Gloria este visul tuturor tinerilor piloți. Ea poate transforma un erou în mit, în semizeu. Poate să îi schimbe viața, personalitatea, viziunea asupra lumii... mai ales când eroul nu este pregătit pentru un astfel de șoc. În timpul celui de al doilea război mondial, i-a fost dat unui tânăr pilot de vânătoare să devină erou național în câteva minute, să devină simbolul luptei antibolșevice și să ducă crucea faimei de moment până în ultimele clipe, cu toată splendoarea clipelor de măreție, a invidiei colegilor, a persecuțiilor de după război dar și cu admirația mută pe vremea dictaturii a milioane de români. Horia Agarici a fost un pilot obișnuit după standardele germane, dar un as după cele aliate având un număr de 6 victorii. Este în primii 50 de ași ai armei aeriene române, mult după Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ion Milu, Ștefan Greceanu, Popescu Ciocănel, Tiberiu Vinca și alte nume vrednice de a fi pomenite în istorie... Dar, impactul unui cântec, în termeni actuali „number one across the nation", un slagar național instantaneu a făcut ca și astăzi, la peste 60 de ani de la evenimente, în cazul în care oprim un trecător pe stradă și îl întrebăm care este cel mai mare pilot al României în cel de al doilea război mondial să ne răspundă aproape instantaneu: Agarici, cel care îi bătea pe bolșevici. Dar cine a fost acest adevărat Toma Alimos al aviației române?

LEGENDĂ ȘI ADEVĂR Cristian Crăciunoiu

Conform arhivelor militare, s-a născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne. S-a născut în Elveția pentru că mama sa Valeria își acompania soțul într-o călătorie de afaceri. Horia a fost singurul fiu al familiei, mama sa murind în 1914. Va fi crescut de mătușa sa, Aurelia Dobrovici care se stabilise la Iași. A urmat cursurile școlii primare aici, dar pentru liceu a trecut prin Iași, Pitești și Brașov, ceea ce ar putea indica unele probleme pe parcurs.

Obținând bacalaureatul la Iași în 1929, Horia intră la Institutul Politehnic din Timișoara unde nu rămâne decât un an. Într-o declarație din 1 aprilie 1951, menționează: „În 1931 am intrat la Școala de Ofițeri de Aviație de la Cotroceni din București". A fost promovat aspirant în iulie 1933 și repartizat la Flotila 1 Aerostație. În această perioadă calificativele obținute sunt în general bune. Progresează rapid pentru că muncește serios și într-o manieră plină de atenție: ar putea deveni un bun observator de artilerie"; "Muncește foarte bine în secțiunea de aerostieri"; "Are mari aptitudini pentru a deveni observator în balon". La cerere este transferat la Școala de Piloți de la Tecuci pe care o absolvește la 16 aprilie 1934.

Aprecierile șefilor sunt contradictorii: „Aviator mediu, învață cu dificultate și are momente de absență"... Înainte de a intra în Școala de Vânători de la Buzău în 1937, face cursuri de bombardament. În anul următor participă la manevre ca pilot în Escadrila 3 Vânătoare. Aprecierile șefilor sunt contradictorii: „Face dovada unor bune aptitudini, multă energie și voluntariat, bun caracter. Nu este ușor impresionabil. În condiții dificile de avariere a aparatului, este calm și decis, aterizând perfect. Poate deveni un ofițer de elită dacă muncește și se antrenează". A fost oare Horia Agarici un caracter inconstant?

Pentru România, cel de al doilea război mondial a început în 1940, când teritorii cu populație majoritar românească au fost luate și anexate de către Uniunea Sovietică și Ungaria. La 22 iunie 1941, alături de puterile Axei românii intră în Basarabia pentru a o elibera. Locotenentul Horia Agarici făcea parte din Escadrila 53, Grupul 7 Vânătoare, unitate echipată cu avioane Hawker Hurricane cu baza la Mamaia și comandată de cpt. av. Emil Georgescu. În cea de a doua zi de război, Agarici va intra în legendă. A intervenit propaganda de război, folclorul, zvonurile, toate pentru a distorsiona realitatea. Iată relatarea unui martor ocular, subofițerul radio Ion Iliescu:

Eram la stația radio a escadrilei când l-am auzit pe lt. Agarici raportând pete de ulei pe parbriz. Comandantul, cpt. Emil Georgescu i-a ordonat să revină rapid la Mamaia, să repare defectul și să ajungă la Tecuci. Hurricane-ul nr. 3 a părăsit formația și a revenit la Mamaia. I-am cerut lui Rudolf Bujencu să mă înlocuiască la stația radio și am alergat să îi alertez pe slt. mecanic Matei Gomolea și pe ing. șef Petre C-tin. Vânătorul a sosit dinspre mare și a aterizat normal. Pilotul nu a oprit motorul în timp ce echipa de intervenție s-a apucat de lucru. După câteva minute am auzit zgomot de motoare dinspre mare. Ne-am întors și am văzut trei bombardiere mari ce veneau încet din stânga spre oraș. Greu încărcate păreau atârnate la orizont. Domnul locotenent m-a întrebat: "Ionică, vezi vreo vânător cu ele?"; - "Nu văd domnule locotenent, sunt singure...." am răspuns. "Mă duc să-i înfrunt..." și alergând spre avion a strigat: "Puneți capota motorului și prindeți-o băieți!"

Chiar dacă mecanicii nu au fost de acord, au trebuit să fixeze capota. Vânătorul a decolat rapid și a zburat deasupra valurilor, luând înălțime numai când s-a apropiat de bombardiere. Nu cred că echipajele l-au văzut pentru că nu au reacționat în niciun fel. Zburau în linie dreaptă spre Constanța la circa 2.000 m altitudine. Câteva secunde nu am mai văzut aparatul locotenentului. Brusc a apărut în picaj asupra liderului formației de bombardiere care a luat foc și s-a prăbușit în mare. Vânătorul a derobat, a făcut un tonou larg și a revenit la atac de la altitudine. A picat asupra celui de al doilea bombardier. Acesta a fost rapid incendiat începând să scoată un fum negru, gros. Și-a lansat bombele deasupra mării încercând să ajungă deasupra uscatului. A reușit să aterizeze la Valul lui Traian, echipajul fiind făcut prizonier. Vânătorul a recâștigat altitudine din nou, atacând al treilea bombardier. Acesta a lansat imediat bombele în mare, încercând să se salveze printr-un viraj larg spre stânga. A trecut prin tirul celor șase mitraliere ale vânătorului, lăsând în urmă o coadă subțire de fum. A pierdut altitudine îndreptându-se spre sudul Constanței și a căzut foarte departe.

Alte trei bombardiere ce se apropiau, văzând ce s-a întâmplat cu patrula precedentă și-au aruncat bombele în mare și au făcut cale întoarsă. Vânătorul a venit la aterizare ca un începător, dar fără stricăciuni. Când ne-am apropiat alergând de aparat am descoperit cu uimire că parbrizul era acoperit cu ulei. Fereastra din stânga lipsea, uleiul invadând carlinga și pilotul. Locotenentul nu cunoștea rezultatul luptei și noi i-am dat vestea cea bună. Nu a apucat să iasă din chingi, când un Chevrolet a sosit cu Georgescu "Șarpele", șeful bazei de hidroavioane din vecinătate. Era entuziasmat, spunându-i locotenentului că a salvat orașul și portul de la un bombardament dur, luându-l în brațe așa plin de ulei, cu uniforma lui albă! Așa a și fost! Sovieticii aveau mitralieri buni, căci Hurricane-ul avea găuri de gloanțe, urmele angajamentului. Locotenentul a fost urcat în mașină și purtat pe brațe în urale. A doua zi, când m-a văzut, mi-a spus: "Ionică bătrâne, cum trece totul într-o clipită, ce ți-e viața asta..." Nu era un războinic, era o fire de poet. Un om liniștit, mai repede un visător...".

Serviciul de Propagandă s-a trezit astfel cu un material excepțional de exploatat și lt. Horia Agarici a vorbit la radio, a apărut în jurnale și filme de actualități. Era exemplul dat la reuniuni, conferințe și adunări pentru strângerea de fonduri. Dar, faima a venit datorită cântecului... Horia Agarici scria versuri, nu tocmai reușite dar prin perseverență, s-a făcut cunoscut în mediile literare, era chiar amic cu faimosul Păstorel. Destinul i-a fost afectat de un cântec, care nici astăzi nu și-a revelat paternitatea.

Ion Dicezare, as al războiului și coleg de Grup spune că ar fi fost compus la 23 iunie 1941 la restaurantul „Tanti Lenuța" din „orașul salvat" - Constanța - de taraful de acolo, în timpul chefului dat de Georgescu „Șarpele" în cinstea lui Agarici. Ion Țaralungă, marele nostru pictor de aviație și marină susținea din surse de arhivă, inclusiv mărturia maistrului radio Iliescu, citat mai sus că textul ar fi aparținut lui Păstorel Teodoreanu însuși. Varianta este susținută și de revista ARIPI ROMÂNEȘTI.

Descendenții intervieva­ți, i atribuie muzica lui Gherase Dendrino, rudă prin alianță cu eroul, și alții lui Ion Vasilescu, celebrul autor de romanțe. Cea mai probabilă, cunoscând firea românului, pare a fi prima variantă, în care taraful a exploatat genial și în beneficiu propriu, momentul de entuziasm. Melodia se cânta pe „șest" și sub comuniști. Iată începutul: „Ia ascultă tu, n-auzi în zare, of! Leano/un bâzâit ce-ntrece pe al trenului/Când auzi venind din depărtare/ Nu-ți fie frică de bâzâitul lui/A plecat la vânătoare Agarici/Să vâneze bolșevici/...".

Bănuiți ce a pățit eroul după intrarea României în sfera de influență a URSS, pentru aceste două versuri de refren. Dar în 1941, era altfel. Oriunde apărea eroul orchestra trecea imediat la faimosul refren. El se simțea deja jenat, agresat de glorie și mai târziu avea să spună "Ce sunt eu față de Șerbănescu, de Mucenica, de atâția alții...". Era un om corect și plin de sensibilitate. Evoluția sa ulterioară avea să demonstreze că era un produs al hazardului, dar și al fineții și educației alese.

Lt. Horia Agarici nu era cel mai bun pilot al escadrilei. Era un pilot cu simțul datoriei, dar nu era bătăios, argătos, individualist, ambițios așa cum trebuia să fie un adevărat vânător al epocii. Era mai degrabă sensibil, visător, poet. Iată de ce fapta lui de arme izvorâtă din entuziasm a stârnit invidia camarazilor. Cum se poate ca un pilot mediocru să ajungă un as? Un poet, să devină erou? Întrebări valabile și astăzi când apare câte un om ieșit din comun ce marchează o întreagă generație...

În iulie 1941, generalul Ion Antonescu vine la Constanța pentru a-l decora pe Agarici și se întreține cu el circa o jumătate de oră. Vorbesc despre război, despre Hurricane și despre lupta devenită legendară. Era prea mult pentru denigratori și a doua zi, prin Escadrilă circula zvonul fals ca Horia ar fi purtat sub uniformă cămașa verde de legionar! Era stupid, căci eroul ar fi fost arestat pe loc și deferit Curții Marțiale în acel moment pentru o provocare atât de stupidă. Dar, ca de obicei românii au preferat să dea crezare zvonurilor mai curând decât declarațiilor oficiale. Poetul a trebuit să îndure și acest zvon neadevărat, răspândit de camarazi.

În august 1941 îl găsim în Basarabia alături de unitatea sa, fiind creditat cu două victorii, dintre care și un Hurricane cu înmatriculare sovietică. Scârbit de intrigile din jurul lui, nu mai face nimic decât scrie poezii. Șocat, comandantul său îi trece în dosar „Nu are niciun fel de interes pentru luptă! Evită angajamentele și când este anunțată prezența inamicului, zboară în direcția opusă. Este înglodat în datorii. Este modest și bine educat, dar nu execută niciodată un ordin la timp. Nu a dat satisfacție ca ofițer de informații al Grupului 7. Dispare cu zilele și se ascunde pentru a scrie poezii. Când a fost trimis să escorteze un avion la Bliznetski a ajuns cu o întârziere de 3 ore. Se dovedește inutil într-o formație de luptă și de aceea recomand să fie transferat într-o unitate tehnică sau de școală".

Comandantul avea dreptate. Agarici nu mai obține nicio victorie, dar scoate un volum de poezii „Acorduri și nuanțe". Ajunge un ofițer straniu, umblând dezordonat și ținându-și toate efectele într-o... față de pernă!

Este repartizat la Grupul 3 Picaj, dar pleacă de acolo „pentru că nu îi plăceau picajele". Mașina de propagandă însă funcționa. A fost promovat căpitan și șef al Escadrilei 52, apoi 53. La 4 aprilie 1944 doboară un B 24 Liberator din armata a 15-a USAAF. Este cel de al 6-lea și ultimul său succes. România s-a alăturat Aliaților pentru a elibera Transilvania. După victoria din 1945 au trecut doar 3 ani și lumea s-a schimbat. A apărut bomba atomică, războiul rece, România a fost oferită pentru a fi înglobată în sfera de influență a URSS, armata a fost reformată din temelii. Pentru Horia Agarici nu a existat niciun moment de respiro. Pentru „ucigașul de bolșevici" a venit degradarea, demobilizarea, câteva luni de pușcărie pentru a nu deveni martir, domiciliul forțat, prezentarea periodică la miliție etc. I s-au reproșat pe rând lupta contra URSS, moara vândută de părinți în 1927, legăturile presupuse cu legionarii, strada care îi purtase numele...

După ce a ajuns simplu soldat prin degradare în 1951, este repus în drepturi cu gradul de căpitan în 1965. Moare și este înmormântat în 13 iulie 1982 la Constanța. Pe piatra funerară realizată de entuziaștii iubitori de aviație de la ARPIA Constanța sunt scrise și două cuvinte ce îl definesc mai bine decât orice „...Aviator legendar...".