Dragoarele de bază

cdr. Raymond Stănescu

Sendebate (Sindbat) Marinarul pictură de Ion Taralungă Flota Patriei, mai 1959

În perioada interbelică marina militară a studiat și a prezentat forurilor superioare mai multe planuri de dotare din care, unele prevederi au fost realizate pe parcursul anilor. Ultimul plan, elaborat de ministerul aerului și marinei, în care erau cuprinse şi navele existente la data respectivă (1937-1938) prevedea: 1 crucișător, 8 distrugătoare (4 existente), 4 dragoare de mine, 2 punători de mine, 6 submarine (1 existent), 1 navă bază pentru submarine (existentă), 7 monitoare (existente), 8 vedete fluviale de siguranță (7 existente), 12 vedete torpiloare, 10 vedete blindate, 3 șlepuri port-tun (existente), 2 pontoane port-mine fluviale şi alte nave auxiliare, în total 70.054 tone.

Pe baza acestui plan, până la data intrării în război marina a mai primit (din străinătate sau construite în țară): 1 punător de mine, 3 vedete torpiloare şi 2 vedete blindate și apoi, până în 1943, încă 6 vedete torpiloare și 2 submarine. Pentru restul necesităților au fost întrebuințate nave din flota comercială amenajate corespunzător.

Dezvoltarea războiului de mine și decimarea flotei auxiliare de dragaj (remorcherele A, B, D, F) au adus în actualitatea imediată necesitatea dragoarelor de mine specializate: în cursul anului 1942 șantierul naval Galați a primit comanda executării a 4 asemenea nave. În primăvara anului 1943 dragoarele au fost puse pe cală. Ele urmau să fie construite după proiectul german standard pentru tipul M-Boote (minen boote) aflat în serviciul marinei germane din anul 1937 (36 unități în 1940). De fapt proiectul era derivat din cel al dragoarelor de bază germane din primul război mondial.

Singura abatere de la proiect era folosirea păcurei în loc de cărbuni pentru producerea vaporilor.

În primăvara 1943 dragoarele au fost puse pe cală; lucrările s-au desfășurat destul de anevoios, parte însemnată din materialul de construcție, mașinile și alte instalații și aparate urmând a fi primite din Germania. Lucrările au fost întrerupte la terminarea războiului. Situația marinei militare nu era clară după semnarea armistițiului cu URSS iar comenzile de construcții și reparații de nave în contul prevederilor acestuia aveau prioritate absolută.

Lucrările la corpurile dragoarelor - aflate încă pe cală - au fost reluate abia în 1948 când a fost inițiat un timid program de dotare a marinei militare.

La 25.07.1949 într-o ședință de lucru la M.St.M. cu ministerele industriilor, comunicațiilor și altor organe centrale s-au studiat posibilitățile de executare în țară a programului naval pentru anii 1949-1950. Concluzia a fost că pot fi executate în țară corpurile navelor, condiționându-se însă execuția de importurile instalațiilor și materialelor speciale, inclusiv motoarele marine. În ce privește vedetele torpiloare și cele blindate nu au putut fi stabilite termene care să răspundă solicitărilor.

În cursul anului 1949 au continuat lucrările la cele 4 dragoare de bază; au fost terminate proiectele pentru mașinile alternative de 900 CP și s-a trecut la executarea acestora.

În decembrie 1949 a fost lansat la apă primul dragor urmând să înceapă montarea instalațiilor. La acea dată corpurile celorlalte 3 nave erau executate în proporție de 60%. „În vara anului 1954 conduceam practica elevilor Școlii militare superioare de marină; cu această ocazie am efectuat marș pe Dunăre cu navele divizionului școală vizionându-se și Șantierul naval Galați. Aici elevii au putut vedea două dragoare de bază lansate la apă și la care se executau de acuma probele de șantier. Greu de descris sentimentul încercat în fața primelor nave de război românești noi și construite în țară după război și după avatarurile prin care trecuse marina ce începea acum să renască. Navele erau frumoase, puțin cam rudimentare ca aspect dar asta era meseria lor: să remorcheze draga; armamentul nu era instalat încă...". (SR)

La 19.10.1954, după terminarea probelor, au intrat în portul Constanța dragoarele DB1 (Dezrobirea, nr. corp 13) și DB2 (Descătușarea, nr corp 14) constituindu-se în Divizionul de dragoare de bază, sub comanda cpt. lt. Negoescu Mircea.

Ceremonie simplă, echipaje la front, fanfara marinei, la dana zero. Comandantul marinei a primit raportul comandantului divizionului. Navele arată altfel acum. Armamentul prevăzut inițial a fost înlocuit cu două afete blindate de 37 mm tip sovietic, instalate la proră și pupă. Echipamentul de dragaj cu remorcile pe vinci și panourile derivante la post este înveseli de balizele colorate pentru marcarea paselor. Totul face plăcere ochiului dar și inimii de marinar" (SR)

La 14.12.1955 a intrat în serviciu DB3 (Dezrobirea, nr. corp 15) iar la 24.09.1956 a intrat în serviciu și DB4 (Dreptatea, nr. corp 16) încheindu-se astfel construirea Divizionului de dragoare de bază ca unitate operațională. În această calitate în luna octombrie a aceluiași an cele 4 dragoare de bază au participat la o aplicație demonstrativă organizată de marina română pentru cadrele de conducere din marinele statelor pactului de la Varșovia, cu tema „Apărarea unui convoi maritim".

„Din hidroavion am văzut divizionul de dragoare navigând în fața convoiului, în linie de relevent, cu drăgile la apă; flotoarele dragelor trasau siaje albe, paralele, vizibile, care acopereau pasa deschisă pentru navele convoiului ce urma în linie de șir". (SR)

Începând din 1976 destinația dragoarelor de bază a fost schimbată. Ele au fost supuse unui proces de modernizare primind o nouă clasificare, cea de corvete, respectiv nave de escortă. Aspectul lor exterior a fost modificat și vechiul aparat motor a fost înlocuit cu două motoare Diesel dezvoltând o putere de 12.400 CP, care le asigură o viteză de 15-16 Nd. Raza lor de acțiune este de 1200 Mm la 10 Nd. Armamentul a fost schimbat cu V/37 (două afete binate și un afet simplu), IV/14,5 binate, 2 aruncătoare de bombe a/s tip RBU 1200, 5 lansatoare fixe de grenade a/s (34 kg) și șine pentru lansat mine. Navele nu mai poartă drăgi.

Vechile denumiri au fost schimbate după 1989 în: Viceamiral Mihai Gavrilescu (DB1), Viceamiral Ion Bălănescu (DB2), Viceamiral Emil Grecescu (DB3), și Viceamiral Ioan Georgescu (DB4).

NOTĂ: În primăvara 1998 am purtat o corespondență cu istoricul englez M. Whitley (se ocupă cu reconstituiri istorice ale navelor din al II-lea război mondial), care a cerut date despre DB-uri. Între altele dorea să știe când și cum au fost restituite de ruși căci ei aveau informații că fuseseră luate de ruși. Am răspuns că niciodată aceste vase nu au făcut obiectul unui rapt și că au stat pe cală până după 1948 când au început lucrările întrerupte în 1943.

Copii după 5 planuri germane originale (1941) de modelism ale Dragoarelor bază se pot achiziționa de la redacția Modelism contra sumei de 70.000 lei, inclusiv taxe poștale.

Aceste vederi sunt copiate după planurile de arhivă originale. Este varianta inițială ce nu a fost realizată niciodată. Sunt interesante afetele tunurilor de 105 aparent futuristice.

CARACTERISTICI TEHNICE LUNGIME: 62,3 m LĂȚIME: 8,5 m PESCAJ: 2,3 m PUTEREA: 1 x 900 CP DEPLASAMENT: standard: 543 t; în plină încărcătură: 775 t ARMAMENT: II/105, II/37

Germania Imperială a dezvoltat cu mult succes categoria dragoarelor de bază. În 1916 s-a ajuns la clasa de dragoare M45, care s-a dovedit deosebit de reușită. În total s-au prevăzut să se construiască 119 unități, din care până la sfârșitul primului război mondial, au fost date în exploatare de luptă numai 92 de unități.

Kriegsmarine a plecat de la acest proiect M45, deosebit de reușit și a dezvoltat o nouă clasă de dragoare de bază grele, clasa M. Li se spunea grele pentru a le deosebi de cele 17 unități tip M45 rămase din flota imperială.

Astfel, inițial s-au construit între anii 1936-1940, un număr de 36 unități dragoare de bază grele clasa M. Acestea au fost:

a) M1 la M6 (6 unități) construite între 1936-1938 la șantierele navale Schihau din Elbing.

b) M7 la M12 și M14 (7 unități) construite între 1936 și 1939 în șantierele navale Oderwerke din Stetin.

c) M13 și M15 la M24 (11 unități) construite între 1937 și 1938 la șantierele navale Flenderwerke din Lubek.

d) M25 la M36 (12 unități) construite între 1939-1940 la șantierele navale Stulcken.

Sursele sovietice adaugă pentru aceste dragoare de bază grele clasă M, următoarele informații: Kriegsmarine păstrează în continuare la dragoarele de bază grele, armamentul de 2 tunuri de 105 mm, dar de un tip modernizat. Iar în timpul celui de-al doilea război mondial, au utilizat și căldări tip Wagner. Pe unele unități au instalat chiar și câte 2 tuburi lansatoare de torpile de calibru 533 mm pentru a le putea folosi în cazul întâlnirii cu mari unități inamice.

Evident, fiecare nouă serie de dragoare de bază grele tip M erau mereu îmbunătățite din punct de vedere al instalației de dragaj, dar mai ales din cel al armamentului. Astfel, primele 69 unități, începând cu nava M1, au fost de același tip (clasa M1) cu mici deosebiri în două serii. Apoi a urmat un nou proiect așa zis de război-1940, după care proiect s-au construit 127 de noi unități.

Este interesant că datorită penuriei de păcură în Germania, care era însă bogată în cărbune, aceste noi unități au fost dotate cu căldări, care foloseau în focar cărbuni. Deplasamentul a scăzut până la 545 tone. Unul din tunurile de 105 mm a fost înlocuit cu 4-5 tunuri automate AA Oerlikon de 20 mm, dar necesitățile războiului, au impus reintroducerea celui de-al doilea tun de 105 mm, plus încă 3-4 tunuri semiautomate de 40 mm Bofors.

Astfel s-a născut un al treilea proiect de dragor de bază greu și anume proiectul-1943, după care s-au construit doar 18 unități, în perioada 1943-1944.

Clasa proiect 1943 s-a construit din câte 7 blocsecții. Fiecare blocsecție se construia în câte un șantier din Europa ocupată și erau foarte precis executate și cât mai saturată (completă) posibil. Se aplica același tehnologie ca cea folosită de americani pentru construirea în mega-serie a celebrelor cargouti Liberty-Ships care se executau tot pe blocsecții în cele mai diferite uzine nord-americane.

În ce privește dragoarele proiectul 1943, blocsecțiile se construiau în șantierele din Veneția, Toulon, Rostock, Konisberg, apoi erau transportate pe calea ferată și asamblate într-un șantier anume, german. În acest fel se scurta mult timpul de construcție. Dar al treilea Reich a mai apucat să construiască prin această metodă modernă, doar 18 unități dragoare grele clasa proiect 1943, deoarece a urmat Kaput!

Surse autorizate germane și anume firma MODEL-WERFT-SONDERPREIS, care a primit concesiunea de la Amiralitatea germană actuală a Republicii Federale, ca să publice planurile navelor de luptă germane din cele două războaie mondiale, face reclamă pentru planurile unui dragor de bază greu și anume dragorul M40.

Sovieticii mai dau următoarele date: 40 unități de dragoare tip M capturate au intrat, datorită calităților lor deosebit de bune, în componența V.M.F.-S.S.S.R. (Voienno Morskiu Flot U.R.S.S. - Flota de război a U.R.S.S.); 4 unități s-au construit în licență în România la Galați; 7 unități proiect 1943 s-au construit în licență, după război în Spania, tipul BIDASOA.

Tot după proiect 1943 s-au mai construit după război, un număr nu prea mare de deminoare și fregate în Argentina.

Mai trebuie să menționăm, că în Marea Neagră în timpul războiului, a luptat un astfel de M, care purta numele de UJ-116 XANTEN și care era, așa cum indica matricola 117 amenajat în JB (vânător de submarine) și avea pe lângă armamentul specific AS, numai armament AA format din Flak-uri de 40 mm și 20 mm. Acest XANTEN avea însă suprastructura comenzii mai joasă și a conlucrat mult cu navele românești, participând la numeroase convoieri.

Mai trebuie să arătăm că un dragor tip M, a existat în marina militară a R.D.G. și a purtat numele de Ernst Thalmann fiind folosit ca navă școală. Înainte însă a purtat numele de Hvidbjornen și a fost folosit de marina daneză ca navă de poliție pentru pescari. După căderea zidului Berlinului, nava a trecut în Bundes Marine tot ca navă școală, primind un al 3-lea nume și anume: 108-Albin Korbis.

În încheiere trebuie să amintim că cele 4 DB-uri tip M construite la Galați după planuri germane, au fost special proiectate în Germania, din punct de vedere dimensiuni și plan de forme, pentru Marea Neagră, ținându-se cont de lungimea și caracteristicile valurilor din această mare.

Modernizarea și păstrarea lor în dotarea flotei maritime militare românești și astăzi este o dovadă a calităților nautice ale corpurilor.