"Al meu Nr.2 avea patină, dar el a fost cel mai rezistent." (Mariana Dragescu)

Aviatoarea Mariana Drăgescu Imaginile care rămân...

INTERVIU CU D-NA MARIANA DRĂGESCU, PILOT MILITAR ÎN ESCADRILA SANITARĂ

S.I: Dna. Drăgescu, ați zburat mult cu avionul RWD-13 în cadrul Escadrilei Sanitare, în cadrul Escadrilei 108 Transport Ușor și pe frontul de vest, în cadrul Escadrilei 113 Legătură. Ați cunoscut multe personalități din domeniul aviatic.

Am aici câteva fotografii unde apar atât avioanele cât și oamenii.

Aș vrea să începem cu "mașinile". Ce ne puteți spune despre avionul RWD-13?

M.D.: Erau niște avioane foarte robuste: am aterizat odată cu una din roți într-o groapă de obuz. Ne-au ajutat niște tanchiști și am putut decola chiar cu fiera jambei puțin îndoită. Am aterizat cu el și pe arătură.

Avioanele RWD-13 nr. 1 și 3 aveau bechia cu roată și puteau fi manevrate mai ușor la sol. Al meu, nr. 2, avea patină, dar el a fost cel mai rezistent. A suportat bine și nisipul și pământul care a căzut pe el în timpul bombardamentelor rusești.

După război, când trecusem de mult în aviația civilă, s-a întâmplat că un muncitor de la Băneasa a fost călcat de un tractor. Se cerea urgent un avion sanitar și atunci au găsit RWD-ul nr. 2 într-un hangar. Pe urmă m-au găsit și pe mine, pilotul. Și așa am mai "zburat" o dată bătrânul RWD.

S.I.: Escadrila sanitară s-a înființat în 1940, cu baza pe aerodromul Băneasa. Care au fost terenurile de pe care a operat escadrila în campania Basarabiei și Odessel?

M.D.: La început am zburat de pe Focșani; pe urmă ne-am mutat la Tecuci, apoi la Tighina, care a fost terenul cel mai înaintat. Chiar dacă depuneam răniții la Tiraspol, ne întorceam totuși la baza noastră de la Tighina.

Terenul de pe care am ridicat foarte mulți răniți a fost cel de la Severinovca: erau răniți de la Odessa. Acolo, la Severinovca, era o baracă unde se făcea trierea răniților și se dădea primul ajutor. Această baracă era într-o vale. Răniții grav erau cărați sus, pe deal, lângă un șanț anticar. Acolo era un teren plat pe care aterizam noi.

Era vară. Când am aterizat prima dată pe acel teren, lângă șanțul anticar, chiar în fața botului avionului, am văzut patru cadavre. Erau patru spioni pe care nemții îi executaseră: primul avea capul despicat și creierul alături. Gura deschisă era plină de muște. După aceea, am văzut că și șanțul era plin de cadavre. Erau oameni dezbrăcați. Cei de deasupra nu se învinesteseră încă.

În jurul barăcii din vale erau foarte multe tărgi cu răniți. Am reușit foarte greu să trec printre ei pentru că mulți mă trăgeau de pantaloni, rugându-mă să le dau apă.

Era acolo un rănit care-și ținea limba cu un clește de cuie pentru că altfel și-ar fi înghițit-o și s-ar fi sufocat.

În avion mulți îți vomitau pe picioare. Lângă acea baracă era și un cimitir improvizat: niște cruci de lemn. Ne scriau mulți părinți care nu știau ce s-a întâmplat cu copiii lor. Odată am primit o scrisoare de la un senator. Când am întrebat de băiatul lui la Severinovca, m-au luat și m-au dus la una din cruci. Erau lucruri care se întâmplau în fiecare zi.

S.I.: Ce ne puteți spune despre colegele Dvs.?

M.D. În 1941 am fost patru aviatoare în Escadrila Sanitară: Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și cu mine.

S.I.: Nadia Russo avea figură de rusoaică.

M.D.: Nadia ERA rusoaică. S-a născut într-un oraș de lângă Moscova în anul 1901. Tatăl ei era general de cavalerie. Când a izbucnit revoluția părinții ei muriseră deja. Fosta ordonanță a generalului le-a ajutat, pe ea și pe sora ei, să ajungă la Chișinău, unde aveau niște rude. Acolo s-a măritat cu Alexandru Russo, de care s-a despărțit în 1937.

S.I.: În 1935-1936 Nadia a urmat cursurile Școlii de Belle Arte și pe cel de infirmiere din Chișinău. Știți cumva ce s-a întâmplat cu tablourile ei? Se spune că picta foarte mult cerul, în toate anotimpurile.

M.D.: Nu știu. Ea a plecat din Chișinău, apoi a venit războiul. Eu am cunoscut-o la Școala de zbor "Mircea Cantacuzino". Pot să spun că era un om și un camarad excepțional. În 1938 a participat la concursul Micii Antante, cu avionul ei personal, un Bücker Jungmann, singură la bord. Tot în 1938, am fost împreună la manevre. Împreună cu ea am adus două avioane Klemm 25 din Germania pe ruta Stuttgart-Viena-Graz-Zagreb-Belgrad-București.

S.I.: În aprilie 1942, Nadia s-a retras din aviație. Erați atunci pe frontul Stalingradului.

M.D.: Nadia a fost o zburătoare de excepție. Avea 42 de ani și făcuse două campanii grele. A fost decorată cu "Virtutea Aeronautică de pace", "Virtutea Aeronautică de război", "Crucea Maria" și "Vulturul German".

În 1945, Aeroclubul a rechemat-o și timp de o lună de zile a mai zburat RWD-ul. După ce Comisia Aliată de Control a plecat din România, Nadia a fost ridicată într-o noapte. A fost condamnată la șapte ani de închisoare. Acuzația a fost: legături cu anglo-americanii. A făcut șase ani de închisoare. Pe urmă i-au mai dat patru ani domiciliu forțat. A murit acum șapte ani.

S.I.: Ce puteți să ne spuneți despre infirmiera Ioana Grădinescu, "Grădinița"?

M.D.: Ioana Grădinescu a fost cu noi ca infirmieră voluntară și în 1938 la manevre. Pe front, în afară de ea mai era și mecanicul Ernest Gheorghe. Amândoi erau foarte devoațti răniților. Niște oameni minunați. Ioana mai trăiește.

S.I.: În 1942 ați plecat din nou pe front, în cadrul Secției 1 a Escadrilei 108 Transport Ușor.

M.D.: Da. Am zburat către front pe ruta București-Tiraspol-Nicolaev-Melitopol-Stalino-Nicolaevskaia-Kotelnikovo. Campania Stalingradului a fost cea mai grea și cea mai periculoasă.

Kotelnikovo era un teren neamenajat unde rușii lăsaseră numai niște biute de pământ în formă de potcoavă pentru adăpostirea avioanelor. Toată ziua aterizau și decolau avioane Ju-52 germane care aduceau trupe. Praful se ridica până la cer. Stăteam în corturi. Pentru apărare aveam două puști mitralieră. Noaptea pământul tremura continuu din cauza coloanelor de tancuri care treceau pe lângă teren. Cerul dinspre Stalingrad era roșu.

În ziua când a venit comandorul Grigoriu în inspecție, un bombardier sovietic a lansat prin surprindere șase bombe grele, care au căzut la vreo 400 de metri în spatele corturilor. Zgomotul aproape ne-a asurzit. Un colonel de administrație din echipa comandorului, s-a băgat sub un pat; nu erau obișnuiți cu frontul. Rușii îi atacau aproape zilnic. În zonă existau multe grupuri de partizani.

S.I.: Care a fost ultimul teren de pe care a operat secția în 1942?

M.D.: Plodovitoe. Terenul de zbor era pe un platou iar satul propriu-zis într-un fel de rapă. Acolo, într-o zi aproape că erau să ne omoare. Voiau să plecăm de-acolo. Ca să ne protejeze, comandantul nostru, lt. c-dor. Popovici Isaia, ne-a trimis să locuim în sat. În acel sat, casele erau construite pe un soi de piloni de lemn. Cele mai multe aveau două camere încălzite de o singură sobă. Îmi aduc aminte și de biserica din sat. În Rusia am văzut cam toate felurile de biserici: biserica-hambar, biserica-grajd, biserica-depozit și altele.

Într-o zi stăteam pe bancă împreună cu un soldat în curtea gazdei noastre din sat. Niște copii ne-au strigat speriați: "Russkii samaliot". Nu se auzea însă nimic. Țin minte că, în acel moment, pe stradă trecea un motociclist german care m-a și salutat. Aproape imediat o umbră ne-a acoperit! Ne-am aruncat la pământ. A urmat o bubuitură îngrozitoare: o schijă incandescentă retezase banca pe care stătusem cu câteva secunde înainte. Motociclistul german era împrăștiat pe jos cu picioarele smulse. În mod ciudat motocicleta era intactă. În curtea vecină, unde era o subunitate de transmisiuni germană a fost un măcel.

Pe urmă am rămas fără benzină. Un tren care trebuia să ne aducă benzină a fost aruncat în aer de partizani, așa că nu mai puteam zbura. La Plodovitoe pur și simplu ne-au uitat. Până la urmă, ne-am mutat înapoi pe terenul de la Kotelnikovo. În octombrie am revenit în țară.

S.I.: A urmat perioada de refacere și apoi campania Crimeei.

M.D.: În Crimeea am plecat în iulie 1943. Am zburat pe ruta București-Nikolaev-Simferopol: cu rezervoarele noastre puteam zbura șase ore. La Simferopol a fost "bine" în comparație cu anul precedent. Locuiam în oraș unde exista chiar și o cofetărie, patronată de o prințesă din Tiflis. Seara pe străzi puteai vedea tot felul de uniforme străine: italiene, germane, slovace, croate, franceze. Acolo, i-am văzut și pe cazacii lui Vlasov, îmbrăcați în niște uniforme lungi, negre, strânse pe talie. În rest, activitatea noastră era aceeași.

S.I.: Campania Crimeei s-a încheiat la sfârșitul lui septembrie 1943. Ce s-a întâmplat după aceea?

M.D.: 23 august 1944 ne-a prins pe aerodromul Clinceni. Pe 2 septembrie a început evacuarea avioanelor la Craiova, unde era dispersată aviația civilă. Am primit ordinul de chemare pentru frontul de vest, în decembrie 1944. Avioanele RWD-13 fuseseră grupate în Escadrila 113 Legătură. Această Escadrilă a iernat pe Aerodromul Sibiu. Ne-am întors acasă și eu și Eliza Vâlcu, pentru că acolo nu aveam ce să facem. Practic am ajuns pe front la începutul lunii mai 1945, la foarte scurt timp înainte de sfârșitul războiului. Primul aerodrom a fost Pieštany, în Cehoslovacia. Acolo era deja Maria Nicolae și tot acolo am întâlnit-o pe Smaranda Brăescu.

Luptele au mai continuat cam două săptămâni după 9 mai 1945. La Pieštany nu am avut cu ce să zbor; era acolo un singur RWD cu o jambă ruptă. Pe urmă ne-am mutat pe un teren unde era deja sosită Escadrila 113 cu RWD-urile așa că am putut zbura. După 2 săptămâni Escadrila 113 a fost chemată în țară și Eliza a plecat, dar pe mine m-a reținut Grupul 2 Observație, care avea nevoie de un avion de legătură. Grupul era dotat cu avioane IAR-39 și era comandat de lt. c-dor. Hulea.

Am transportat ofițeri de legătură, ordine secrete, corespondență de război: duceam mecanici pe diverse terenuri unde rămăseseră în pană avioane românești. Ei, terenurile astea trebuia să le găsești. Odată, văzând că vine furtuna, am aterizat pe un teren pe care germanii îl făcuseră impracticabil: din loc în loc plantaseră niște obstacole din șine de fier așezate ca snopii de grâu. Am reușit totuși să aterizez pe o fâșie îngustă, între obstacole. După ce am aterizat au apărut niște indivizi înarmați, cu banderole roșii pe mânecă; erau partizani cehi. Le-am explicat situația și mi-au arătat pe hartă unde eram. Spre mulțumirea mea, nu mă abătusem decât puțin de la rută.

S.I.: Ce s-a întâmplat după război? Ați mai zburat?

M.D.: După război, s-au desființat multe unități militare și a fost o perioadă relativ scurtă de inactivitate. Pe urmă s-a înființat Aerobaza Aviației Civile de la Chitila. Acolo au fost adunate foarte multe avioane de diverse tipuri. Atunci am zburat foarte mult pe Bücker, Hawk, Fieseler, Fleet, Gotha și pe alte tipuri de avioane. În 1950 s-au reînființat școlile de pilotaj și până în 1953 am fost instructoare de zbor la Ghimbav, lângă Brașov. Școala era patronată de Comisia Centrală a Aviației Sportive. În 1953 aviația sportivă a fost preluată de către altă organizație care se numea AVSAP, organizație care avea alt serviciu de cadre. Șefa acestui serviciu era o oarecare Petruța Dumitrescu. Toți membrii de partid tremurau în fața ei. Ce să mai spun de noi ceilalți. Principiul ei era: "Cadrele vechi afară". Așa că într-o bună zi ne-a chemat pe mine și pe Rodica Popescu și ne-a dat hârtiile prin care eram scoase din aviație.

S.I.: Care a fost motivul?

M.D.: Eram cadre vechi, fără origine sănătoasă.

S.I.: Câți ani puteați să mai zburați?

M.D.: Cel puțin opt, ca să pot ieși la pensie din aviație. Așa, nu am putut găsi decât un post de secretară la o policlinică. Rodica Popescu s-a angajat și ea la un spital. Era prima instructoare de planorism din România.

S.I.: Ce pensie aveți acum?

M.D.: 400000 de lei și mai primesc 150000 de lei de la veterani. M-a mai ajutat Federația Femeilor Pilot Europene. M-au invitat de mai multe ori în străinătate; niciodată n-am plătit drumul. De două ori TAROM-ul mi-a oferit bilet gratuit.

Avionul RWD-13 din Escadrila 108 Transport Ușor. "Pe Tighina avioanele erau deja verzi." (Mariana Drăgescu)

Aviatoarea Virginia Thomas și infirmiera Ioana Grădinescu ("Grădinița") Aviatoarea Eliza Vâlcu Aviatoarea Virginia Duțescu Aviatoarea Nadia Russo Aviatoarea Maria Nicolae Aviatoarea Stela Hutanu

Șerban Ionescu