TUNUL DE ASALT TAS T-III G

În cadrul programului de refacere a armatei germane, mult redusă în urma păcii de la Paris din 1919, Înaltul Comandament German (OberKomando der Wehrmacht) a pus un accent deosebit pe constituirea trupelor blindate. Ca urmare, la mijlocul anilor '30 s-a cerut specialiştilor militari realizarea unor materiale moderne care să intre în dotarea noilor divizii de șoc. În domeniul tancurilor au fost realizate tancurile T-III (PzKpfw III) și T-IV (PzKpfw IV).

Pentru însoțirea infanteriei în atac s-a cerut în 1936 realizarea unui vehicul blindat înarmat cu o piesă de artilerie de calibru mijlociu, capabil să distrugă punctele de rezistență ale inamicului. În această acțiune au fost angajate uzinele "Daimler Benz", pentru realizarea vehiculului, și uzinele "Krupp", pentru realizarea piesei de artilerie.

În 1937 au fost construite în vederea omologării primele 5 vehicule, care au primit denumirea de tunuri de asalt (Sturmgeschütz). Ele se bazau pe șasiul tancului T-III/B (6 perechi de galeți, fiecare pereche având arcuri pe torsiune; primele și ultimile perechi aveau pe fiecare parte amortizoare), căruia i s-a înlocuit turela cu o suprastructură blindată de formă dreptunghiulară, în care a fost montat un obuzier de calibru 75 mm cu țeavă scurtă tip Stuk 37 L/24. Obuzierul a fost montat în partea dreaptă a suprastructurii. Postul conducătorului se afla în stânga, la fel ca la tancul T-III. Conducătorul dispunea pentru observarea terenului de un episcop format din două telescoape periscopice. Blindatul nu era prevăzut cu mitralieră. Proiectilele erau fixate în rastele montate pe pereții interiori ai suprastructurii. Tunul de asalt dispunea de un post de radio emisie-recepție. Legătura între membrii echipajului se realiza prin tuburi acustice. Comandantul dispunea de o lunetă foarfecă pentru dirijarea tirului și observarea terenului. Motorul tunului de asalt era de tip "Maybach HL 120TR", cu 12 cilindri în V. Cutia de viteze era de tip "Maybach Variorex", cu 10 viteze preselective.

Pe baza probelor de omologare efectuate cu cele 5 blindate, s-a realizat prototipul tunului de asalt denumit "StuG Ausf A". Acest tip a fost pe șasiul tancului T-III/F, în perioada ianuarie-mai 1940, la firma "Alkett" din Berlin.

Primele 4 baterii de tunuri de asalt au fost folosite de armata germană în campania împotriva Franței în mai-iunie 1940, începând cu luptele din Ardeni. Rezultatele bune obținute au făcut ca producția acestor blindate să fie mărită; ca urmare la 22 iunie 1941, în momentul izbucnirii războiului între Germania și aliații săi și U.R.S.S., numărul acestora să ajungă la aproape 400.

În campania din răsărit, tunurile de asalt au fost folosite de multe ori, pe lângă destinația lor inițială, aceea de piesă de artilerie mobilă pentru însoțirea infanteriei, datorită blindajului frontal gros de 50 mm și a înălțimii scăzute care le permiteau o bună mascare în teren, și ca armă antitanc eficace împotriva tancurilor sovietice mijlocii și grele tip T-34 și KV-1, în ciuda faptului că tunul de asalt nu avea o piesă de artilerie adecvată acestui scop.

În urma experienței acumulate în timpul luptelor, cât și a perfecționărilor tehnice aduse construcției de blindate germane, tunurile de asalt au cunoscut modernizări ce au avut ca rezultat apariția mai multor variante a acestui blindat. Variantele pe lângă cea inițială Ausf A, au fost Ausf B, C, D, E, F, F/8, și Ausf G, tunurile de asalt fiind fabricate, pe toată durata celui de-al doilea război mondial, într-un număr de 9.235 de bucăți.

Primele 7 variante, A-F/8, au fost produse în intervalul ianuarie 1940-decembrie 1942. Din decembrie 1942 până în martie 1945 a fost produsă varianta Ausf G, cea mai numeroasă, într-o cantitate de 7.720 piese, față de cele anterioare, care au totalizat doar 1.515 bucăți.

Variantei Ausf B i s-a înlocuit cutia de viteze "Maybach Variorex" cu 10 trepte preselective cu cea tip "ZF SSG 77" cu 6 trepte, șenila a fost lățit de la 36 cm la 40 cm, iar roțile motrice și întinzătoare au primit un alt desen, asemănător celui de la tancul T-III/H, care permite o mai bună autocurățire de pământ a pintenilor în timpul parcurgerii terenurilor desfundate. La Ausf C și Ausf D suprastructura a fost redesenată cu unghiuri mai accentuate, pentru a înlesni ricoșeurile și a asigura astfel o protecție mai bună a echipajului în timpul luptelor.

Începând cu varianta Ausf E pentru legătura între membrii echipajului, în interiorul tunului de asalt a fost montat un interfon care a înlocuit tuburile acustice, iar armamentul a fost suplimentat cu o mitralieră tip "MG 34" calibru 7,92 mm. La varianta Ausf F principalele perfecționări au constat în înlocuirea obuzierului cu un tun antitanc calibru 75 mm cu țeavă lungă, tip Stuk 40 L/43, și în instalarea în compartimentul de luptă a unui ventilator electric, același cu cel folosit pe tancurile T-III și T-IV, pentru aerisirea habitaclului. Prin montarea tunului antitanc, tunurile de asalt varianta Ausf F au devenit excelente arme antitanc, care puteau lupta cu succes de la distanță cu tancurile sovietice T-34.

Varianta de tun de asalt Ausf F/8 a cunoscut modificări majore. Noul blindat, construit pe șasiul tancului T-III variantele J și L, avea blindajul frontal îngroșat prin sudarea deasupra plăcilor de 50 mm a unor plăci suplimentare de 30mm, iar blindajul din spate mărit de la 30 la 50 mm. La această variantă părțile laterale au primit o protecție suplimentară prin montarea unor scuturi verticale, care aveau rolul de a declanșa explozia proiectilelor antitanc înainte de atingerea blindajului. Începând cu această variantă de tun de asalt s-a introdus un nou model de tun antitanc calibru 75 mm tip Stuk 40 L/48, mai eficient decât cel precedent.

Ultima variantă de tun de asalt fabricată de industria germană a fost cunoscută sub indicativul Ausf G, produsă în perioada decembrie 1942-martie 1945. Blindajul frontal a rămas în continuare cel de 80 mm (inițial placă de 50 mm, peste care era nituită o alta de 30 mm; ulterior, în a doua parte a producției, cele două plăci au fost sudate între ele). În părțile laterale erau montate scuturi blindate verticale, la fel ca la varianta F/8. Suprafețele blindate ale tunului de asalt erau cimentate cu un ciment special care îl proteja împotriva minelor magnetice.

Suprastructura a fost modificată: în partea stângă spate a fost montată o cupolă rotativă pentru comandantul blindatului, cupolă prevăzută cu 8 episcoape, care permiteau acestuia observarea terenului din interior. În chepengu‌l cupolei era montat un capac de mici dimensiuni, care permitea scoaterea lunetei binoculare în exterior fără deschiderea cupolei. La ultimele piese din varianta Ausf G fabricate în 1945 cupola era fixă, fiind protejată în față de un blindaj în formă de potcoavă, care avea menirea să contribuie la ricoșul gloanțelor sau schijelor ce ar fi lovit vizoarele cupolei.

În dreapta cupolei a fost tăiat un chepeng, care se deschidea spre spate, pentru servantul mitralierei, mitraliera care putea fi instalată pe un scut metalic rabatabil.

În față, pentru evacuarea forțată a tunului de asalt, se aflau două chepenguri. Ventilatorului electric i s-a schimbat amplasamentul, la această variantă fiind montat în peretele vertical din spatele suprastructurii.

Ca armament, varianta Ausf G dispunea de un tun antitanc de calibru 75 mm tip Stuk 40L/48 și o mitralieră de calibru 7,92 mm tip MG 34 sau MG 42. Din anul 1944 pe tunurile de asalt a fost montată o a doua mitralieră, una din tipurile menționate, coaxială cu tunul.

La începutul anului 1944 scutul mobil al tunului, montat în jurul țevii în locul unde aceasta ieșea din suprastructură, a căpătat o formă nouă. S-a renunțat la forma trapezoidală, aceasta fiind înlocuită cu aceea de pară, fapt pentru care scutul a fost poreclat în epocă "Saukopfblende" sau "Saukopf" (cap de porc).

La sfârșitul primăverii 1944 unele din piesele construite au fost înarmate cu mitraliere prevăzute cu telecomandă, care puteau fi mânuite din interiorul tunului de asalt; acest sistem permitea rotirea armei la 360 grade (era folosit și pe tancurile germane "Panther" și "Tiger").

La varianta Ausf G suprastructura a primit o nouă organizare interioară ceea ce a contribuit la sporirea cantității de proiectile transportate de la 44 la 54. De asemenea, au fost mărite rezervoarele de carburant, fapt ce a contribuit la creșterea autonomiei la 155 km, comparativ cu 140 km la varianta F/8.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, mare parte din tunurile de asalt au fost distruse de învingătorii Germaniei; o altă parte din ele au fost utilizate de țări din Europa de est vreme de alți câțiva ani. Ultima lor apariție pe un câmp de luptă s-a produs în 1956, în timpul conflictului din Suez, respectivele piese provenind din capturile făcute de armata sovietică în anii conflagrației mondiale și pe care în jurul lor '50 U.R.S.S. le vânduse unor țări din Orientul Apropiat.

Printre armatele care au utilizat tunurile de asalt germane în timpul celui de-al doilea război mondial s-a numărat și armata română. Acest tip de blindate a primit în România indicativul TAS T-III (tun de asalt T-III). Ele au fost achiziționate în cadrul programului de modernizare a trupelor blindate adoptat de Marele Stat Major român în anul 1943. Acesta prevedea crearea și dotarea, alături de Divizia Blindată (înființată în 1941), a încă două divizii blindate prin transformarea diviziilor 8 și 5 cavalerie. În acest scop, în toamna anului 1943, în urma convorbirilor interaliate româno-germane, s-a convenit un program privind livrarea de material blindat german (tancuri, tunuri de asalt, transportoare blindate, autoblindate) către România, program care a primit numele de cod "Olivenbaum" ("Măslinul"). Materializarea acestuia a debutat la începutul lunii decembrie 1943 și a continuat până în august 1944, în această perioadă trupele blindate române intrând în posesia a 9 baterii de asalt (108 piese varianta G). Tunurile de asalt, care erau organizate în unități similare celor din artilerie, respectiv baterii și divizioane, au fost incluse în dotarea Diviziei 1 Blindată "România Mare" (fosta Divizie Blindată), a Diviziei 2 Blindată (fosta Divizie 8 cavalerie) și a Detașamentului Blindat din Armata 4 română. Câteva piese au fost păstrate la Centrul de Instrucție al Trupelor Motomecanizate de la Târgoviște ca material pentru instrucție. Divizia 5 cavalerie nu a mai apucat să primească materialul prevăzut, deoarece la 23 august 1944 România a rupt alianța cu Germania și a trecut în tabăra Națiunilor Unite.

Până la 23 august 1944 tunurile de asalt din dotarea Diviziei 1 Blindată au fost folosite în luptele de pe frontul din Moldova din primăvara și vara anului 1944 și în timpul ofensivei sovietice de la Iași-Chișinău, desfășurate între 19-23 august 1944. O parte din ele au fost distruse în aceste confruntări. Divizia 2 Blindată, care se afla în rezervă, nu a mai apucat să utilizeze materialul blindat pe front, deoarece la 22 august materialul său blindat, printre care se numărau și 21 de tunuri de asalt, a fost sechestrat de germani, care au alcătuit cu el Detașamentul Blindat Braun.

După 23 august, în perioada confuză care a urmat până spre 28 august 1944, în care trupele sovietice au continuat să captureze unități române, deși acestea încetaseră operațiunile militare împotriva lor, Divizia 1 Blindată, care se retrăgea spre București, a pierdut cea mai mare parte din efective și material. Din divizie s-a salvat o mică parte, care a format Detașamentul Blindat lt.-col.Gh.Matei, parte ce a continuat să lupte în cooperare cu trupele sovietice în estul Transilvaniei la sfârșitul lunii septembrie 1944.

Tunurile de asalt aflate la Centrul de Instrucție al Trupelor Motomecanizate de la Târgoviște, împreună cu celelalte blindate aflate aici și cu materialul Regimentului 2 de luptă, reunite în Detașamentul Blindat general G.Nicolescu, au fost utilizate în perioada 23-30 august în luptele împotriva trupelor germane desfășurate la București, Băneasa, Otopeni și Valea Prahovei.

După 30 august toate blindatele au fost reunite în Corpul Motomecanizat general Gh. Rozin (din 28 septembrie aici a fost inclus și detașamentul Blindat lt.-col Gh.Matei), corp care a luptat până la 25 octombrie în subordinea Armatei 4 române pentru eliberarea Transilvaniei, apoi în Ungaria până la Tisa.

Pe 26 octombrie 1944 comisia aliată de control a Națiunilor Unite de la București, în care sovieticii aveau primul cuvânt de spus, a impus României să desființeze o serie de divizii de elită din trupele de cavalerie, vânători de munte, infanterie. Alături de acestea s-au numărat și Divizia 1 Blindată și Regimentul 1 de luptă. Materialele blindate au fost cedate Regimentului 2 care de luptă, printre ele numărându-se și 13 tunuri de asalt, care le-a folosit în luptele duse în Cehoslovacia și Austria în perioada martie-mai 1945.

După război tunurile de asalt model german au rămas în dotarea trupelor blindate române până la începutul anilor 50 când au fost înlocuite cu autotunuri sovietice tip SU-152.

1. Tun de asalt TAS IIIG distrus în Transilvania (sept. 1944) 2. Încărcarea piesei de artilerie la un tun de asalt. În stânga se observă apărătoarea care proteja tunarul în momentul reculului. 3. Tun de asalt TAS IIIG din regimentul 4 Roșiori blindat, la parada militară de la 23 august 1945 din Piața Palatului Regal. Pe scutul lateral, în alb, se află simbolul "Sfântul Gheorghe omorând balaurul" (însemnul trupelor blindate din cavalerie). Capetele vopsite în alb ale aripilor și inelul de pe articulația mobilă a tunului erau însemnele de recunoaștere ale blindatelor românești. 4. Infanterie română îmbarcată pe un TAS IIIG german, pe frontul de est. Se observă foarte bine stratul de ciment antimagnetic de pe blindajul frontal. 5. Detaliu al unui tun de asalt TAS IIIG. Se remarcă blindajul articulației mobile a piesei de artilerie, poreclită în epocă "saukopf" (cap de porc). 6. O baterie de tunuri de asalt. Se observă pe lângă cele 5 tunuri de asalt și vehicule blindate semișenilate de sprijin. 7. Trăgător la mitraliera de pe un tun de asalt german. Arma este un Mauser MG 42 cal 7,92mm. 8. Tun de asalt TAS IIIG românesc pe frontul din Cehoslovacia. Gura țevii tunului este protejată de o bușă împotriva intemperiilor.

DATE TEHNICE ALE TUNULUI DE ASALT TAS T-IIIG (Sturmgeschütz StuG III Ausf G)

Echipaj: 5 oameni Greutate: 23,9t Dimensiuni: - lungime 6,77m - lățime 2,95m - înălțime 2,16m

Armament: - 1 tun antitanc cal. 75 mm tip Stuk 40 L/48 - 1 mitralieră cal. 7,92 mm tip MG 34 sau MG 42

Muniție: - 54 proiectile cal. 75 mm - 600 cartușe cal. 7,92 mm

Blindaj: - frontal 50 mm+30 mm sau de 80 mm - lateral 30 mm (suplimentat cu scuturi laterale de 11mm) - peretele din spate al compartimentului de luptă 50mm - tavanul compartimentului de luptă 11 mm - podeaua compartimentului de luptă 26 mm

Motor tip "Maybach HL 120TAM cu 12 cilindri în V cutie de viteze tip ZF SSG 77 cu 6 trepte - putere 300 C.P. 2.000 tur/minut - carburant: benzină - răcire cu apă

Performanțe: - viteză maximă pe șosea 40 km/h - viteză maximă pe câmp 24 km/h - obstacole verticale de 0,6 m - tranșee de 2,3 m - vaduri de 0,8 m - pante de 30%