Încă de la sfârșitul secolului XVIII, înainte de apariția torpilei automobile au apărut adepții idealului "mic contra mare" (David contra Goliat, Războiul microbilor etc în publicațiile timpului). Unul dintre aceștia a fost inginerul francez Forfait care l-a convins pe Bonaparte să cheltuiască inutil milioane de franci aur pentru a construi flotila de invazie de la Boulogne. Aceasta era formată din numeroase nave mici, de dimensiunile șalupelor armate cu tunuri, unul sau două fiecare, și care pe un calm plat putea oferi o partidă dificilă britanicilor.

Prin 1859, amiralul Joinville scria: "Poate că nu acordăm o suficientă atenție importanței micilor noastre unități, canoniere și altele cărora progresele gigantice ale artileriei le oferă o așa de mare eficacitate în războiul ofensiv și în apărarea litoralului". La 15 iunie 1865 în timpul dezbaterilor pentru bugetul marinei din Corpul legislativ francez un deputat spunea "De abia au apărut cuirasatele că iată o nouă descoperire ce vine să răstoarne totul. Cu ajutorul unei mici sume de 500 de franci poți face să sară în aer la distanță și fără primejdie o navă cuirasată care a costat opt milioane". Iată exprimarea în termeni contabili a ideii de bază ce avea să fie dezvoltată prin 1880 în teoriile noului curent.

Un alt amiral francez celebru pentru lucrările sale de istoria marinei și nu pentru bătăliile purtate, Jurien de la Gravière spunea încă înainte de 1870: "flotilele de nave mici de mare viteză, apărate de marea lor mobilitate vor fi practic invulnerabile și deci, ca urmare, flotele de greoaie cuirasate vor fi în imposibilitatea de a le împiedica... toate noutățile care amenință colosii și tind să emancipeze muștele sunt un progres de care Marina franceză trebuie să țină seama pentru a-și dubla în câțiva ani forțele.

Prin 1874-1875, Aube, un ofițer superior de marină începe să-și publice propriile păreri și teorii în "Revue de Deux-Mondes". Imediat părerile lui sunt îmbrățișate de tinerii ofițeri de marină și mai ales de către un grup de ziariști a căror pasiune devine brusc marina. Iată ce susține cel care ulterior va deveni amiral și animatorul principal al lui "Jeune École":

"În caz de conflict, escadra mai slabă va rămâne în bazele proprii și va refuza lupta, escadra mai puternică rămânând și ea în expectativă cu teama de a-și expune marile unități torpilelor inamice". Este interesant de subliniat faptul că ideile acestea se vor confirma întocmai în timpul primului război mondial în Mediterană.

Dotat cu un talent literar deosebit Aube, era animat de sentimente umanitare pe care viitorul le va cota, din păcate, naive. El își imagina că progresul armamentului, bazat pe noile descoperiri științifice vor duce la "abolirea războiului", dar nu a prevăzut actualul echilibru al teoriei nucleare, bază a politicii de disuasiune.

Ideile sale au apărut într-un moment optim. Marina franceză, cu posibilități bugetare relativ reduse trebuie să facă față concurenței britanice: fără însă a o imita în construcția de flote cuirasate. În fața ei erau două sarcini precise: aceea de a apăra propriul litoral și aceea de a produce cât mai multe pierderi liniilor comerciale maritime, Anglia fiind dependentă de comerțul pe mare.

Cu alte cuvinte, ideea era de a câștiga războiul naval fără a angaja flota inamică, de a-i distruge căile de alimentare. Și această teorie este veche de secole, adaptată noilor arme. Și ea își va găsi confirmarea în ceea ce au încercat să facă germanii cu submarinele în cele două războaie mondiale.

Adepții fanatici ai noului curent și-au făcut un punct forte din considerarea navelor cuirasate ca inutile. În conceptele noilor profeți cuirasatele au numai defecte. Ele sunt negarea principiului diviziunii operative deoarece acumulează la bord toate mijloacele de atac și de apărare: tehnic sunt decretate condamnate prin progresul torpilei, care schimbă radical condițiile de luptă și le face inapte atât pentru ofensivă cât și pentru defensivă. În consecință nu se vor mai da mari bătălii și nici angajamente între escadre care de obicei au fost nefaste francezilor (concluzia este falsă) și în sfârșit foarte important este argumentul financiar: un cuirasat costa treizeci de milioane, un crucișător numai zece, iar un torpilor două sute de mii de franci.

Totul se baza pe ideea utilizării torpilei ca armă perfectă; odată lansată ea funcționează sigur și își lovește ținta. Arme perfecte nu există și nici torpila nu a făcut excepție de la această regulă.

Ideile acestea nu au apărut numai în Franța. Ele au circulat cu largi ecouri și în Statele Unite ale Americii și în Anglia, Rusia, Germania, Italia și chiar la noi în țară.

În 1873 amiralul american Porter, erou al războiului de secesiune spunea: "Îmi exprim convingerea că torpila, deși este încă în copilărie, este destinată să ocupe un loc de mare importanță în viitoarele războaie maritime", iar în Italia, amiralul Saint-Bon mergea mai departe: "Îndrăznesc să spun că nava torpiloare este arma prin excelență".

Odată stabilită soarta cuirasatelor prin aceste teorii, adepții "Tinerei Școli" au emis o altă idee: războiul de cursă contra liniilor comerciale inamice. Pentru aceasta trebuiau utilizate crucișătoare rapide, agile și fără altă protecție decât propria lor viteză. Aceste nave conduse de comandanți îndrăzneți, cu două trei tunuri de 120-150 mm și câteva tuburi lans-torpile nu trebuiesc protejate pentru că ele nu trebuie decât să lovească prin surprindere și să dispară... Din fericire nu trebuiesc multe, Marile linii comerciale oceanice sunt cel mult o duzină și numai acolo trebuie să acționeze crucișătoarele". Este o interpretare eronată a învățămintelor războiului de secesiune american și a succeselor navei corsar Alabama ce a perturbat traficul comercial federal. Ideea a fost aplicată de germani la începutul primului război mondial când câteva crucișătoare ușoare, printre care a remarcat în mod deosebit Emden au reușit să le pună mari probleme britanicilor.

Mai mult, printre adepții lui "Jeune École" se găsesc câțiva care nu ezită să emită teoria războiului naval total, criticată cu atâta indignare în Franța la aplicarea ei de către germani în cursul primului război mondial. Iată un extras din "Studiu de strategie navală" de Z. Vignat și Paul Fortin în 1893:

"Toate combinațiile strategiei se bazează pe ideea dreptului absolut al forței în război. Nu există alt drept în război decât dreptul celui mai tare. Generozitatea nu are loc decât în tratate. Nu există decât lașitate, slăbiciune sau tărie de acțiune. Cel mai puternic trebuie să-și valorifice toate atuurile teribilei sale superiorități. Nu există deci limite, decât propriul interes pentru zdrobirea adversarului... Cu ce este mai mare crima de a scufunda o navă comercială decât una de război a inamicului? Și în unul și în celălalt caz nu se urmărește același scop distructiv?... armele noi au dat războiului pe mare un caracter rapid și anonim care permit noi combinații și procedee de distrugere în ciuda tuturor drepturilor actuale. În acea perioadă în care mai era mult de învățat în materie de barbarie în războiul naval, asemenea idei au atras nenumărate proteste.

Dacă opiniile specialiștilor apar cel puțin fundamentate de experiență și cunoștințe tehnice avansate, cele ale ziariștilor se bazau pe... entuziasm. Liderul de necontestat al adepților nemarinari ai lui "Jeune École" a fost Gabriel Charmes. Impresionat de modul în care au fost întrebuințate torpilele contra flotei otomane în cursul războiului nostru de independență, atât pe Dunăre cât și pe Marea Neagră, acesta publică lucrarea "Torpiloarele autonome și viitorul marinei" în 1885:

"Se știe că este suficientă explozia unei singure torpile în flancul unui cuirasat pentru a-i rupe cuirasa, a face o breșă înfricoșătoare și al scufunda imediat".

Pe lângă acest tip de navă port-vedetă el anticipa realizarea unor canoniere de foarte mici dimensiuni ce transportau cu mare viteză un singur tun de calibru mijlociu. "Un afet plutitor cu o viteză cât mai mare posibilă, care poate să scape prin fugă de adversari și care apărând în fața unui port inamic este în măsură să îi lovească imediat instalațiile și să le distrugă sub masa proiectilelor.

Charmes credea că un grup de luptă format din două mici canoniere, patru torpiloare de atac și patru de apărare puteau fi capabile "să vină de hac unui cuirasat de mari dimensiuni". Datorită suprafeței reduse oferite tirului inamic și vitezei mari, el credea că torpiloarele pot fi invulnerabile și făcea o puternică propagandă axiomei formulate de Aube: "orice escadră atacată noaptea de către o flotilă de torpiloare împreună cu una de canoniere este o escadră virtual distrusă".

Cristian Crăciunoiu

Practica avea să confirme după adepții teoriei sau să infirme după părerea celor ce combăteau (în fruntea lor se găsea celebrul teoretician american Mahan) în războiul ruso-japonez din 1904 când în cel puțin două situații favorabile torpiloarele japoneze au atacat noaptea cuirasatele rusești, cu rezultate neconcludente.

În timpul manevrelor flotei franceze din Mediterană în 1884, două torpiloare aveau să facă adevărate minuni contra cuirasatelor, succesul exercițiilor aplicative fiind confirmat în campania din China a escadrei amiralului Courbet în 1885 când o șalupă armată cu o torpilă de scândru avea să scufunde un cuirasat chinez. "Este totuși posibil să fie lansată în plină mare o escadră de mici torpiloare ce ar putea domina Mediterana sau zone ale Atlanticului și care ar putea astfel să asalteze cuirasatele inamice la mii de kilometri de bazele lor... Sunt gata să recunosc că este prematur să afirmăm că s-a făcut demonstrația completă a eficacității torpilelor contra cuirasatelor, dar astăzi, este sigur, este incontestabil că dificultățile torpiloarelor nu au fost învinse, dar nu vor întârzia să fie".

Teoriile expuse în presă implicau nu numai aspecte strict de tactică navală ci și de drept maritim, morală, tehnică etc. Nu este deci de mirare că au stârnit o adevărată polemică, ziarele franceze împărțindu-se în două tabere, cititorii de asemenea. Ecourile polemicii au trecut rapid hotarele Franței și au stârnit vii dispute în rândul marinelor străine, inclusiv în România. Atât de mare era popularitatea ideilor "Școlii Tinere" încât deși de multe ori s-au dovedit a fi pură fantezie, ele au schimbat miniștri ai marinei și au făcut ca între 1880 și 1909 să fie cheltuiți ineficient 765 milioane franci aur și Franța să treacă din a doua putere navală a lumii în poziția a cincea. Niciodată nu au fost cheltuiți mai mulți bani pentru o doctrină militară bazată mai mult pe imaginație decât pe experiență. În timp ce Franța construia unități experimentale cu costuri ridicate, unități ce s-au dovedit neviabile, Consiliului Superior al Marinei s-a opus acestor idei, dar opinia membrilor Parlamentului era cea care triumfa. În același timp în Germania, marele amiral Tirpitz făcea o flotă pe care să o poată opune Angliei.

Cei care s-au apropiat cel mai mult de conceptele navei de mici dimensiuni pe post de afet plutitor au fost olandezii. Ei au construit între 1877 și 1879 o serie de unități cu o lungime de numai 26,2 m și un deplasament de 244 tone, înarmate cu un tun de 280 mm și alte patru mai mici. Cele 16 unități ale clasei "Wotan" nu au fost niciodată implicate în nici o acțiune militară, dar au influențat evoluția ulterioară a unităților de mici dimensiuni. Două elici puse în mișcare de două mașini alternative de câte 55 CP îi permiteau deplasarea cu 7,5 noduri. Tunul de mare calibru era montat într-o barbetă circulară, ochirea pe direcție efectuându-se prin manevrarea navei, lucru perfect posibil pe canalele interioare olandeze.

Din această clasă face parte și "Ambrakia".