JEUNE ÉCOLE Când strategia navală devine un joc pentru civili

Nimic din ceea ce era specific flotelor cu vele (ca dotare tehnică) nu s-a păstrat. Motorul cu aburi a conferit navelor posibilități de mișcare nebanuite. Cuirasa a oferit o protecție perfectă în fața vechilor piese de artilerie cu țeavă lisă iar progresele înregistrate în construcțiile navale au permis generalizarea construcțiilor complet metalice. Artileria a făcut și ea progrese substanțiale în duelul ei cu nou introdusa cuirasă. Au apărut piesele cu țeavă ghintuită, s-au perfecționat sistemele de ochire.

Marile puteri au început să-și construiască escadre de nave cuirasate maritime. Prețul acestora era atât de mare încât marinele mici și mijlocii nu își puteau permite să achiziționeze sau să construiască mai mult de câteva unități. Locul întâi în cursa înarmărilor marine, declanșate după apariția navelor cuirasate îl deținea Marea Britanie, ale cărei uriașe resurse coloniale îi permiteau construcția unor astfel de unități. Intrăm în perioada în care strategii Albionului elaborează politica de continuare a dominației mărilor (de la Trafalgar nimeni nu mai contestase supremația britanică pe mare) în condițiile nou create. Rule Britania trebuia să continue. În șantierele britanice se construiesc din ce în ce mai multe nave cuirasate. Experimentele și inovațiile sunt verificate pe comenzile puterilor străine și apoi adoptate în caz de succes.

Dezvoltarea extraordinară a comerțului maritim din a doua jumătate a secolului XIX a mărit dependența marilor puteri de securitatea traficului comercial. Valoarea traficului maritim mondial a crescut de circa șase ori între 1850 și 1900.

În Europa cursa apariției cuirasatelor a determinat o accentuare a rivalității maritime Franța Marea Britanie. Conștienți de faptul că nu îi intrece pe englezi în noua cursă a construcțiilor navale și că nu au un buget suficient de mare pentru a concura escadrile de peste Canal, marinarii francezi au recurs la o soluție diferită. Așa cum pentru scurt timp fregata „Gloire", inginerul Dupuis de Lame oferise Franței iluzia că poate scoate Anglia de pe mări, de această dată o alta noutate făcea epocă: teoria grupării cunoscută sub numele de „Jeune École". Foarte pe scurt aceasta susține că dominația mărilor poate fi luată cuirasatelor de către mici flotile de torpiloare ce pot acționa chiar departe de țărmuri fiind purtate de nave bază.

Puține sunt noile arme apărute de-a lungul istoriei ce au generat atâtea polemici ca torpila și care a generat teorii și dispute interminabile.

Ideile nu erau noi. Încă de la sfârșitul secolului XVIII, înainte de apariția torpilei automobile au apărut adepți ai ideii "mic contra mare" (David contra Goliath, Războiul microbilor ș.a.m.d. în publicațiile timpului). Unul dintre aceștia a fost inginerul Forfait care l-a convins pe Bonaparte să cheltuiască inutil milioane de franci aur pentru a construi flotila de invazie de la Boulogne. Aceasta era formată din numeroase nave mici, de dimensiunile șalupelor, armate cu tunuri, unul sau două fiecare, și care pe un calm plat putea oferi o partidă dificilă britanicilor.

Prin 1859, amiralul Jaintille scria: "Poate că nu acordăm o suficientă atenție importanței micilor noastre unități, canoniere și altele cărora programele gigantice ale artileriei le oferă o așa de mare eficacitate în războiul ofensiv și în apărarea litoralului". La 15 iunie 1865 în timpul dezbaterilor pentru bugetul marinei din Corpul legislativ un deputat spunea "De abia au apărut cuirasatele că iată o nouă descoperire ce vine să răstoarne totul. Cu ajutorul unei mici sume de 500 de franci poți face să sară în aer la distanță și fără primejdie o navă cuirasată care a costat opt milioane". Iată exprimarea în termeni contabili a ideii de bază ce avea să fie dezvoltată prin 1880 în teoriile noului curent.

Un alt amiral francez, celebru pentru lucrările sale de istorie a marinei și nu pentru bătăliile purtate, Jurieu de la Gravière spunea încă înainte de 1870: "flotilele de nave mici de mare viteză, apărate de marea lor mobilitate vor fi practic invulnerabile și deci, ca urmare flotele de greoaie cuirasate vor fi în imposibilitatea de a împiedica... toate noutățile care amenință și tind să emancipeze sunt în progres de care Marina Franceză trebuie să țină seama pentru a-și dubla în câțiva ani forțele".

Prin 1874-1875, Aube, un ofițer superior de marină începe să-și publice propriile păreri și teorii în "Revue de Deux-Mondes". Imediat părerile lui sunt îmbrățișate de tinerii ofițeri de marină și mai ales de către un grup de ziariști a cărui pasiune devine brusc marina. Iată ce susține cel care ulterior va deveni amiral și animatorul principal al lui "Jeune École":

"În caz de conflict, escadra mai slabă va rămâne în bazele proprii și va refuza lupta, escadra mai puternică rămânând și ea în expectativă cu teama de a-și expune marile unități torpilelor inamice". Este interesant de subliniat faptul că ideile acestea se vor confirma întocmai în timpul primului război mondial în Mediterana.

Ideile sale au picat într-un moment optim. Marina franceză, cu posibilități bugetare relativ reduse trebuie să facă față concurenților britanici, fără însă a o imita în construcție de flote cuirasate. În fața ei erau două sarcini precise: aceea de a apăra propriul litoral și aceea de a produce cât mai multe pierderi liniilor comerciale maritime. Anglia, fiind dependentă de comerțul pe mare.

Cu alte cuvinte, ideea de a câștiga războiul naval fără a angaja flota inamică, ci de a-i distruge căile de alimentare. Și această teorie este veche de secole, adaptată noilor arme. Și ea își va găsi confirmarea în ceea ce au încercat să facă germanii cu U-boot-urile în cele două războaie mondiale.

Adepții fanatici ai noului curent și-au făcut un punct forte din considerarea navelor cuirasate ca inutile. În concepțiile noilor profeți cuirasatul are numai defecte. El este negarea principiului diviziunii operative deoarece acumulează la bord toate mijloacele de atac și de apărare; tehnic este decretat condamnat prin progresul torpilei, care schimbă radical condițiile de luptă și îl face inapt atât pentru ofensivă cât și pentru defensivă. În consecință nu se vor mai da mari bătălii și nici angajamente între escadre care de obicei au fost nefaste francezilor (concluzia este falsă) și în sfârșit foarte important este argumentul financiar: un cuirasat costă către treizeci de milioane, un crucișător numai zece, iar un torpilor două sute de mii de franci.

Totul se baza pe ideea utilizării torpilei ca armă perfectă: odată lansată ea funcționează perfect și își lovește ținta. Arme perfecte nu există și nici torpila nu a făcut excepție de la această regulă.

Ideile acestea nu au apărut numai în Franța. Ele au circulat și în Statele Unite ale Americii și în Anglia, Rusia, Germania, Italia.

În 1873 amiralul american Porter, erou al războiului de secesiune spunea: "Îmi exprim convingerea că torpila, deși este încă în copilărie, este destinată să ocupe un loc de mare importanță în viitoarele războaie maritime" iar în Italia, amiralul Saint-Bon mergea mai departe: "îndrăznesc să spun că nava torpiloare este arma prin excelență".

Odată stabilită moartea cuirasatelor prin aceste teorii, adepții "Tinerei Școli" au emis o altă idee: războiul de cursă contra liniilor comerciale inamice. Pentru aceasta trebuiau utilizate crucișătoare rapide, agile și fără altă protecție decât propria lor viteză. "Aceste nave conduse de comandanți îndrăzneți, cu două-trei tunuri de 120-150 mm și câteva tuburi lans-torpile nu trebuiesc protejate pentru că ele nu trebuie decât să lovească prin surprindere și să dispară... din fericire nu trebuiesc multe. Marile linii comerciale oceanice sunt cel mult o duzină și numai acolo trebuie să acționeze crucișătoarele". Este o interpretare eronată a învățămintelor războiului de secesiune american și a succeselor navei corsar Alabama ce a perturbat traficul comercial federal. Ideea a fost aplicată de germani la începutul primului război mondial când câteva crucișătoare ușoare, printre care s-a remarcat în mod deosebit Emden, au reușit să le pună mari probleme britanicilor.

Mai mult, printre adepții lui "Jeune École" se găsesc câțiva care nu ezită să emită teoria războiului naval total, criticată cu atâta indignare în Franța la aplicarea ei de către germani în cursul primului război mondial. Iată un extras din "Studiul de strategie navală" de Z. Vignat și Paul Fortier în 1893:

"Toate combinațiile strategiei se bazează pe ideea dreptului absolut al forței de război. Nu există alt drept în război decât dreptul celui mai tare. Generozitatea nu are loc decât în tratate. Nu există decât lașitate, slăbiciune sau tărie în acțiune. Cel mai puternic trebuie să-și valorifice toate atuurile teribilei sale superiorități. Nu există deci limite, decât propriul interes pentru zdrobirea adversarului. Cu ce este mai mare crima de a scufunda o navă comercială decât una de război a inamicului? Și în unul și în celălalt caz nu se urmărește același scop distructiv? ... armele noi au dat războiului pe mare un caracter rapid și anonim care permite noi combinații și procedee de distrugere în ciuda tuturor drepturilor actuale". În acea perioadă în care mai era mult de învățat în materie de barbarie în războiul naval, asemenea idei au atras nenumărate proteste.

Dacă opiniile specialiștilor erau cel puțin fundamentate de experiență și cunoștințe tehnice avansate, cele ale ziariștilor se bazau pe... entuziasm. Liderul de necontestat al adepților nemarinari ai lui "Jeune École" a fost Gabriel Charmes. Entuziasmtat de modul în care au fost întrebuințate torpilele contra flotei otomane în cursul războiului nostru de independență, atât pe Dunăre cât și pe Marea Neagră, acesta publică lucrarea "Torpiloarele autonome și viitorul marinei" în 1885: "Se știe că este suficientă explozia unei singure torpile în flancul unui cuirasat pentru a-i rupe cuirasa, a face o breșă înfricoșătoare și a-l scufunda imediat".

Entuziast adept al navelor mici el prevedea două tipuri de nave rapide cele de atac, înarmate cu torpile, protejate de cele armate cu tunuri de mic calibru și tragere rapidă. Acestea din urmă aveau și sarcina de a le proteja pe cele înarmate cu torpile și de eventualele atacuri ale torpiloarelor inamice. Mai mult, pe lângă torpiloarele automobile ele urmau să fie echipate și cu torpile de școndru.

Cu un deplasament de circa 50 de tone aceste torpiloare urmau să opereze în grup, nedespărțindu-se niciodată. Deși aveau o autonomie scăzută ele puteau deveni operaționale și în zone oceanice dacă erau însoțite de nave bază ce le asigurau transportul în zona de operații, furnizându-le combustibil și loc pentru odihna echipajelor.

O astfel de navă bază putea transporta și opera în concepția sa cu 4 canoniere, 8 torpiloare de atac și 8 de apărare, fiind armată cu câteva tunuri de 160 mm pentru protecție imediată în caz de absolută necesitate. Trebuiau să fie prezente în imediata vecinătate a teatrelor de operații, să fie prezente în anumite zone la ore precise, să poată bloca rutele comerciale la care singure torpiloarele și canonierele nu pot ajunge.

Navele bază "escortate de microbii lor, mărindu-și substanțial raza de acțiune, pot fi admirabile instrumente ale războiului de cursă. Fiecare mică navă devine un fel de tentacul care se întinde pe mare pentru a prinde navele de comerț".

Pe lângă acest tip de navă port-vedete el anticipa realizarea unor canoniere de foarte mici dimensiuni ce transportau cu mare viteză un singur tun de calibru mijlociu. "Un plutitor cu o viteză cât mai mare posibilă, care poate să scape prin fugă de adversari și care apărând în fața unui port inamic este în măsură să îi lovească imediat instalațiile și să le distrugă sub masa proiectilelor".

Charmes credea că un grup de luptă format din două mici canoniere, patru torpiloare de atac și patru de apărare puteau fi capabile să vină de hac unui cuirasat de mari dimensiuni. Datorită suprafeței reduse oferite tirului inamic și vitezei mari, el credea că torpiloarele pot fi invulnerabile și făcea o puternică propagandă axiomelor formulate de Aube: "orice escadră atacată noaptea de către o flotilă de torpiloare împreună cu una de canoniere este o escadră virtual distrusă". Practica avea să confirme după adepții teoriei sau să infirme după părerea celor ce o combăteau (în fruntea lor se găsea celebrul teoretician american Mahan) în războiul ruso-japonez din 1904 când în cel puțin două situații torpiloarele japoneze au atacat noaptea cuirasatele rusești, cu rezultate neconcludente pentru ambele tabere.

În timpul manevrelor flotei franceze din Mediterana în 1884, două torpiloare aveau să facă adevărate minuni contra cuirasatelor, succesul din timpul manevrelor fiind confirmat în campania din China a escadrei amiralului Courbet în 1885 când o șalupă armată cu o torpilă de școndru avea să scufunde un cuirasat chinez.

"Este totuși posibil să fie lansate în plină mare o escadră de mici torpiloare ce ar putea domina Mediterana sau zone ale Atlanticului și care ar putea astfel să asalteze cuirasatele inamice la mii de kilometri de bazele lor. Sunt gata să recunosc că este prematur să afirmăm că s-a făcut demonstrația completă a eficacității torpilelor contra cuirasatelor dar de astăzi, este sigur, este incontestabil că dificultățile torpiloarelor nu au fost învinse, dar nu vor întârzia să fie".

Teoriile expuse în presă implicau nu numai aspect strict de tactică navală ci și de drept maritim, morală, tehnică etc. Nu este deci de mirare că au stârnit o adevărată polemică, ziarele franceze împărțindu-se în două tabere, cititorii de asemenea. Ecourile polemicii au trecut rapid hotarele Franței și au stârnit vii dispute în rândul marinelor străine, inclusiv în România. Atât de mare era popularitatea ideilor "Școlii Tinere" încât deși de mai multe ori s-au dovedit a fi pură fantezie, ele au schimbat miniștri ai marinei și au făcut ca între 1880 și 1909 să fie cheltuiți 765 milioane franci aur și Franța să treacă din a doua putere navală a lumii în poziția a cincea. Niciodată nu au fost cheltuiți mai mulți bani pentru o doctrină militară bazată mai mult pe imaginație decât pe experiență. În timp ce Franța construia unități experimentale cu costuri ridicate, unități ce s-au dovedit neviabile, Consiliului Superior al Marinei s-a opus acestor idei, dar opinia membrilor Parlamentului era cea care triumfa. În același timp în Germania, marele amiral Tirpitz făcea o flotă pe care să o poată opune Angliei.

Să încercăm să vă prezentăm câteva nave caracteristice ideilor "Școlii Tinere", pe lângă torpiloarele prezentate anterior. O navă a cărei proiectare și punere pe cală a fost autorizată numai și numai sub impulsul ideilor revoluționare ale lui Gabriel Charmes și sub presiunea opiniei publice este "Foudre" (cunoaștem "coup de foudre"). Este un crucișător purtător de torpile de 5.900 tone. Putea transporta opt vedete torpiloare tip Schneider A cu un deplasament de 14 tone, o viteză de 17,5 noduri și armate cu o torpilă de 380 mm. A fost comandată șantierelor din Bordeaux în iunie 1892 și a început probele de mare în septembrie 1896, intrând în serviciu un an mai târziu în octombrie 1897.

Caietul de sarcini prevedea obținerea unei viteze maxime de 19,6 noduri și o autonomie de 7.500 mile la zece noduri. Armamentul principal îl constituiau cele opt torpiloare. Pentru apărare imediată erau montate la bord opt tunuri de 100 mm, patru de 65 mm, cinci de 37 mm și patru tuburi lans-torpile ce au fost ulterior demontate. Protecția laterală varia între 45 și 105 mm.

Mari probleme le-a pus aparatul motor format din două mașini cu aburi alternative alimentate de 24 căldări, ce s-au stricat încă de la primele probe. Era prima deziluzie.

Primele probe operative au demonstrat că lansarea vedețelor torpiloare nu se putea face decât pe o mare absolut plată, cu mașinile stopate sau în port. În urma acestor constatări a fost transformată în 1907 în navă de comandament, apoi în punător de mine în 1910 și în sfârșit în purtător de hidroavioane în 1912.

Cei care s-au apropiat cel mai mult de conceptele navei de mici dimensiuni pe post de afet plutitor au fost olandezii. Ei au construit între 1877 și 1879 o serie de unități cu o lungime de numai 26,2 m și un deplasament de 244 tone, înarmate cu un tun de 280 mm și alte patru mici. Cele 16 unități ale clasei "Wotqu" nu au fost niciodată implicate în nici o acțiune militară, dar au influențat evoluția ulterioară a unităților de mici dimensiuni. Două elici puse în mișcare de două mașini alternative de câte 55 cai putere îi permiteau deplasarea cu 7,5 noduri. Tunul de mare calibru era montat într-o barbetă circulară, ochirea pe direcție efectuându-se prin manevrarea navei, lucru perfect posibil pe apele interioare olandeze.

Nu este absolut de loc de mirare că vedețele torpiloare fluviale comandate în Anglia de către marina română și livrate începând din 1906, aveau în dotare pe lângă cele două torpile automobile, un tun de 57 mm, o mitralieră și două torpile de școndru. Torpilele automobile erau încă nesigure la vremea respectivă și au produs necazuri utilizatorilor chiar și în cel de-al doilea război mondial.