MÂNTUIREA primul spărgător de gheaţă românesc Raymond Stănescu

După obţinerea independenței pentru România a urmat o perioadă de dezvoltare activă în toate domeniile, inclusiv în cel al transporturilor navale, fluviale şi maritime. Înfiinţarea în 1890 a Serviciului Maritim Român au impus crearea unei infrastructuri corespunzătoare care să asigure condiţiile necesare navigației și exploatării navelor româneşti, al căror număr și capacitate de transport creșteau rapid, dar și pentru navele comerciale străine atrase în număr mare de dezvoltarea economică a ţării.

Pentru realizarea acestui deziderat în 1901 NFR a fost trecut de la Regia Monopolurilor Statului (RMS) la Ministerul lucrărilor publice, în subordinea Serviciului Hidraulic condus de eminentul inginer şi organizator Anghel Saligny, care îndruma și coordona lucrările de îmbunătățire și menținere a navigației pe întreg traseul românesc al Dunării. În paralel cu dezvoltarea parcului navelor de transport fluvial a fost creat un parc de nave tehnice destinat menținerii semnalului navigabil al fluviului la adâncimile necesare, apărării malurilor, construcții hidrotehnice, etc. dar şi pentru menținerea navigației pe timp de iarnă și salvarea navelor prinse în înghețuri sau avariate.

În acest ultim scop a fost construită în Germania și a intrat în serviciu în anul 1904 o navă specializată care a fost botezată MÂNTUIREA. Ea era în principal destinată să lucreze pe Dunărea maritimă și la gura Sulinei. Această navă a făcut o lungă şi utilă carieră în serviciul navigației române și a participat la cele două războaie mondiale, îndeplinind numeroase misiuni sub amenințarea sau focul inamic.

Pentru a-şi putea îndeplini menirea principală MÂNTUIREA a fost proiectată astfel încât corpul său să favorizeze spargerea gheții și a fost dotată cu tancuri de apă la proră ca aceasta să poată fi îngreunată; nava a primit şi pompe de evacuare puternice care să asigure menținerea la suprafaţă a navelor avariate.

În timpul primului război mondial MÂNTUIREA a fost rechiziționată în folosul marinei militare fiind mobilizată în flota de operațiuni comandată de comandor Nicolae Negrescu. Împreună cu remorcherele „ELISABETA", „FRIEDA", „FRITSCH", „DUNĂREA" şi „GLADSTONE" a format grupul de remorchere al flotilei. În afară de serviciul de spărgător de gheață și salvator a executat remorcaje în folosul convoiului flotei condus de locotenent-comandor George Munteanu, în zona Olteniţa-Silistra.

După bătălia de la Turtucaia și pierderea Silistrei (septembrie 1916) flotă de operațiuni, întărită cu canoniere rusești, a sprijinit flancul armatei româno-ruse rezemat pe Dunăre, care s-a retras luptând către Rasova.

La 12 septembrie 1916, în zona Mărleanu, grupul de monitoare (CATARGIU, KOGĂLNICEANU) comandat de comandor Vasile Toescu și divizionul de canoniere ruse (DONET, KUBANET, TERET) au avut un angajament sever cu artileria motorizată germană amplasată pe înălțimile de la Beilic; sub focul inamic, canoniera KUBANET a esuat pe un banc de nisip rămânând țintă fixă sub ploaia de obuze germane. Sub conducerea personală a comandor Nicolae Negru, comandantul escadrei de monitoare, remorcherul MÂNTUIREA a repus-o pe linia de plutire, sub focul inamicului și, acoperită de tunurile monitoarelor, și-a reluat marșul în aval.

Pe timpul bătăliei pentru Rasova și Cernavodă, MÂNTUIREA a participat la evacuarea șantierului naval mobil al flotei de la Dervent la Hârşova, remorcând docul plutitor și un slep atelier. În aceiași perioadă (noiembrie 1916) nava a ajutat la evacuarea în aval a parcului de nave civile refugiate în zona Cernavodă, către Hârşova şi Vadul Oii.

După prăbuşirea frontului româno-rus din Dobrogea (decembrie 1916) MÂNTUIREA se retrage împreună cu flota de operațiuni şi convoiul ei pe brațul Chilia, la Chilia Veche, loc de concentrare a navelor româneşti ce putuseră fi evacuate aici de pe Dunărea ocupată de inamic. Iarna 1916-1917 nava a acționat ca spărgător de gheață pe brațul Chilia, dar și ca salvator. La 19 ianuarie 1917 MÂNTUIREA scapă de la scufundare canoniera GRIVI­TA, care primiseră o gaură mare de apă în urma abordajului cu vasul rusesc „Dimitrii". Intervenind cu pompele sale și luând la remorcare canoniera, MÂNTUIREA a așezat GRIVITA pe fund mic unde avaria a fost astupată provizoriu și canoniera a putut fi dusă în șantier.

Întoarsă la „activitatea civilă", în perioada dintre cele două războaie mondiale, MÂNTUIREA s-a făcut remarcată în numeroase intervenții pe Dunărea maritimă în timpul perioadelor de iarnă. Era o navă al cărei nume apărea des în ziarele vremii pentru reușita acțiunilor sale.

Când a început al doilea război mondial MÂNTUIREA a fost din nou mobilizată fiind repartizat la Detașamentul Maritim Sulina care apăra Delta Dunării. La 28 iunie 1941 în timpul unui puternic bombardament aerian sovietic nava a fost lovită și s-a scufundat la mal împreună cu slepul port tun Nr. 5 şi barcazul „Elena". Tot atunci au fost avariate puitorul auxiliar de mine AURORA și slepul port tun Nr. 3. S-au pierdut peste 20 de vieți omenești.

Ulterior MÂNTUIREA a fost ranfluată și reparată capital la Galați, suprastructurile sale fiind ușor modificate. A primit un tun a.a. de 20 mm și a fost încadrat în gruparea de transport Sulina, a comandamentului Forţelor maritime, comandată de locotenent-comandor (r.) Guido Fritsch. Cu celelalte remorchere ale grupului (ARLON, CAZIMIR, BASARABIA, ELENA, CERNA, MUREȘ) s-au executat transporturi de aprovizionare a frontului de răsărit remorcând, împreună cu remorchere germane, convoaie de slepuri între Sulina-Odessa şi Oceakov Bug dar şi pe ruta Sulina-Constanța, sub protecția torpiloarelor NALUCA, SBORUL şi ZMEUL.

Astfel între 7-9 ianuarie 1943 împreună cu alte două remorchere aduce de la Sulina la Constanța un doc plutitor destinat şantierului mobil al Forţei maritime. Apoi până în primăvară MÂNTUIREA a fost rechemată în deltă și pe Dunărea Maritimă unde asigură deplasarea prin gheață a monitoarelor ARDEAL şi BUCOVINA de la Sulina la Ismail (11 ianuarie 1943) şi a unor convoaie pe brațul Sulina, până în primăvara 1944. În lunile mai și iunie 1943 remorcherul a participat la salvarea pasagerului „Ismail", scufundat pe brațul Chilia în urma unei explozii; nava a fost remorcată de către MÂNTUIREA la șantierul naval Galaţi.

Din iunie şi până în august 1943 MÂNTUIREA „revenit pe front" executând, împreună cu alte remorchere române şi germane, 10 operațiuni de convoiere pe drumul dintre Odessa, Sulina şi Constanța. Dintre acestea menționăm remorcarea cargoului „Plehanov" ranfluat la Odessa și dus la reparații la Constanţa (11-14 iunie 1943). O altă misiune asemănătoare a fost remorcarea cargoului „Pskov" tot ranfluat la Odessa şi dus pentru reparații la Galați (25-26 iulie 1943).

Iarna 1943-1944 găsim MÂNTUIREA iarăşi pe Dunărea maritimă ocupată cu degajarea prin gheață a drumului pentru grupul de luptă fluvial de la Vâlcov la Sulina (24 februarie 1944) și pentru alte nave pe canalul Sulina.

La 25 mai 1944 MÂNTUIREA participă la operaţia de minare „Sulina", împreună cu puitoarele de mine MURGESCU, DACIA, distrugătoarele REGINA MARIA, MĂRĂSEȘTI şi alte nave româneşti şi germane, când a fost instalat un baraj de mine în arc acoperind intrarea dinspre larg pe braţul Sulina. Remorcherul a acţionat în grupul de asistență tehnică a operației.

Pe timpul evenimentelor ce au urmat după declanșarea ofensivei sovietice pe frontul din Moldova (20 august 1944) şi după ieşirea României din război MÂNTUIREA se afla la Sulina, la dispoziția Forţei Fluviale, unde a participat la serviciul de siguranță de la gura Sulina şi a transportat aprovizionări pentru garnizoana din Insula Şerpilor.

În fața pătrunderii trupelor sovietice în deltă navele aflate la Sulina s-au deplasat la Tulcea, unde s-au alăturat grupării aflate acolo, (monitorul BRATIANU şi alte nave). Deşi România declarase oficial ieșirea din război şi alăturarea la alianţă anti-nazistă, la 27 august 1944 trupele sovietice au trecut Dunărea la Tulcea şi au solicitat „capitularea" grupării navale româneşti aflate acolo.

Cu aprobarea guvernului Statul Major al Marinei a ordonat grupării Tulcea „să se pună la dispoziția" marinei sovietice, care-și făcuse deja apariția cu vedete blindate în fața portului. Sub escorta vedetelor sovietice monitorul BRATIANU, vedeta V3, pontoanele armate PTA 404, 405 şi 406, remorcherele armate MÂNTUIREA, SPIROS, HARALAMBOS şi două remorchere particulare, arborând la pupă tricolorul şi la vergă un pavilion alb, au fost conduse la Ismail unde au fost internate şi dezarmate. Militarii au fost trimişi în prizonierat iar echipajele civile debarcate. Pontoanele PTA și remorcherele au fost folosite de armata sovietică şi nu avem informații certe unde şi cum au fost folosite.

După semnarea acordului de aplicare a armistițiului (16 ianuarie 1945) în tabelele menținând numele vaselor ce urmau să fie predate URSS în contul despăgubirilor datorate către URSS, remorcherul MÂNTUIREA nu figurează. În 1966 el a fost înlocuit cu noile spărgătoare de gheață „Voinicul" şi „Viteazul".

CARACTERISTICI TEHNICE MOTOR: cu triplă expansiune, 600 CP LUNGIME: 41,58 m LĂȚIME: 8,58 m PESCAJ: 1,49 m VITEZĂ: 30 km/h COMBUSTIBIL: 110 t păcură

N.M.S. Mureşul era un remorcher rechiziționat ce făcea parte din gruparea de transport a Forței Navale Maritime. Fiind de dimensiuni asemănătoare cu Mântuirea era armat în același mod: un tun Oerlikon de 20 la proră şi o puşcă-mitralieră Skoda cu ţevi binate de 7,63 la pupă. Pe comandă îl vedem pe aspirantul Ionescu Doru, astăzi comandor (r.) şi secretarul de redacție al revistei Marea Noastră din Constanța. Nu deținem fotografii ale Mântuirii din perioada şi ne adresăm cititorilor pentru a ne sprijini.

Profile colorate de Cristina Sârbeanu