M 1:72 Unassembled plastic model kit Bf 109E

Porin Mihailescu-Braila (Capitana)

Unul dintre cele mai cunoscute avioane de vânătoare ale celui de-al doilea război mondial a fost, fără îndoială, Messerschmitt Bf-109-ulterior Me-109.

Aparatul a fost proiectat de Willy Messerschmitt, în 1923. În acel an, Willy și-a înființat propria sa companie producătoare de avioane și a fuzionat cu Bayerische Flugzeugwerke (BFW) la scurtă vreme după aceea.

Messerschmitt-ul Bf-109 ulterior Me-109-a fost „calul de povară" al Luftwaffe pe tot parcursul războiului, dar cariera operațională și-a început-o încă din timpul războiului civil din Spania. Beneficia de un design revoluționar, fiind cel mai mic aparat ce putea fi construit în jurul unui motor atât de puternic.

Cel mai cunoscut model a fost „G" sau "Gustav".

Messerschmitt Bf-109 era foarte avansat în 1935, când era contemporan cu biplane ca Fiat C.R. 32, Polikarpov P-21, Gloster Gladiator și Brewster "Peashooter". Dar în 1943 era deja serios depășit și a fost înlocuit, mai ales pe frontul de vest, cu superbul Focke-Wulf Fw-190.

A fost folosit în număr mare în Africa de Nord, Rusia, Italia și pe frontul din Mediterana.

Au fost trei versiuni principale ale acestui monomotor, monoloc, cu aripă joasă, din care au derivat mai multe sub-tipuri.

Modelul „E", sau "Emil", a apărut în 1939 și folosea motorul Daimler-Benz DB601Aa, de 920 cp (865kW). Avea o viteză maximă de 560 km/h, la un plafon de 10.500 m și o rază de acțiune de 660 km. Era înarmat cu un tun de 20 mm, ce trăgea prin moaieul elicei, și două mitraliere de calibrul 7,9 mm, instalate pe capota motorului din fața postului de pilotaj.

Versiunea „F", sau "Friedrich" și-a făcut apariția în timpul invadării Uniunii Sovietice, în 1941. Era propulsat de un motor în linie Daimler-Benz 601E de 1.200 cp (895 kW). La el întâlnim pentru prima oară vârfurile aripilor rotunjite și o elice mai mare, cu eleroane și flapsuri mari. Montanții ampenajului orizontal au fost eliminați și acesta a fost întărit.

Inițial, era înarmat cu un tun de 20 mm și două mitraliere MG 17 de 7,6 mm, dar la versiunea F2 tunul a fost înlocuit cu unul de tip MG 151, de 15 mm. Atingea o viteză maximă de 628 km/h, la o altitudine de 6.700 m.

Versiunea „G", sau Gustav, a zburat pentru prima oară în vara anului 1942, rămânând operațional până la capitularea celui de-al Treilea Reich. Folosea un motor Daimler-Benz DB605 A sau D cu 12 cilindri în linie în V inversat, răciți cu lichid, de 1.475 cp (1.100 kW). Acesta îi asigura o viteză maximă de 550 km/h - în cazul sub-tipului G-10 - la nivelul mării și 670 km/h la 8.000 m. Având o cabină presurizată, putea atinge un plafon 11.150 m, o adurață de numai 55 minute și o rază de acțiune de 570 km.

Armamentul standard al acestei variante se compunea din două mitraliere MG 13 de 13 mm pe capota motorului și un tun de 20 mm ce trăgea prin moaieul elicei. Uneori, se mai montau două tunuri suplimentare de 20 mm în grinzile de sub aripă. Numeroase variante ale lui G6 au folosit un tun MK 108 de 30 mm, în locul celui de 20 mm. La alte variante întâlnim două tunuri de 30 mm, radar pentru vânătorii de noapte, rachete de tip WGr 210, o bombă de 250 kg, patru de 50 sau de 70 kg sau 96 de bombe de 2 kg. S-au făcut diferite încercări cu două tuburi lansatoare de rachete de 21 cm, folosite în special împotriva bombardierelor americane B-17, dar nu s-au bucurat de succes, întrucât afectau aerodinamica aparatului, alterându-i prea mult caracteristicile de zbor.

La toate tipurile de Bf-109 sau Me-109 s-a folosit un tren de aterizare escamotabil și roată de coadă. Până în mai 1945, s-au produs, după unele surse, 30.573 de aparate de acest tip.

Acest avion s-a aflat și în dotarea FARR (Forțelor Aeriene Regale Române).

Primul kit care mi-a picat în mână a fost unul de producție cehească, la scara 1/72. Ca aproape orice machetă, și aceasta avea imperfecțiunile ei. În plus, era vorba de un G2, drept pentru care a trebuit să fac unele modificări pentru a-l îmbunătăți și a-l transforma într-un G6. Ele nu sunt nici prea multe și nici prea greu de realizat, atâta doar că vă trebuie o răbdare de-a dreptul îngerească - aceasta fiind condiția sine qua non de care trebuie să țină seama orice machetist care se respectă, niște planuri corecte -și aici vă recomand numărul.... din revista „MODELISM" pe anul... unde se găsesc niște desene realizate de dl Dan Iloiu, desene ce pot fi aduse la scara dorită de dv. cu ajutorul unui copiator ce mărește sau micșorează documentele -și fotografii ale avionului. În acest sens, vă recomand iarăși numărul din „MODELISM" de care am amintit mai sus, iar pentru cei care au acces la un calculator conectat la Internet, lucrurile devin mult mai ușoare.

Și acum, iată modificările pe care le-am făcut eu la această machetă:

1. Scaunul pilotului, așa cum era el dat în cutie, semăna cu unul de... bucătărie, astfel că a trebuit să fac eu unul. Iată cum am procedat: am luat o bucată de lemn subțire și, la unul din capete, am modelat, cu ajutorul unei pile mai mari, matriţa scaunului, minus grosimea materialului plastic pe care aveam să-l folosesc. Apoi, am practicat o gaură de dimensiunile scaunului într-o altă bucată de lemn - dimensiuni măsurate cu grijă din revistă - în care să intre prima matriţă. Am luat un pahar obișnuit de plastic, l-am ținut la o înălțime potrivită deasupra flăcării de la aragaz cu ajutorul a două pensete lungi. Fiind plastic „cu memorie", el a revenit la forma inițială, cea de cerc, cu o grosime de circa 0,8 mm. Moale fiind, l-am așezat pe bucata de lemn cu gaură și am aplicat prima matriţă, obținând astfel un scăunel. Îndepărtând materialul excedentar cu o pilă, am ajuns la forma dorită.

2. O altă piesă care nu corespundea era direcția. Aici, a fost mult mai simplu. Am luat o bucată de plastic, am desenat pe ea forma reală, am decupat-o cu un traforaj, am finisat-o cu o pilă și cu smirghel fin, după care i-am făcut striurile - ea fiind în realitate făcută dintr-o ramă acoperită cu pânză - cu partea rotunjită a unei pile semirotunde și am finisat iarăși cu șmirghel fin „de apă".

3. Macheta prezentând dungile de pe fuzelaj, aripă și ampenaje „în pozitiv" - adică sub forma unor fire subțiri ieșite în exterior, a trebuit să le îndepărtez cu același smirghel fin, după care le-am trasat cu mare atenție, folosind un ac industrial de tricotat modificat (pentru cei interesați, putem reveni cu amănunte asupra acestei unelte foarte eficace într-unul din numerele viitoare).

4. Întrucât macheta pe care o aveam nu prezenta acele umflături pe aripă, specifice modelului G6, le-am făcut din plastic turnat, în același mod pe care l-am expus deja la punctul 1. Apoi, am decupat în aripă niște orificii de aceleași dimensiuni, am lipit pe extradosul aripii umflăturile, după care am astupat locurile goale din interiorul locașului trenului de aterizare. Am mai modificat puțin și umflăturile de pe capota motorului, aplicând niște suprafețe de plastic pe care am lipit „umflăturile" date de kit, pentru a le mai înălța.

5. Am înlocuit mitralierele din cutie cu ace de seringă foarte fine, de genul celor folosite în stomatologie, la anestezii, cu un diametru de 0,2 mm.

6. Am dat o gaură exact în centrul moaieului elicei și am pus un alt ac de seringă, de această dată puțin mai gros decât cele folosite pentru mitraliere.

7. Între mitralierele de pe capotă, la îmbinarea celor două jumătăți ale fuzelajului, am aplicat o bucățică de plastic secționată din loc în loc, pentru a simula balamalele capotelor motorului.

8. Dar cele mai mari probleme mi le-au pus prizele de aer din vecinătatea elicei, pe care a trebuit să le înlătur când am folosit smirghelul. De asemenea, mai există două prize de aer la cabina pilotului, așezate în față și lateral față de aceasta. Pentru a le obține, am luat un bețișor de plastic „Marocco", l-am adus cu ajutorul șmirghleului la diametrul necesar, i-am dat o gaură pe mijloc cu un spiral de 0,5 mm, după care am tăiat câteva „feliuțe" pe care le-am lipit în locurile indicate pe schițe.

9. Conform schițelor, pe partea inferioară a fuzelajului, între planuri, se găseau două mici umflături - habar n-am la ce foloseau, dar erau acolo! - pe care le-am făcut din același bețișor de „Marocco".

Acum, urmează să vopsesc macheta, cu ajutorul unui aerograf.

Atenție, în cazul aparatelor germane din al doilea război mondial, este foarte indicată folosirea aerografului, fiindcă nu veți putea reda cu pensula petele care acopereau partea superioară a fuzelajelor.

Cum spuneam, acest aparat s-a aflat și în dotarea aviației române, drept pentru care poate fi înmatriculat românesc.