Senzațional Submarinul de Dunăre ing. naval Silviu Morarius

Rând pe rând, submarinul a schimbat șase pavilioane: - pavilionul Sf. Andrei al Marinei Imperiale Ruse; - pavilionul Revoluției bolșevice; - pavilionul Marinei Române; - pavilionul Austro-Ungar (Kuk); - pavilionul revoluționar al lui Bella Kun; - pavilionul maghiar;

Profil color de Bogdan Pătrașcu

Stânga: transportul submarinului s-a făcut pe calea ferată. Deasupra: submarinul No. 3, ridicat pe o barje. Dreapta: submarinul lângă actualul cdr. Păun la Brăila (vezi MODELISM nr. 3/1998).

CARACTERISTICI TEHNICE

MOTOARE Diesel de 60 CP pentru marșul la suprafață 1 motor electric de 30 CP în imersiune

LUNGIME: 20,5 m LĂȚIME: 2,3 m PESCAJ: 1,8 m IMERSIUNE MAX.: 15 m

VITEZĂ la suprafață: 8 noduri; în imersiune: 6 noduri

DEPLASAMENT la suprafață: 33 t; în imersiune 44 t

ARMAMENT 2 lansatoare de torpile calibru 450 mm, dispuse la prova

Flotila K.u.K. de Dunăre în înaintarea sa pe fluviu, după armistițiul pe care România trădată de aliatul rus, intrat în revoluția bolșevică, a fost nevoită să-l semneze, descoperă în portul Reni un minisubmarin rusesc părăsit de echipajul său și pe care-l capturează.

Care este istoria acestui ciudat submarin?

El face parte dintr-o serie de 3 submarine miniaturale tip „27 V" construite după un proiect al firmei americane D. Holland, la comanda amiralității ruse. Cele trei submarine au fost construite între mai 1912 și septembrie 1914 la Nevskii Sudostroitelnii Zavod din Sankt Petersburg. Erau destinate prin caracteristicile și dimensiunile date să servească la apărarea submarină a gurilor Nevei și în Golful Finic. Ele țineau prost marea și aveau o rază de acțiune redusă.

Derularea războiului însă a dus la schimbarea destinației lor și astfel au fost urcate pe platforme de cale ferată și au fost transferate la Arhanghelsk (parțial drumul l-au făcut îmbarcate în niște barje). De la Arhanghelsk au navigat prin mijloace proprii, dar escortate, la Alexandrovsk (Murmansk).

Inițial după probe au fost transferate pe apă, la Revel, apoi la Poldiski (port la Baltica) și apoi la Kronstadt. Au fost înmatriculate „No. 1", „No. 2" și „No. 3".

Așa cum am mai spus, evoluția Marelui Război și-a pus amprenta și asupra soartei acestor mici submarine.

În 1915 Amiralitatea Rusă a direcționat submarinul No. 3 de la Murmansk la Odessa. Transportul s-a făcut pe calea ferată. Submarinul a primit inițial sarcina apărării submarine costiere a sectorului Odessa-Herson.

Acest transfer s-a făcut odată cu intrarea Turciei în război împotriva Rusiei și a primejdiei ce amenința în Marea Neagră.

Când România a intrat în 1916 în război împotriva Puterilor Centrale și a aliatei sale Bulgaria, submarinul No. 3 a fost redirecționat pentru protecția Deltei Dunării, ceea ce era o sarcină discutabilă deoarece submarinul ochea cu întregul său corp, iar Dunărea era prea îngustă în orice braț al ei, pentru a se putea face o lansare din traversul unui vas inamic.

Submarinul a urcat până la Reni urmând să atace monitoarele K.u.K., ceea ce era o dorință utopică, datorită motivului sus-amintit, la care se adăuga și viteza curentului Dunării deloc favorabil unei bune lansări submarine de torpilă. Practic, în cursul anilor 1916-1918 nu s-au ivit condiții optime pentru intrarea în luptă a submarinului No.3.

După armistițiul la care România, redusă la teritoriul Moldovei și trădată de armata rusă bolșevizată, a trebuit să recurgă, flotila K.u.K. a coborât pe Dunăre și spre uluirea ofițerilor austro-ungari, la Reni, pe 3 martie 1918 lângă o barje, se găsea un minisubmarin părăsit de echipaj. Era submarinul „No. 3".

Austriecii plini de suspiciune, dar și de entuziasm, au inspectat submarinul, temându-se că este minat, dar afară de o grămadă de sticle de vodcă întregi sau sparte, dar toate goale, și de cele 2 torpile la post, nu au mai găsit nimic altceva. Nici măcar combustibil pentru motorul Diesel. Informându-se la localnici, au aflat că trocul motorină contra samagon a funcționat până la plecarea ultimului matroz bolșevic, iar steagul roșu revoluționar a fost furat de localnici și transformat în basmale și șorțuri.

Peste câteva săptămâni Comandamentul K.u.K. l-a trimis la Reni pe cavalerul Georg von Trapp, locotenent de navă de linie, cel mai mare erou comandant de submarine al flotei cezaro-crăiești (și personajul erou al filmului „Un cântec străbate lumea"). Von Trapp trebuia să-și spună părerea dacă micul submarin „No. 3" poate fi utilizat pentru apărarea porturilor Trieste sau Pola. Concluzia lui von Trapp fiind pozitivă, dar deoarece acumulatorii submarinului erau terminați, acesta dă dispoziția ca submarinul să fie transportat la șantierele volante de reparații K.u.K. de la Turnu Severin, aici submarinul a fost supus unor reparații capitale complete.

Timpul însă se scurgea și nu în favoarea Puterilor Centrale. Toată lumea practic a uitat de micul submarin, dar cei doi ofițeri ingineri, însărcinați să se ocupe de submarin, au rămas fideli la postul lor.

La retragerea flotilei K.u.K., din octombrie 1918 Comandamentul flotilei K.u.K. de Dunăre a dispus abandonarea submarinului „No.3", care deja primise noul nume oficial de „UB-3", deoarece pescajul său depășea cu 60 de cm adâncimea medie a Porților de Fier. Nici astăzi nu se știe cine a dat totuși ordinul ca submarinul să fie suspendat între 2 slepuri și cu ajutorul vinciurilor ridicat cu 1 m. Astfel a fost transportat la Budapesta. Probabil a fost inițiativa celor 2 ingineri anonimi.

În primăvara lui 1919, Republica Sovietelor a lui Bella Kun, a mobilizat toate forțele armate ale Ungariei ajunsă sub puterea sovietelor împotriva intervenției cehe. Comisariatul de război nr. 14 (marină) a ordonat aducerea în stare de luptă a lui „UB-3" care era reînmatriculat „UB-63" și primește drept comandant pe căpitanul de fregată Hertelendy Andor, fost submarinist în Adriatica. Se fac probe de scufundare în golful de la Obuda în care „UB-63" se comportă bine. Submarinul nu ajunge să lupte și după unele date împreună cu monitorul „INN" în noiembrie 1919 este dus dincolo de linia de demarcație la Ujvidek. După alte surse memorialistice în jurul anului 1921, submarinul a revenit în șantierul Danubius din Ujpest și a stat pe cală ani îndelungați. Nu se știe când a fost demolat, dar un raport al serviciului de informații cehoslovac din 1933 acuză Ungaria de încălcarea tratatului de pace de la Trianon, prin existența în forțele sale navale (sic!) a unui submarin, armă interzisă Ungariei.

În ceea ce privește soarta celorlalte 2 submarine tip „27-B", adică submarinele „No. 1" și „No. 2", pe scurt, putem arăta următoarele:

Submarinul „No. 1" cu baza la Alexandrovsk (Murmansk), pe 23.08.1917 a fost radiat din controalele marinei militare, iar în octombrie 1920 a fost transportat pe calea ferată la Arhanghelsk și acolo a fost casat.

Submarinul „No. 2", inițial cu baza la Arhanghelsk, pe 15.10. 1915 a fost remorcat în Marea Albă. În primăvara lui 1916 a fost eșuat pe coastă și demolat de flux. Vara ce a urmat, tot echipamentul său a fost demontat, iar carena a fost părăsită pe coastă.

Mai trebuie să arătăm că din surse rusești recente (volumul foarte complet și doct "Enticlopedia Korabli Rosisscovo Imperatorskovo Flota 1892-1917, redactor A.E. Tarasov; Minsk HARVEST 2000), în ceea ce privește istoria submarinului „No. 3", ne arată că acesta în februarie 1918, după ce a fost părăsit de echipajul bolșevizat a căzut în mâinile românilor și abia pe urmă în mâinile austro-ungarilor"!

În orice caz până la această oră nici o sursă românească nu atestă această teză, dar cine știe? Pe viitor putem avea surprize!

Pe parcursul elaborării acestui material, surse neoficiale ne-au transmis zvonul că cel care a preluat submarinul pentru Marina Română ar fi fost cdr. Preda Fundățeanu. Se știe că acesta este cavaler al ordinului „Mihai Viteazu", dar nimeni nu a avut încă curiozitatea să cerceteze în arhive faptele sale de arme. Arhivele ascund încă numeroase enigme.

Submarinul lângă monitorul KÖRÖS la Brăila, în 1918.