625 d.Hr., al 15-lea an al domniei împăratului Heraclius, învingătorul perșilor, unul dintre cei mai mari strategi ai lumii romane, este momentul de vârf al istoriei bizantine în adevăratul sens al cuvântului. Marea Neagră este dominată de comerțul imperiului, cetățile pontice fiind furnizoare de materii prime de cea mai bună calitate: grâu, pește uscat, piei, fier, lemn, frânghii și chiar țesături, și pe deasupra și o piață de desfacere a produselor sudice: vin și băuturi fine, podoabe și parfumuri, purpură, arme, adică ceea ce am denumi astăzi articole de lux.

O corabie bine încărcată pleacă din portul Tomis, profită de vântul ce bătea dinspre apus și se îndreaptă către sud. Pe punte, un amalgam de obiecte, unele așezate cu grijă și stivuite asemeni ancorelor din fața catargului sau colacilor de frânghie balotați și amarați pe punte, altele încă în curs de aranjare. Bocaportul principal fusese închis întâi cu scânduri și apoi acoperit cu rogojini. Pe dunetă, deasupra bucătăriei, un membru al echipajului punea greutăți plasei de pescuit, lucru ce părea promițător celorlalți, în ciuda fumului înecăcios ce ieșea de pe plita. Luaseră mai multe lemne de foc decât le-ar fi trebuit pentru gătit de-a lungul a cinci drumuri și acum trebuiau stivuite și amarate pe punte. Totul mirosea a rășină proaspătă și catran. Comandantul navei, Georgios Presbyterou Naukleron (Georgios Bătrânul Proprietar-Navigator), este mulțumit nu numai de vremea cea bună hărăzită de zei călătoriei, dar și de afacerea făcută.

Ioanes, negustorul ce era și el la bord, a acceptat garanțiile oferite de nava lui, este adevărat cu multă tocmeală, a verificat-o în toate cotloanele și i-a cerut să o mai acopere cu rășină și câlți pe aici, să înlocuiască câte o parâmă pe dincolo, nu pentru că ar fi fost uzată, dar ca să obțină un preț mai bun și în sfârșit a încheiat târgul, chiar lângă marele centru comercial al orașului, la Edificiul cu mozaic. De ce o fi trebuit atâta tocmeală, doar se cunoșteau, dar așa-i comerțul și Georgios dorea un aconto pentru a-și cumpăra de la prăvălia de furnituri nautice cele necesare pentru călătorie și întreținerea navei. A cumpărat un opaiț, frumos ornat cu doi pești, din cele ce se făceau aici, vase de lut cu piroane de fier, vopselele minerale pentru borduri care, amestecate cu rășină și aplicate, fac nava lui mai frumoasă ca navele altor căpitani, câteva ancore din cele mai bune și ieftine de aici (cine știe, poate vinde bine câteva, acolo în sud), niște ferțe de in pentru velă; să fie acolo, alimente, ulei pentru opaițe și alte nimicuri. Era mulțumit. Nu erau multe corăbii ca a lui și o corabie se transmitea din tată în fiu, dovadă a trăiniciei și priceperii cu care era construită. Făcuse, ce-i drept, puțină economie când meșterii au pus bordajul, deasupra apei l-au bătut în cuie, a mers mai repede decât cu cepuri, dar opera vie era lucrată ca în vechime, cu cepuri de gorun ce nu putrezesc în apă și leagă filele între ele.

Superstiţios fiind, nu putea să nu-și amintească că înainte de plecare cineva i-a arătat amintirea dăltuită în piatră a unui fost conducător local, Teocrit al lui Teocritos. Mai bine nu i-o arăta, nava de pe stelă, cu vela strânsă, era parcă a lui... Superstiții de bătrân marinar... "Rufina a lui Iason a pus această stelă fiului ei Teocrit al lui Teocritos, navigator și basileu, care a trăit 51 de ani, fii sănătos trecătorule", sănătos, da, dar se cuvenea ca Teocritos să-i fi pus o stelă Rufinei...

Gândurile i-au fost întrerupte de Ioanes ce punea membrii echipajului la treabă. Mare negustor; ca să mai câștige câțiva solizi cumpărase aproape 1000 de amfore neimpregnate cu rășină, cumpărase separat rășina și ceva lemne și acum, cu rășina topită pe plita din bucătărie, îi punea pe oameni la treabă. Era în stare să îl pună și pe cârmaci la treabă, noroc că nu se putea, dar pentru ceilalți era bine, îi ținea ocupați tot timpul călătoriei și altul era la destinație prețul amforelor impregnate. Câștigase contractul lui Ioanes relativ ușor. Știa că acesta va alege nava lui, având de întreținut un echipaj mai puțin numeros datorită velei în trei colțuri ce putea fi manevrată numai de doi oameni în loc de 3-4 la cea cu 4 colțuri, având și avantajul de a merge cu vânt lateral, ca acum. Ceilalți căpitani stăteau în port așteptând vânt favorabil. El plecase în cursă însoțit de admirația navigatorilor și blestemele concurenței.

Nava costase cam 300 de solizi și orice venit suplimentar era bine venit. Lemnul pentru corăbii era ușor de găsit în zonă. Venea pe Dunăre din tot teritoriul vechii Dacii, chiar și esențe rare, tisă și paltin de pe Crișuri și Tisa, gorun din Banat, stejar de peste tot și pini pentru catarge. Era lemnul din care romanii construiseră "Classis"-urile, flotele Dunării și ale Mării Negre, lemnul pe care l-au folosit bizantinii și multe alte flote după aceea. Poate la întoarcere vor cumpăra o încărcătură de vinuri fine cu încă vreo 2-300 de solizi, poate. Oricum, la bord se predaseră căpitanului, așa cum prevedea vechea lege a mării din Rhodos, 54 de monezi de aramă, folles, fracțiuni de solidus și 16 monezi de aur, în total vreo 7 solizi, sumă ce putea hrăni un echipaj de 6 oameni pentru 3 luni, fără a socoti și resursele proprii, pește prins cu năvodul sau scoici.

Au ajuns cu bine în Byzantion (Constantinopol) și după ce și-au completat proviziile cu zarzavat proaspăt și midii din Bosfor, au trecut pe lângă Chios, apoi pe lângă Samos și, pe o mare ușor agitată, au ajuns lângă o aglomerare de insulițe, printre care trebuiau să treacă pentru a ajunge la Kalimos și apoi la Kos. Merseseră mai repede decât socotise căpitanul. Asta poate și datorită lui Ioanes, ce dorea să facă și o cursă de întoarcere și amenința că va alege o corabie mai rapidă și mai ieftină. Zeii țineau cu negustorii îndrăzneți, căci ceilalți nu îndrăzneau să se aventureze pe mare în arhipelagurile ce ascundeau tâlhari ai mării printre insulițe. Din punctul acesta de vedere erau oarecum liniștiti, căci nu era ușor de ajuns din urmă. Pilotul cunoștea țărmul ca propriul buzunar, cam gol, e drept, din cauza vinului. O schimbare a vântului a dus la modificarea direcției și antena trebuia trecută la bordul opus. Manevra s-a făcut relativ ușor, dar cârmaciul a trebuit să împingă zdravăn în rama cârmei pentru a reveni la drumul inițial. Era o manevră obișnuită. Din cauza tangajului și a ruliului nu prea se putea sta în bucătărie și toți erau pe punte respirând aerul răcoros, umezit de spuma ce se spargea neliniștitor în jurul corăbiei, cu un ușor vuiet acompaniat de scârțâitul funiilor devenite strune și al catargului solicitat de vele, gata-gata să pocnească și să crape de-a lungul unei ferțe.

Georgios tocmai se pregătea să ordone reducerea velei prin terțarolare (înfășurare), cu toate protestele lui Ioanes cel grăbit, când o zguduitură puternică parcă împinse toată nava înapoi, aruncându-i pe toți spre provă. Până să se dezmeticească valurile își aruncau spuma pe provă ce nu mai sălta în ritmul unduirii lor de parcă prora purtătoare de noroc nu mai putea ține la respect marea. Era clar, loviseră o stâncă submarină și toți s-au repezit la bărcuța ce cu greu putea duce trei persoane. Catargul, în urma șocului, rupând parâmele ce îl țineau ancorat, s-a prăbușit fluturând pentru o clipă vela ce acum era întinsă pe suprafața apei, ținută încă de manevre. Ioanes tipa cu capul în mâini: "Banii, luați banii... așezat deja în barcă... Parcă îi mai ardea cuiva de bani acum. Toți priveau cu nesaț țărmul, era singurul lucru care le lipsea, era singurul lucru pe care îl doreau la care nu au ajuns atât de îndarjiți de lupta cu marea încât uitaseră de corabie. Când și-au adus aminte, pe apă nu mai erau decât două, trei lemne de foc și rogojini. Georgios ar fi plâns dar nu putea, Ioanes se ținea în continuare cu mâinile de cap, celorlalți li se făcuseră foame, noroc că nu era frig...

Nava s-a scufundat cu provă înainte, s-a rotit ușor și s-a așezat lin pe fundul nisipos așteptând întâlnirea cu secolul XX, întâlnirea la care vor veni toți și toate cele menționate anterior.

1916. Profesorul Vasile Pârvan găsește piatra lui Teocritos, piatră ce în urma studiilor epigrafice este situată către sfârșitul secolului trei. Nimeni nu se ocupă de cercetarea navei reprezentate și plasarea ei în epocă, deși o merita pe deplin. Este o corabie de comerț, mai evoluată decât navele de transport romane clasice, așa-zisele "oneraria". Are un singur catarg, ce este ușor împins spre provă de către sculptor, pentru a putea plasa textul. Orizontal aproape, cu vela strânsă pe ea, se găsește o antenă sau spetează, de parcă nava ar fi trasă la uscat. Bordajul nu lasă să se întrevadă nici un sabord, deși era o navă maritimă și deci le avea, evident, în plan orizontal. Deși foarte avansată pentru vremea ei, nava păstrează două reminiscențe: ornamentul provă asemănător vechilor nave feniciene de Tarsis (cursă lungă) și ornamentul pupă, specific navelor grecești și romane. Nu are nici un adăpost pentru echipaj pe punte.

Animatorul sportului subacvatic și plonjor de clasă, C. Scarlat, găsește țigle-ceramice pentru acoperirea dunetei, acestea aflându-se în prezent la Muzeul Marinei. Pescajul relativ mic denotă o navă rapidă, lucru normal pentru o perioadă istorică tulbure, când în locul comerțului înflorește pirateria. Tot pentru creșterea vitezei, sporește raportul lungime/lățime, ajungând la valori cuprinse între 4 și 6. Acest lucru a fost posibil nu numai prin așezarea corectă a lestului și încărcăturii, ci și prin utilizarea unei vele adecvate, ce dă componente laterale reduse, permițând navigația cu vânt travers și poate chiar în volte.

1958. Peter Throckmorton, arheolog submarin de la Universitatea din Pennsylvania, găsește în timpul unei scufundări de recunoaștere epava corăbiei lui Georgios, cu o parte din încărcătura lui Ioanes. În mai multe etape, cuprinse între 1961 și 1964, epava este studiată de un grup de cercetători de la muzeul universității menționate. Rezultatele cercetătorilor fiind menționate de către profesorul George Bass într-o serie de articole publicate în revistele americane "National Geographic" (septembrie 1968) și "Scientific American" (august 1971) și prezentate într-un film științific realizat în timpul scufundărilor. Se regăsesc cântarul de bronz cu numele lui Georgios, sigiliul lui Ioanes, opaițele, ancorele, amforele cu rășini și vopsele, încărcătura de vase și resturi de midii care certifică trecerea prin Bosfor.

1959. Se descoperă, cu ocazia unor săpături, Edificiul roman cu mozaic. Edificiul roman s-a dovedit a fi o adevărată hală a portului antic (suprapus cu cel modern), cu diverse antrepozite și prăvălii, având o pardoseală cu peste 2000 m² de mozaic policrom. Dar obiectele care ne orientează au fost scoase la lumină abia în cursul ultimelor campanii de săpături. Am ajuns astfel la prăvălia de furnituri navale de unde se puteau cumpăra aproape toate obiectele de la bordul navei lui Georgios: ancore identice, piroane de fier conservate în amfore, tipare pentru opaițe, o mare cantitate de amfore piriforme (arse la foc) identice cu cele de la epavă, precum și un mare număr de vase pline cu colofoniu pentru prepararea vopselelor, rășină de pin, terebentină, mastix, stirax și alte substanțe utilizate la impregnarea scândurilor, parâmelor, câlților de etanșare etc.

Marea cantitate de marfă descoperită denotă o perioadă de înflorire comercială puternică a Tomisului, lucru confirmat pentru secolele VI-VII, amforele fiind din perioada ce ne interesează. Ele au în medie 60 cm înălțime, 40 cm diametru, sunt fabricate dintr-o pastă poroasă, arsă oxidant, având culoarea cărămizie.

1970. Într-o carieră de cretă de lângă Constanța (Tomis), la Basarabi, se descoperă corăbii maritime, zgâriate pe pereții unei biserici atestate documentar din sec. X.

Una dintre ele se aseamănă perfect cu nava lui Teocritos, lăsând loc pentru două posibile interpretări viabile: sau reprezentarea este mai veche decât se crede, sau acest tip de navă este caracteristic zonei, el prezentând o continuitate de peste 6 secole (sec. III-X d.Hr.).

Pentru a argumenta cele afirmate mai sus, să precizăm că asemănările cu nava lui Teocritos sunt următoarele:

- provă are același ornament, reminiscență a influenței feniciene - pupa are un ornament nefuncțional de tip greco-roman - corpul are aceeași siluetă

În plus, această reprezentare vine să certifice ipoteza velei latine purtate de aceste nave. Se observă foarte clar antena montată pe catarg.

Studiile foarte amănunțite făcute de arheologii americani au evidențiat posibilitatea plecării acestei nave din Tomis și au certificat trecerea prin Bosfor (la bordul navei s-au găsit resturi de midii ce cresc numai în apele Bosforului).

Opaițele sunt tipice pentru o zonă ce cuprinde și teritoriul românesc, iar lemnul de gorun se găsește cam în aceeași zonă. Copii după sculele de la bord, respectiv dălți, ciocane, pile, dar și ale ancorelor obținute prin turnarea de rășini epoxidice în cochiliile formate în jurul acestor piese, demult erodate, au permis concluzii privitoare la nivelul tehnologic atins de construcțiile navale în acea perioadă.

Un foarte amănunțit studiu al resturilor de cocă evidențiază tehnologia utilizată pentru construcția corpului. Opera vie este realizată într-o manieră foarte rezistentă, dar cu multă manoperă. Scândurile filelor sunt prinse de coastele aparente cât și între ele prin intermediul unor cepuri din lemn tare. Deasupra liniei de plutire, filele sunt prinse de coaste prin cuie, ele nemaifiind prinse și între ele. Tehnologia realizării operei vii este cea utilizată la navele antice, când societatea sclavagistă furniza o mână de lucru relativ ieftină și problema manoperei nu se punea încă. Ulterior, lipsa de mână de lucru a dus la apariția unor soluții constructive mai rapide, utilizate și în prezent, cunoscute sub numele "file pe coaste".

Dar dacă studiul echipei de arheologi americani este deosebit de valoros din punct de vedere al interpretării obiectelor găsite la bordul epavei și al complexității și multitudinii de domenii abordate, ne propunem să arătăm că încercarea de reconstituire a navei, publicată în revista Scientific American (august 1971), nu este corectă. Ea reprezintă mai repede un tip de navă nordică și nu una specifică zonei mediteraneene, cu mult mai modernă ca arhitectură decât o arată reprezentările din perioada respectivă. Realizarea unei reconstituiri cât mai realiste și evidențierea unor materiale încă necercetate din punct de vedere al evoluției construcțiilor navale constituie partea originală a acestor pagini.

Trebuie să arătăm că pe teritoriul românesc se găsesc dovezi inedite și incontestabile, care denotă o puternică activitate în domeniul navigației și comerțului în secolele III-X d.Hr., perioadă destul de puțin cercetată chiar pe plan mondial.

Totodată, reprezentările de nave de pe teritoriul nostru aduc o contribuție deosebită la elucidarea unor controverse și priorități în istoria construcțiilor navale, litoralul pontic fiind un promotor al progresului tehnic în acest domeniu sub cel puțin trei aspecte:

- Apariția velei latine poate fi cu certitudine mutată înaintea sec. IX d.Hr., cum o atestă manuscrisele bizantine de la Kiev, către sec. II-III d.Hr., cum ar atesta-o nu numai piatra lui Teocritos, ci și o altă piatră funerară grecească din nordul Mării Egee.

- Sabordurile în plan orizontal, cu traversele transversale ale punții în afara bordului, nu apar la navele mediteraneene din sec. XII-XIV, ci cu mult înainte, după cum o arată stela lui Teocritos.

- Realizarea sub punte a unei cabine pentru echipaj, în locul clasicului cort sau cabinei pe punte la romani, constituie o altă perfecționare și adaptare la condițiile climaterice mai puțin favorabile, și o întâlnim atât pe epava lui Georgios, cât și la nava lui Teocritos.

- Continuitatea reprezentărilor de nave comerciale denotă existența pe teritoriul românesc a unei influențe romane preponderente, a unei "școli" de construcții navale de la care au învățat și preluat elementele constructive toate popoarele migratoare sosite mai târziu la țărmurile Mării Negre. Ceaica, șeica, caicele, pânzarele sunt continuatorii unei bogate tradiții romano-bizantine de construcții navale, popoarele migratoare, exclusiv păstori sau vânători, neavând nici un fel de experiență sau tradiție în domeniu.

Este evident că locuitorii dintotdeauna ai gliei românești, indiferent ce popoare migratoare au venit, au plecat sau au rămas, sunt continuatorii unei bogate tradiții navale, împrumutate vecinilor. Ei și numai ei puteau să construiască flotele ce au asaltat Constantinopolul dinspre Marea Neagră, fiind singurii ce aveau în epocă experiența necesară.