VOUGHT A-7 CORSAIR II

Șerban Ionescu

„UN TIP SCURT, MIC ȘI URÂT"

Aceasta a fost porecla pe care echipajele și echipele de pe portavioane i-au dat-o aparatului A-7 Corsair II (Short Little Ugly Fellow).

În 1962, CNO (Chief of Naval Operations) a început un studiu privind un nou aparat de sprijin tactic ambarcat, care să poată înlocui avioanele din aceiași categorie, Douglas A-4 Skyhawk, aflate atunci în serviciu pe portavioanele marinei și în unitățile terestre ale marinei (Marine Corps).

Aparatul trebuia să echipeze o forță de lovire ambarcată pentru perioada 1962-1975.

Concret, era vorba de un aparat de atac în stare să poarte o încărcătură de luptă de două ori mai mare decât A-4, având în același timp și o autonomie de două ori mai mare. Rolul de purtător de arme nucleare pentru care fusese creat A-4 nu mai era luat în considerare, și una din calitățile principale ale noului aparat trebuia să fie acurateţea cu care trebuia să-și poată lansa încărcătura de luptă. Având în vedere acest deziderat, s-a considerat că nu era necesar ca el să aibă o viteză supersonică.

Firma Vought a ieșit învingătoare în competiția pentru realizarea acestui aparat. Interesantă este strategia care a condus la această victorie. Conducerea firmei a format două echipe: echipa ROȘIE, care trebuia să încerce să prevadă cum vor modifica firmele rivale aparatele deja existente pentru a satisface cerințele noului aparat, și echipa ALBASTRĂ, care trebuia să stabilească schimbările ce trebuiau aduse avionului F-8 Crusader, pentru a realiza același obiectiv.

S-au realizat 7 prototipuri, după care a urmat o comandă de 35 de aparate de serie. La 27 septembrie 1965, a avut loc primul zbor, la Dallas, pilot fiind John W. Konrad.

La 10 ianuarie 1966 au avut loc așa zisele NPE (Navy Preliminary Evaluations), după care aparatul a trebuit să treacă examenul patronat de către BIS (Board of Inspection and Survey) al marinei.

În octombrie 1966 au început livrările de aparate către unitățile de evaluare și trecere pe material volant nou, escadrilele VA-174 (pentru flota Atlanticului) și VA-122 (pentru flota Pacificului).

ROCCO ȘI FRAȚII SĂI

A-7A, a fost prima versiune produsă în serie. Era echipată cu motorul Pratt & Whitney TF30-P-6, licență Rolls-Royce. Aparatul era înarmat cu 2 tunuri MK 12 de 20mm și cu 3 piloni de acrșoare sub fiecare aripă. Pipa rabatabilă pentru alimentare în zbor se afla pe partea dreaptă a fuzelajului sub nivelul cupolei. Probele de calificare pentru avion ambarcat au fost trecute pe portavionul USS AMERICA, la 15 noiembrie 1966.

A-7B, era un A-7A echipat cu motorul mai puternic, Pratt & Whitney TF-30-P-8. A zburat la 6 februarie 1968.

A-7C. Air Force a hotărât să cumpere aparatul A-7, pentru a înlocui vechile avioane F-100 Super Sabre, angajate deja în Vietnam, dar a cerut o serie de modificări. Între ele a fost remotorizarea cu mai puternicul motor Allison TF41. Versiunea astfel îmbunătățită s-a numit A-7D (pentru AF) și A-7E (pentru Navy), deosebirile dintre ele fiind minore. Inițial însă, marina a optat pentru menținerea în serviciu a motorului TF30-P-8 și primele 67 de aparate destinate ei au fost echipate cu acest motor. Ele au primit denumirea de A-7C.

A-7D. Așa cum am arătat, această versiune a inglobat toate modificările cerute de Air Force: un motor mai puternic (Allison TF41), sistemul de alimentare în zbor (A-7D are receptaculul pentru alimentare în zbor situat pe fuzelaj, la nivelul bordului de atac al aripii) și un armament mai puternic (tunul M61).

A-7E, a fost aparatul îmbunătățit destinat marinei, echipat cu tunul M61 și cu o nouă avionică. Avionul păstrează totuși pipa rabatabilă de alimentare în zbor prezentă pe variantele A-7A și A-7B. Zboară la 25 noiembrie 1968, la Dallas.

A7G, a fost versiunea de export destinată Elveției. Tratativele au eșuat însă. Variantele de export au fost aparate având la bază celule de A-7A și A-7B cu motoarele lor, dar echipate cu tunul M61. Trebuie spus că toate versiunile aparatului A-7 au fost dotate cu crosa de apuntare ce putea fi folosită pe aerodromurile dotate cu un sistem de frânare similar cu cel de pe portavioane.

A-7H, a fost versiunea de export vândută Greciei (60 de aparate).

A-7P, a fost versiunea de export vândută Portugaliei.

TA-7C. La 17 decembrie 1976 a zburat prima „dublă", aparatul TA-7C Corsair II cu numărul de fabricație 154477. Făcea parte dintr-un lot de 65 de aparate A-7B și A-7C transformate în bilocuri de școală și antrenament. Ca să poată fi instalat al 2-lea post de pilotaj, a trebuit ca fuzelajul să fie lungit în zonele din fața bordului de atac al aripii (16 inch = 40,64 cm) și în spatele bordului de fugă (18 inch = 45,72 cm). Postul elevului era în față, iar cel al instructorului în spate și puțin mai sus pentru a permite o bună vizibilitate acestuia din urmă. A rezultat o suprainălțare a cupolei cabinei și a racordului acesteia cu fuzelajul, aparatul căpătând un aspect „cocoșat". Dubla a păstrat aceeași aripă, tunul M61, sistemul de alimentare în zbor, pilonii de acrșoare de sub aripi și bineînțeles, sistemul de navigație și control al tirului.

TA-7H. Grecia a cumpărat 5 aparate biloc de antrenament. Ele au purtat sigla TA-7H.

TA-7K. 42 de avioane A-7D au fost transformate în duble. Ele au intrat direct în dotarea Gărzii Naționale (Air National Guard) și au fost denumite TA-7K.

COLȚI ȘI GHIARE

A-7D putea lua la bord o încărcătură de luptă de 6800 kg acrșată de 6 piloni aflați sub aripi și 2 puncte de acrșoare situate de o parte și de alta a fuzelajului. El putea acrșa sub piloni 24 de bombe clasice MK82 de 227 kg, iar lateral, pe fuzelaj, 2 rachete Sidewinder pentru lupta aer-aer.

Primele versiuni, A-7A și A-7B au fost echipate cu 2 tunuri MK12, de 20 mm, situate de o parte și de alta a marii prize de aer de sub botul aparatului. Începând cu A-7, ele au fost înlocuite cu tunul rotativ de 20 mm General Electric M61 Vulcan, montat pe partea stângă a fuzelajului, în dreptul cabinei. Arma avea o unitate de foc de 1000 de lovituri, magazia tambur fiind amplasată sus, în spatele scaunului pilotului. La varianta biloc, magazia tunului avea o rezervă de numai 500 de lovituri. În afară de bombele clasice și de rachetele aer-aer sau aer-sol, sub piloni se puteau acrșa rezervoare suplimentare sau containere cu aparatură electronică.

Dacă variantele A-7A și A-7B nu erau prea sofisticate în ce privește sistemul de navigație și atac, începând cu A-7C, aparatul a fost ameliorat succesiv. Pe versiunile A-7C, A-7D și A-7E a fost montat radarul APQ-126, radar care putea îndeplini mai multe funcții: navigator, cartograf, de urmărire a terenului, de evitare a obstacolelor și altimetru. Sistemul de navigație și de conducere a tirului de pe A-7D, NWDS (Navigation and Weapons Delivery) permitea lansarea întregii încărcături de bombe pe obiectivul vizat, cu mare precizie. În 1977 începe echiparea D-urilor cu voleți automatizați de manevră și cu dispozitivul de iluminare laser Pave Penny destinat detectării și urmăririi obiectivelor, fabricat de firma Martin Marietta. Începând din 1979, în jur de 200 de aparate A-7E au fost înzestrate cu un container cilindric montat sub pilonul interior al aripii drepte. El conținea așa-zis-ul sistem FLIR (Forward-Looking Infra-Red) de baleiaj în infraroșu dirijat către înainte. Datele obținute de acest sistem erau afișate pe HUD (Head-Up Display).

ORDINEA MONDIALĂ

Avioanele ambarcate pe portavioanele americane pot lovi oriunde o cer interesele SUA. Cariera operațională a lui A-7 Corsair II a început în Vietnam, unde el a înlocuit vechile F-100 Super Sabre ale lui Air Force și A-4 Skyhawk ale marinei. Misiunile pe care le-au îndeplinit au fost cele de bombardament tactic, de însoțire a elicopterelor de salvare și cele de recunoaștere, misiuni de care s-a achitat în mod onorabil fiind apreciat atât de echipaje cât și de echipele de întreținere și de trupele în sprijinul cărora a lucrat.

Prima escadrilă operațională dotată cu A-7A, a fost VA-147 „The Argonauts" (Argonauții), ambarcată pe portavionul USS Ranger, din flota Pacificului. În perioada decembrie 1967-mai 1968, unitatea a executat 1400 de ieșiri, pierzând doar un singur aparat. Următoarele unități echipate cu A-7A, care au sosit în Vietnam, au fost VA-82 „Marauders" (Corsarii) și VA-86 „Sidewinders", ambarcate la bordul lui USS America, urmate de VA-27 „Royal Maces" (Buzduganele Regale) și VA-97 „War Hawks" (Șoimii Războiului), ambarcate pe USS Constellation. Aceste escadrile au rămas în Vietnam până aproape de sfârșitul lui 1968, executând misiuni de bombardament asupra Vietnamului de Nord și misiuni de recunoaștere deasupra Laosului.

Primele escadrile echipate cu A-7B au fost VA-146 „Blue Diamonds" (Diamantele Albastre) și VA-215 „Barn Owls" (Bufnițele Hambarului), ambarcate pe portavionul cu propulsie nucleară USS Enterprise, „The Big E" (Marele E). Un incendiu la bord distruge însă mai multe aparate și „Marele E" este nevoit să se întoarcă în SUA pentru reparații. Va ajunge în zona de conflict în aprilie 1969 și cele 2 unități vor executa misiuni până în iunie, același an.

În martie 1969 au intrat în luptă alte 2 escadrile dotate cu A-7B, VA-25 „Fist of the Fleet" (Pumnul Flotei) și VA-87 „Golden Warriors" (Războinicii Aurii).

În octombrie 1972 sosesc în Vietnam, unități echipate cu A-7D aparținând lui Air Force, care fac însoțirea elicopterelor Sikorski în misiunile „Sandy" (misiuni de recuperare a piloților doborâți în teritoriul inamic). Atât aparatele aparținând lui Air Force cât și cele ale marinei (A-7E) au participat la misiuni de bombardament asupra Vietnamului, pentru a influența negocierile în curs, în 1972.

În octombrie 1983 pușcașii marini americani ocupă insula Grenada pentru a bloca o concentrare de trupe susținută de URSS. Avioanele ambarcate pe portavionul USS Independence execută misiuni în sprijin pentru trupele terestre. În timpul acestui atac aparatele A-7 nu se confruntă cu rachete antiaeriene. Aproape în același timp în Liban are loc un atac sinucigaș contra contingentului de trupe de menținere a păcii american, în cursul căruia mor peste 200 de militari americani. Două portavioane americane sosesc în zonă: USS Independence și USS Kennedy. Punctul de concentrare a fost undeva între insula Cipru și coasta libaneză și s-a numit Bagel Station, iar navele s-au aflat sub comanda contraamiralului Jerry Tuttle.

La 4 decembrie, forța americană lansează primul atac îndreptat contra bazelor de rachete din cauza cărora în ziua precedentă o misiune de recunoaștere executată de 2 aparate F-14 Tomcat fusese ratată. În cursul atacului sunt pierdute 2 aparate, un A-6 Intruder și un A-7 Corsair, ambele doborâte de către rachetele SAM-7 siriene.

Aparatele A-7 aveau să mai participe, mult mai târziu, la un alt conflict, dar, începând din 1978, pentru ele începuse deja declinul...

LINIA A DOUA

În 1978, escadrilele VA-56 și VA-93 au schimbat vechile de acum A-7, cu modernele FA-18 Hornet.

Din 1971 US Navy Reserve a început să primească aparate A-7A cu care să înlocuiască vechile A-4 Skyhawk. Cele 8 escadrile echipate cu A-4 au fost dotate progresiv cu A-7. Prima escadrilă care a intrat în posesia noilor avioane a fost VA-303, cu baza la Alameda. A urmat VA-304 și VA-305, toate unități servind flota Pacificului. În 1974 sunt trecute pe A-7 VA-203, 204 și 205, din rezerva flotei Atlanticului. În anii 1987 și 1988, 48 de aparate A-7D și A-7K din dotarea lui Air National Guard au fost echipate cu un sistem de navigație și atac LANA, de la Low Altitude Navigation and Attack, plasat sub priza de aer a aparatului. Acest sistem permitea avionului să execute penetrarea până la obiectiv la joasă înălțime, pe orice vreme, ziua sau noaptea, și să-și lanseze încărcătura de luptă cu mare precizie.

„FURTUNA DEȘERTULUI"

În 1990 ultimele A-7 erau înlocuite în cadrul marinei cu FA-18 Hornet. Atunci când Irakul a invadat Kuweitul, la bordul portavionului USS Kennedy se aflau escadrilele VA-46 și VA-47, încă echipate cu aparate A-7, dar pe punctul de a fi trecute și ele pe noul FA-18. Astfel, vechile A-7 au fost repede reambarcate și au participat la toată campania, în cursul căreia au executat 731 de ieșiri, totalizând 3100 de ore de zbor, fără să piardă niciun aparat. La 23 mai 1991, după întoarcerea din Kuweit, cele 2 escadrile au fost desființate.

CIMITIRUL ELEFANȚILOR

Cam în același timp, Air Force înlocuia aparatele A-7 cu A-10 Thunderbolt II, iar la începutul anului 1993 numai câteva unități ale rezervei sale (Air National Guard) mai aveau în serviciu bătrânele de acum A-7 Corsair II.

În jur de 270 de aparate A-7D și A-7K au fost stocate la Davis Monthan. Este posibil ca unele dintre ele să fie exportate, dar, pentru cele mai multe, acest depozit înseamnă capătul liniei.

„Un tip scurt, mic și urât", se duce încet, în uitare...

LTV TA-7C Corsair II nr. 156737 din Escadrila VA 174 „Hell Razors" în octombrie 1979. Pe banda neagră a direcției, gri (gull grey) și alb cu romburi galbene. Codul „AD/6737" și celelalte înscripționări cu culoare neagră.

LTV TA-7H Corsair II nr. 161218 din Forțele Aeriene Grecești în iulie 1980. Vopsire în culorile USAF standard: verde închis (shadow green), verde (medium green) și maro deschis (tan) pe suprafețele superioare și gri (pale grey) pe suprafețele inferioare. Câteva panouri pe direcție sunt vopsite gri închis (dark grey).