manu, făcută flotilei. Nava, având la bord pe ministru, după trecerea în revistă a vaselor, a mers însoțit de noua canonieră GRIVIȚA, până la Sulina. De acolo, după ce generalul Manu a inspectat cu canoniera insula Șerpilor dobândită odată cu delta și Dobrogea ȘTEFAN CEL MARE a adus înapoi la Galați pe ministru.

În anul următor, 1882, ȘTEFAN CEL MARE (maior M. Drăghicescu), ca și ROMÂNIA și GRIVIȚA, a luat parte la transporturi de trupe și material militar peste Dunăre în Dobrogea, unde se instalase divizia activă". Dar, de la sfârșitul lui iulie, a început executarea de sondaje pe Dunăre de la Brăila la Calafat pentru precizarea firului navigabil și însemnarea adâncimilor pe o hartă rutieră a fluviului întocmită de ofițeri români. În sfârșit, în noiembrie, timp de zece zile, a asigurat împreună cu ROMÂNIA transbordarea de pasageri de la Cernavodă la Giurgiu, calea ferată Constanța-Cernavodă fiind cumpărată de stat.

Sosirea în țară a bricului MIRCEA (august 1882) și armarea lui completă în campaniile următoare, a redus, începând din 1883, echipajele afectate celorlalte nave. Dar în 1884 iahtul avea să fie rearmmat pentru misiuni de protocol. La 14 aprilie ȘTEFAN CEL MARE (căpitan Hacec Emanoil), împreună cu MIRCEA și GRIVIȚA, s-au găsit la Giurgiu pentru a saluta trecerea prin țară, venind de la Constantinopol pe la Rusciuc, a moștenitorului tronului Austro-Ungariei, arhiducele Rudolf. Apoi, sub comanda superioară a comandantului flotilei, N. Dumitrescu Maican, și împreună cu canoniera GRIVIȚA și torpilorul de baraj ALEXANDRU CEL BUN, s-a deplasat la Turnu Severin pentru inspecția ministrului de război. La 17 august, aflat în Vârciorova, după trecerea pe ape scăzute a Porților de Fier, a primit la bord pe șeful statului, care călătorea la Belgrad spre a întoarce vizita anterioară la București a curții Serbiei. Ajuns a doua zi la amiază la Belgrad, iahtul a replecat spre țară în seara de 19 august, oprindu-se din nou la Vârciorova unde a debarcat regele Carol I. Pescajul său i-a permis să treacă apoi din nou prin Porțile de Fier, în timp ce GRIVIȚA și ALEXANDRU CEL BUN, care-l însoțiseră de la Drencova, și Baziaș au trebuit să aștepte creșterea apelor până la 2 octombrie.

În 1885, ca și celelalte nave ale Flotilei, ȘTEFAN CEL MARE a luat parte la 25 septembrie la un exercițiu de atac al noului port Tighina (Galați). Regele Carol I, care a privit aplicația, și-a exprimat apoi la bordul iahtului mulțumirea pentru modul cum s-a prezentat flotila.

În anii următori iahtul a făcut parte, împreună cu șalupele tip SMIRDAN din compania vaselor de rezervă, din Diviziunea Echipajelor de sub comanda colonelului Ion Murgescu. Acesta devenind comandant al flotilei la 10 mai 1888 și în același an sosind din străinătate noi nave militare de mare, ȘTEFAN CEL MARE a rămas în continuare dezarmat. După douăzeci de ani de serviciu, deși se mai foloseau pe Dunăre nave cu aburi, ajunsese depășit de epocă. În 1893 a fost scos de pe lista navelor active, fiind transformat în ponton cazarmă pentru echipaje. Așa mai apare nava într-o fotografie din 1905.

NOTĂ: Vaporul „Orient", montat în 1870 la Buda Pesta pentru societatea austriacă de navigație pe Dunăre (D.G.S.G.) a fost cumpărat de statul român în 1898 În 1902, a fost renovat și transformat în iaht regal civil, la Turnu Severin, rebotezat tot ȘTEFAN CEL MARE. Ultima călătorie de protocol avea să o facă în 1924 pentru ca în 1938, după o nouă renovare tot la Turnu Severin, să devină vas de pasageri al M.F.R.

Bibliografie selectivă: - Istoria Marinei Române, C. Ciuchi, Constanța, 1906 - Istoria Marinei Române, manuscris M. Negrescu, 1906 - Război pe Dunăre, Botez Kirijescu, București, 1905 - Corăbii străbune, Cr. Crăciunoiu, București, 1983 - Revista Marea Noastră Nr. 6/1938

NICOLAE KOSLINSKI CRISTIAN CRĂCIUNOIU FRIEDERICH PRASKI

Macheta originală a navei se găsește la Muzeul Militar Central din București.