O rubrică ce nu a mai fost abordată în revistă dar care este obișnuită în revistele de modelism străine, oferind informații utile despre kit-urile aflate în comerț, prin aceasta scutind modeliștii de eventuale surprize nedorite. Și cum în prezent apar și la noi multe kit-uri pe piață (este adevărat, mai mult ale firmelor ITALERI și REVELL), cred că o astfel de rubrică este binevenită.

În acest articol voi analiza două kit-uri la scara 1:72 produse de firma ITALERI și care se găsesc des la noi: Messerschmitt Bf-109 F2/4 (Nr. 053) și Messerschmitt Bf-109 G-6 (Nr. 063). Le voi analiza împreună, deoarece kit-urile au o bază comună (foarte multe piese care se găsesc în ambele modele).

Documentație

Cum Messerschmitt-ul Bf.109 este un avion foarte cunoscut, documentația referitoare la diferitele variante abundă (recomandăm colecția revistelor MODELISM și TOP GUN). De și mai mare ajutor ar fi „Messerschmitt Bf-109 In Action", partea a II-a, de la Squadron Signal (pentru cei ce au acces la această lucrare).

Corectitudinea dimensiunilor

La scară reală, F-ul (ca de altfel și G-ul 1 la 4) are lungimea de 8.960 mm, iar G-ul (începând cu G-5) de 9.048 mm; la ambele modele, anvergura este de 9.924 mm. La scara 1:72, ar fi 124.44 (125.66) respectiv 137,83 mm. Ambele modele au lungimea de 123,5 mm și anvergura de 135.5 mm. Ambele modele sunt deci subdimensionate dar nu atât de mult încât să strice aspectul modelului.

Corectitudinea modelului

Ambele modele sunt suficient de corecte ca aspect general, dar au unele imperfecțiuni de detalii (descrierea lor ar necesita un articol separat), care nu împiedică însă realizarea unui model corect. De exemplu, G-ul are câte două mici prize de admisie a aerului pe lateralele motorului - pe model este însă reprezentată o singură priză. Deci, muncă în plus pentru modelist.

Corectitudinea detaliilor

Conform instrucțiunilor, kit-urile permit realizarea variantelor F-2, F-4, F-4/Trop respectiv G-6. Cele mai importante părți (jumătățile de fuzelaj și aripile) sunt comune, având deci o serie de detalii comune F-urilor și G-urilor care trebuiesc eliminate pentru realizarea unui model corect. De exemplu, capacul bușonului de umplere a rezervorului de benzină de la F (corect reprezentat sub cupola carlingii, pe stânga) va trebui eliminat la G-ul 6. Lipsește carenajul specific de la încastrarea aripilor cu fuzelajul, o omisiune greu de rectificat. La G-6, umflăturile specifice de pe bot, au în jur (partea din față) o mică bandă ce va trebui adăugată. Carlingile sunt absolut sumare, cu detalii incorecte nu este însă un dezavantaj major, oricum interiorul carlingii (foarte îngust în realitate) este puțin vizibil. Radiatoarele de glicol sunt puțin cam înguste. Detaliile locașelor trenului de aterizare sunt absolut fanteziste. Roata de bechie de la G-6 este slab prezentată. La eleroane, marcarea structurii acestora este exagerată. Priza de aer a compresorului este puțin incorectă - destul de bună însă pentru F-4 și G-6 (va trebui redusă în diametru pentru F-ul 2).

Ca puncte bune: direcția furnizată separat, permițând montarea sub diferite unghiuri de bracare; elicea, corect reprezentată (pentru F-4/Trop și G-6); jambele trenului de aterizare (totuși puțin cam fragile); compensatoarele (contragreutățile) eleroanelor; capacele trenului de aterizare; piesele transparente.

Gravura

Modelele au o excelentă gravură „în adâncime", din păcate TOTAL greșită la fuzelajul posterior, ceea ce este inadmisibil la un avion atât de cunoscut ca Bf. 109! Din păcate, rectificarea acestei erori este dificilă, cere o mare experiență din partea modelistului.

Piese alternative

Ambele kit-uri au o serie de piese alternative, absolut necesare la F (unde sunt posibile de realizat trei variante distincte: un F-2, un F-4/R-1 (sau F-4/B) și un F-4/Trop. În plus (dar fără a dispune de decal-urile necesare) pot fi ușor realizate modelele F-1, F-2 standard, F-3, G-1 și G-2, iar cu puțină muncă și modelele F-5, G-3 și G-4. F-ul dispune de lansătorul ventral și de rezervorul de 300 l largabil și bomba de 250 kg.

G-ul este puțin mai „sărac": permite realizarea numai a variantei G-6, dar în 4 subvariante - standard, cu rezervor largabil de 300 l, cu bombă de 250 kg și cu două tunuri subalare de 20 mm. Și aici pot fi obținute destul de ușor alte variante: G-5, G-6/N (cu radar „Naxos" Z); G-8.

Corectitudinea vopselelor indicate

Instrucțiunile de vopsire recomandă folosirea vopselelor MODEL MASTER - lucru normal, sunt de la aceeași firmă! Oricum, vopselele indicate sunt suficient de corecte, cu o excepție: interiorul carlingii și a locașelor trenului de aterizare. În instrucțiuni este indicată culoarea verde deschis pentru ambele modele. În realitate, culoarea folosită era RLM 02 Grau (gri) pentru F-uri și RLM 66 Schwarzgrau (gri închis) pentru G-uri.

Decaluri

La ambele modele, decal-urile sunt de bună calitate, complete și corecte, permițând realizarea a una sau mai multe variante: - la kit-ul F: un F-2 special (cu tunuri de 20 mm în aripi), al lui Adolf Galland, comandant al JG 26, în Franța, decembrie 1941; un F-4/R-1 (F-4/B) din 10/JG 2, Franța 1942 și un F-4/Trop din celebra JG 27, Africa de Nord, septembrie 1942; - la kit-ul G: un G-6/Trop din 7/JG 2, Grecia, 1944; un G-6 de la Jagdfliegerschule (Școala de vânătoare) Pilsen (Cehoslovacia) 1945; un G-6 finlandez din HLeLv 31, 1948 și un G-6 elvețian, în 1944.

Concluzie

Modelele sunt interesante, reprezentând un avion faimos; în plus, se găsesc pe piață și sunt destul de ieftine comparat cu alte modele.

Nu le recomand însă începătorilor, datorită deficiențelor semnalate, dintre care, nefiind singura, mai grava, cea mai greu de rectificat dintre greșeli este gravura incorectă a fuzelajului posterior.

Dan Iloiu

KIT REPORT

Modele vacuumate - Trucuri pentru modele vacuumate

Apariția pe piață a unor kit-uri realizate (total sau parțial) prin vacuumare deschide noi orizonturi pentru modeliști. S-ar putea să asistăm la un adevărat boom al acestor modele, datorită unor caracteristici ale lor:

- în primul rând, kit-urile vacuumate sunt mai ușor de produs decât cele injectate și, în principiu (lucru valabil în străinătate), ar trebui să fie mult mai ieftine; - kit-urile vacuumate pot cuprinde doar piese de conversie ale unor kit-uri injectate existente pe piață, în vederea obținerii unor variante noi ale aceluiași model; - tehnologia mai simplă de realizare face să fie ușor abordabile de către firme care doresc să se lanseze pe piața kit-urilor, dar care nu dispun de un capital important.

Kit-urile vacuumate au însă și un neajuns major: sunt mult mai greu de abordat (de către modeliști) comparativ cu cele injectate, necesitând mai multă experiență, îndemânare, scule și dispozitive ajutătoare.

Scopul acestui articol este tocmai acesta: de a ușura munca celor care doresc să „atace" un kit vacuumat, prin prezentarea unor tehnici și tehnologii ajutătoare, verificate deja în practică. Am organizat construirea modelului pe mai multe etape, ce trebuiesc (în general) respectate pentru obținerea unui model de calitate. Etapele nu sunt însă bătute în cuie - ordinea unora dintre ele poate fi schimbată, funcție de modelul propriu-zis și de stilul personal de lucru al modelistului.

ETAPA I. Constă din desprinderea pieselor din placa de plastic vacuumată. Recomand pentru această operațiune folosirea unui cutter ceva mai mare, iar tăierea să se execute pe o placă de lemn. Nu se vor folosi foarfeci - plasticul poate fi ușor casant, rezultând crăpături care se pot propaga în piesă.

Tăierea se va face în faze succesive - nu se va încerca tăierea dintr-o singură mișcare, putând rezulta crăpături.

De asemenea, nu se va executa tăierea exact pe marginea piesei - procedeul necesită o precizie mare și îngreunează lucrul în Etapa 2. Deci, se va tăia placa de plastic la o anumită distanță de marginile piesei (fig. 1), funcție de dimensiunile acesteia, rezultând o bordură.

ETAPA 2. Constă în înlăturarea materialului excedentar (fig. 2): - bordura (A) rezultată în urma tăierii; - materialul în surplus (B) față de planul de separație al piesei, care apare datorită procesului de fabricație; înlăturarea acestuia este obligatorie, în caz contrar ansamblurile de piese vor fi incorecte, având grosimea mai mare decât ar trebui (fig. 3).

Înlăturarea acestui material excedentar se poate face prin mai multe metode: - prin tăierea cu un cutter - procedeu rapid, dar care necesită o precizie foarte mare în execuție; se poate însă folosi în cazul unor piese mici și în zone unde lipitura va fi în final mascată sau trebuie oricum să fie masticată; - cu ajutorul unor pile - procedeu mai puțin rapid, dar ceva mai ușor de aplicat; se poate folosi în aceleași situații ca și în cazul anterior; - cele mai bune rezultate (procedeul este de fapt obligatoriu pentru piese de dimensiuni mari) se obțin prin frecarea piesei, în mai multe sensuri, pe o coală de smirghel lipită pe o suprafață perfect plană, o bucată de geam de preferință (fig. 4), până la îndepărtarea totală a materialului excedentar; este preferabil ca întreaga bordură rămasă în urma tăierii să se desprindă concomitent, acest lucru însemnând că tot materialul „B" a fost înlăturat.

Uneori, este recomandabilă udarea în prealabil a coii de smirghel. Aceasta împiedică ridicarea în aer a pilituri de plastic (dăunătoare pentru organism) și eventualele deformări prin încălzire a pieselor la care lucrăm.

Una din problemele care apar aici este cea a ținerii cu mâna a piesei care urmează a fi prelucrată, în unele cazuri (piese foarte mici, de exemplu) fiind foarte dificil de realizat acest lucru. În plus, este de la sine înțeles că nimeni nu vrea să-și zgârie degetele de smirghel (pielea degetelor nu este în nici un caz material excedentar)!

Se pot folosi mai multe procedee: - prinderea pe piesă a unui mâner, cu bandă adezivă (fig. 5); - găurirea piesei și lipirea în aceste găuri a unor mânere din plastic (fig. 6); după terminarea operațiunii de înlăturare a materialului excedentar, aceste mânere vor fi la rândul lor înlăturate, iar urmele rămase pe piese corectate prin masticare; - înglobarea piesei într-un „tampon" de plastelină mai tare (fig. 7) - procedeu ușor de folosit la piese mai mici și care nu duce la deteriorarea piesei (în schimb o murdărește).

ETAPA 3. Constă în executarea a diferite decupaje și găuriri în piesă, cum ar fi locașe pentru trenul de aterizare, prize de aer, spațiul pentru carlingă etc. Se execută în conformitate cu documentația existentă, folosind cuttere, pile, burghie, etc.

ETAPA 4. Ar consta în trasarea, la nevoie, a unor linii de îmbinare a tablelor. Unii modeliști preferă să execute această fază mai târziu, după asamblarea parțială a modelului (etapa 6). Trasarea este o operațiune mai delicată, de finețe, care necesită un articol separat.

ETAPA 5. Acum se execută o serie de operațiuni auxiliare (nu întotdeauna necesare și în nici un caz total prezentate aici): - pentru o mai bună îmbinare „cap în cap" a marginilor unor anumite piese (jumătăți de fuzelaje, de exemplu) este necesară adăugarea pe interior, prin lipire (la ambele piese), a unor „ghidaje" (fig. 8) care vor ajuta la alinierea marginilor; în unele cazuri este necesară adăugarea a cât mai multe ghidaje; - piesele de dimensiuni mari sunt destul de flexibile și au tendința (supărătoare) de a provoca torsionarea în timp a unor subansamble sau a întregului model; în cazul unor raporturi mari lungime/lățime a pieselor, de asemenea, ansamblurile de astfel de piese nu sunt suficient de rigide; de aceea este recomandabilă adăugarea, pe interior, a unor cadre, lise și traverse care să ducă în final la rigidizarea modelului. Atenție însă - montarea acestora trebuie făcută cu foarte mare grijă, pentru a nu provoca deformarea din start a modelului! - la avioane, la îmbinările aripi/fuzelaj sau a ampenajelor, este recomandabilă confecționarea unor piese auxiliare, gen lonjeroane, care să ajute la o prindere mai solidă a subansamblelor între ele (fig. 9).

ETAPA 6. Acum se execută montarea diferitelor părți componente în subansamble, urmată de masticarea lipiturilor sau defectelor, finisarea acestora și, după dorință, trasarea liniilor de table. Tot aici se execută și o parte din vopsirea modelului (interioarele).

Ținând cont că, în general, foile de plastic din care sunt confecționate piesele sunt destul de subțiri și deci marginile pieselor care se lipesc „cap în cap" oferă o suprafață de contact (și deci de lipire) mică, la unele piese (mai ales la cele de lungimi mari, cum ar fi carenele de nave executate din nouă bucăți) este necesară lipirea pe interior a unor fâșii de plastic suplimentare pentru consolidarea lipiturilor.

ETAPA 7. Constă în lipirea între ele a subansamblelor principale (de exemplu, la un avion, fuzelajul cu aripile și ampenajele), urmată de finisarea îmbinărilor după uscarea completă a adezivului.

ETAPA 8. Se execută adăugarea la model a unor detalii care se vopsesc împreună cu modelul.

ETAPA 9. Se execută degresarea și vopsirea modelului.

ETAPA 10. Se asamblează, finisează, vopsesc și se fixează pe model diverse piese (detalii) care necesită lucrul separat la ele (cum ar fi bombele, rachetele, rezervoarele suplimentare, antene, accesorii, etc.).

ETAPA 11. Se execută diferite retușuri (în special de vopsire) la model.

ETAPA 12. Constă în lipirea decalurilor, urmată în final de operațiuni de acoperire a întregului model cu un strat de lac de protecție.

Dan Iloiu