Modelul vedetei torpiloare suedeze tip SPICA

Condițiile geografice și climatice specifice ale Suediei au dus la dezvoltarea unei doctrine specifice de apărare maritimă a teritoriului. Clima rece, coastele de peste 3000 de kilometri pline de golfuri și fiorduri, stânci și insule nu sunt foarte favorabile pentru navigație. Navele de război construite și utilizate aici țin seama de aceste condiții. A trecut vremea marilor unități, a crucișătoarelor, distrugătoarelor și chiar a torpiloarelor ce astăzi au trecut în rezervă, misiunile lor fiind preluate de fregate, corvete și vedete torpiloare. În baza politicii ei de neutralitate, Suedia și-a construit singură flota și aviația, fiind din acest punct de vedere absolut independentă. Flota este divizată în Marea Nordului și în Marea Baltică.

CAPELLA, navă din clasa "SPICA 1"

DATE TEHNICE Deplasament: standard 190 t; max. 230 t Lungime: 42,5 m Lățime: 7,1 m Pescaj: 2,6 m Propulsia: 3 turbine cu gaz Bristol Siddley Marine Proteus 1274 cu câte 3131 KW (4300 CP) Viteza de croazieră: 40 de noduri Echipaj: 8 ofițeri, 10 maiștri militari și 12 marinari Armament: un tun 57 mm semiautomat Bofors, 6 tuburi lanstorpile de 533 mm, rachete neghidate de 103 mm, rachete de 57 mm, în prezent au fost adaptate sisteme mai moderne.

VÄSTERVIK, navă din clasa "SPICA 2"

Imediat după cel de al doilea război mondial a fost evidențiată în politica navală suedeză politica de înlocuire a marilor unități, greoaie, cu unități mici, rapide și polivalente, capabile de reacții și riposte rapide. Au fost proiectate și construite vedete torpiloare și purtătoare de rachete, corvete purtătoare de rachete, submarine mijlocii și puitoare de mine. Noile vedete torpiloare au ajuns să aibă o autonomie respectabilă prin utilizarea noilor tipuri de motoare economice. În anii 1954-1960 au fost construite cele 11 unități ale clasei PLEJAD iar între 1966-1968 cele 6 unități ale clasei SPICA I.

Proiectarea navelor din această clase a început încă din anul 1959.

Aceste vedete au puntea continuă și etrava întărită pentru a putea naviga printre ghețuri. Soluția arhitecturală este simplă și tipică pentru unitățile claselor următoare: comanda concentrată la înălțime și totul coordonat de acolo. Pentru apărarea imediată se utilizează un tun automat del 57 mm, montat într-o turelă. Cuplurile planului de forme sunt în formă de U accentuat, fapt ce îi crește stabilitatea pe mare montată. Pentru lupta antisubmarin sunt utilizate grenade montate în pupa. Propulsia este asigurată de turbine cu gaz, ceea ce îi permite să atingă o viteză maximă de 40 noduri.

Trei unități au fost construite în șantierul Gotaweken (T 121 la T123) în timp ce restul la șantierul Karlskronavarvet. Ele au fost numite: T 121 Spica, T 122 Sirius, T 123 Capella, T 124 Castor, T 125 Vega, T 126 Virgo.

În construcția lor au fost folosite numeroase aliaje ușoare, mase plastice ignifuge, precum și noi concepte de survabilitate. O atenție deosebită a fost acordată instalațiilor de climatizare. La vremea respectivă fiecare unitate a costat câte 115 milioane de coroane suedeze (rata de schimb era de 5,8 coroane/1$ USA).

Culorile:

Există două moduri de colorare:

Standard: opera moartă - gri, puntea gri închis, opera vie - roșu sau verde oliv, ancorele, țevile tunurilor, platformele lansatoarelor de torpile negre, numărul tactic alb cu umbre negre.

Camuflaj: Această variantă este des utilizată în marina suedeză deoarece unitățile acționează în apropierea țărmurilor. Nu avem o fotografie cu unitățile clasei Spica 1 camuflate, dar camuflajul este asemănător cu cel din clasa Spica 2, adică pete mari de culoare gri, verde închis și maro.