Racheta sol-aer "TAIFUN"

Rachetele sunt un mijloc de luptă cunoscut încă din antichitate, când au fost inventate și folosite de chinezi. Însă, datorită bătăii și preciziei scăzute, au fost folosite doar sporadic până în secolul XIX, când utilizarea lor ca armă a cunoscut o oarecare dezvoltare.

Secolul XX consacră racheta ca armă folosită masiv în luptă, în special începând cu cel de-al doilea război mondial. Au fost folosite atunci rachete din toate categoriile (sol-sol, sol-aer, aer-aer, aer-sol), pe toate teatrele de luptă și în cantități masive. Apar tot atunci și rachetele cu combustibil lichid, ce au constituit un pas important în tehnologia armamentului reactiv.

"TAIFUN" a fost o rachetă germană din categoria sol-aer, nedirijată. Dezvoltarea ei a început în anul 1944, fiind realizate mai multe variante, la început cu combustibil solid. Acestea nu au dat însă rezultate mulțumitoare, datorită impreciziei cauzate de arderea neuniformă a pulberii. Începând cu tipul "F" (singurul utilizat efectiv în lupte, dar pe o scară mică) s-a trecut la utilizarea combustibilului lichid, performanțele devenind satisfăcătoare.

"TAIFUN F" avea: - lungime de 1,9 m - diametrul de 0,1 m - greutatea de 19,3 kg - 4 aripioare stabilizatoare

Propulsia era asigurată de un motor rachetă cu combustibil lichid, compus din două substanțe: acid azotic, aflat într-un rezervor interior (4) și butil eter, dispus într-un rezervor exterior (5). Admisia combustibilului în camera de ardere (6) se făcea prin arderea unei mici cantități de cordită (3). Motorul ardea 2,5 s și dezvolta o forță de tracțiune de 1000 kgf, ce imprima rachetei o viteză maximă de 900-1050 m/s, bătaia maximă fiind de 12 km.

În conul rachetei se afla încărcătura de luptă (2), în greutate de 0,6 kg exploziv brizant și focosul de proximitate/fuzant (1).

Lansarea rachetelor se făcea din lansatoare compuse din 60 de tuburi lungi de 2 m. Aceste tuburi aveau la interior niște ghidaje spiralate, ce imprimau rachetei o mișcare de rotație în vederea realizării stabilizării pe traiectorie.

Tehnica de utilizare consta în crearea de baraje de rachete, prin lansarea tuturor rachetelor într-o singură salvă, cu durata de 1,5 s și intervalul de lansare între două rachete de 0,025 s. Acest procedeu era adecvat împotriva formațiilor masive de bombardiere americane, ce atacau frecvent ținte din Germania, pe timp de zi, în 1944.

Ținând cont de altitudinea de la care bombardau americanii (7000 la 9000 m) și de viteza maximă a rachetei, o salvă de "TAIFUN F" ar fi ajuns la țintă în aproximativ 10 s. Datorită numărului mare de avioane din formație, al numărului mare de rachete lansate într-un timp scurt, al echipării rachetelor cu focoase de proximitate performante și al faptului că o rachetă "TAIFUN F" putea doborî un bombardier B-17 sau B-24, ne putem imagina ce s-ar fi putut întâmpla dacă industria germană ar fi fost capabilă să producă racheta în serie mare.

Din fericire, acest lucru nu a mai fost posibil. Secătuită de un lung război, cu o mână de lucru cu înaltă calificare insuficientă, puternic perturbată de atacurile aeriene aliate și în lipsă cronică de materii prime, industria de război germană de la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945 nu mai putea aproviziona satisfăcător frontul cu armele performante create de inginerii ei.

Text și desene: Dan ILOIU