Pe 7 decembrie s-au împlinit 60 de ani de la atacul executat de Marina Imperială Japoneză asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, eveniment ce a determinat intrarea S.U.A. în cel de-al doilea război mondial. Cu această ocazie, vă prezentăm unul dintre avioanele care au luat parte la atac bombardierul în picaj pentru portavion Aichi D3A, cunoscut de americani sub numele de cod „Val".

Scurt istoric

Avionul a apărut ca urmare a specificației 11-Shi, lansată de Marina Imperială Japoneză în 1936. Se cerea un bombardier în picaj monoplan, destinat serviciului pe portavioane și care urma să înlocuiască aparatele Aichi D1A-2 „Susie" aflate pe atunci în serviciu pe portavioane. Specificația a fost înaintată firmelor Aichi, Mitsubishi și Nakajima.

La Aichi a fost realizat proiectul AM-17, sub conducerea lui Tokuhishiro Goake. Noul avion era foarte simplu, singurul rafinament fiind aripa de formă eliptică, foarte apreciată de japonezi deoarece permitea o manevrabilitate superioară.

Prototipul AM-17 a fost terminat în decembrie 1937, iar în ianuarie 1938 a început probele de zbor. Avea un motor Nakajima „Hikari" 1 răcit cu aer, cu 9 cilindri în stea, de 710 C.P. care nu s-a comportat corespunzător. De asemenea, frânele aerodinamice de sub aripi (inspirate după cele de la Junkers Ju-87 Stuka) au funcționat defectuos.

Al doilea prototip a primit un motor Mitsubishi „Kinsei" 3 răcit cu aer, cu 14 cilindri în dublă stea, de 840 C.P. A fost mărită suprafața derivei, suprafața portantă a fost mărită de la 33 la 35 m2 iar frânele aerodinamice au fost întărite. Prototipul (ce a devenit prototipul primei variante de serie) a început probele în decembrie 1939, iar ulterior a fost adoptat pentru serviciul activ pe portavioane sub denumirea Aichi D3A-1, sau Tip 99 Model 11.

Carieră operațională

Avioanele D3A-1 de serie au avut motoare „Kinsei" 43, suprafața portantă ușor micșorată și o chilă la derivă. Ultimele serii produse au avut motoare „Kinsei" 44.

În iunie 1942 a apărut modelul D3A-2 (sau Tip 99 Model 22). Motorul era un „Kinsei" 54, capotele motorului au fost puțin modificate, elicea a primit o coafă aerodinamică iar carlinga a fost ușor alungită. Acest model a fost produs în licență la Showa.

A mai fost produsă și o variantă cu dublă comandă, pentru antrenament, denumită D3A-2K.

Producția avionului s-a făcut la Aichi Kokuki K.K., uzina Funakata, provincia Nagoya (1294 exemplare, din care 476 D3A-1) și la Showa Hikoki K.K. (201 exemplare D3A-2).

D3A-1 a intrat în serviciu activ în 1940, pe portavioanele „Kaga" și „Akagi", iar ulterior a dotat toate portavioanele japoneze, dar și unități cu baza la sol (aceste avioane nu aveau crosa de acrostare). Primele acțiuni de luptă le-au dus în China.

La atacul de la Pearl Harbour au luat parte 126 avioane D3A-1. Este aproape sigur că bomba care a scufundat cuirasatul U.S.S. „Arizona" a fost lansată de un astfel de avion.

Ulterior avionul a luat parte la toate campaniile majore din Pacific - Coral Sea, Midway, Guadalcanal, Santa Cruz și altele. „Val" s-a comportat remarcabil (în mare parte și datorită excelentei pregătiri a echipajelor) - se apreciază că 85% din navele scufundate de japonezi în acea perioadă au fost victimele lui „Val"!

Ultima campanie la care a luat parte a fost bătălia pentru Filipine, în 1944 dar a fost cântecul de lebădă! Îmbătrânite și surclasate, nu mai făceau față. Au fost deci retrase și folosite pentru misiuni secundare și antrenamentul piloților. Dar pe măsură ce războiul se apropia de coastele japoneze, unele „Val" au mai fost folosite în luptă. De data aceasta, pentru misiuni cu „sens unic" - kamikaze!

Descrierea avionului (D3A-1, în paranteză D3A-2)

Avion de bombardament în picaj pentru portavioane monomotor, monoplan, cu două locuri, cu tren de aterizare fix.

Fuzelajul avea structura complet metalică și era acoperit cu tablă de duraluminiu. Aripile, cu două lonjeroane, aveau structura metalică și erau învelite cu tablă de duraluminiu și pânză (flapsurile și eleroanele). Capetele de plan erau rabatabile (curios, dar se pare că se rabatau în jos). Eleroanele aveau compensatoare fixe și mobile. Ampenajele aveau structura metalică și erau acoperite cu tablă de duraluminiu și pânză (direcția și profundorul, care dispuneau de compensatoare mobile).

Motorul era un „Kinsei" 43 de 1070 C.P. sau „Kinsei" 44 de 1080 C.P. („Kinsei" 54 de 1300 C.P.) cu 14 cilindri în dublă stea, răcit cu aer. Antrena o elice metalică tripală cu pas variabil.

Trenul de aterizare era fix - soluție aplicată pentru reducerea greutății avionului. Trenul principal avea carenaje aerodinamice, pentru a reduce rezistența la înaintare. Roata bechiei era fixă. În fața ei era dispusă crosa de acrostare (ce se ridica manual, prin intermediul unui cablu), iar în spate o tijă pentru protejarea cozii fuzelajului împotriva loviturilor cablurilor de oprire.

Armamentul fix cuprindea două mitraliere de capotă sincronizate Model 96 calibru 7,7 mm, acționate de pilot și o mitralieră Model 92 calibru 7,7 mm acționată de radistul/observator, pentru apărarea avionului. Pentru ochire se folosea un vizor telescopic dispus în fața parbrizului.

Avionul transporta o bombă de 250 kg sub fuzelaj și două bombe de 60 kg sub aripi. Bomba de sub fuzelaj se lansa prin intermediul unei furci ce o scotea în afara cercului elicei (sistem asemănător cu cel de pe Ju-87).

Avionul era dotat cu aparatura radio și de navigație necesare pentru misiunile pe mare și cu instalație de oxigen, dar nu dispunea deloc de blindaje de protecție.

Date tehnico-tactice

Pe planșele cu desene sunt trecute datele pentru varianta D3A-1. Aveți aici diferențele pentru varianta D3A-2: Greutatea gol: 2570 kg, de zbor 3800 kg; viteză maximă: 430 km/h la altitudinea de 6200 m; timp de urcare la 3000 m: 5 min 48 sec; plafon de serviciu 10500 m; autonomie de zbor 1350 km.

Considerații privind calitățile lui D3A ca armă

Indiscutabil, „Val" a fost un avion bun pentru vremea sa. Era simplu, ieftin, ușor de produs și de menținut în stare operativă, ușor de pilotat. Procentul de 85% din navele scufundate spune multe, dar aici intervin și calitățile echipajelor.

Dar a avut și limitări, ca să nu spun defecte. În primul rând, motorul a avut o putere prea mică - cu influențe negative asupra unor soluții constructive (trenul de aterizare fix, structura relativ fragilă și lipsa totală a blindajelor, pentru a păstra greutatea totală în limite rezonabile). Tot din această cauză, cantitatea de bombe ce putea fi dusă era destul de mică. Adoptarea motorului „Kinsei" 54 pe D3A-2 a dus la creșterea performanțelor, dar a scăzut raza de acțiune datorită consumului sporit de combustibil.

Totuși, cel mai mare neajuns a fost lipsa protecției (blindaje pentru roți și motor, autoetanșare la rezervoarele de combustibil) lovit de focul mitralierelor Browning calibru 12,7 mm de pe avioanele de vânătoare americane, un D3A lua foc imediat.

Ar fi interesantă o comparație cu bombardierul în picaj american standard la acea vreme - Douglas SBD-2 „Dauntless". Acesta avea o formă similară și dimensiuni mai mici, dar era mai solid construit. Avea un motor în stea de o putere mai mică (1000 C.P.) și o greutate de zbor mai mare (4699 kg). Trenul de aterizare era escamotabil, frânele aerodinamice mai eficiente. Viteza maximă (406 km/h) și cea de croazieră (238 km/h) erau aproape egale, plafonul de zbor mai redus (8310 m), dar autonomia de zbor era cu mult mai mare (1970 km sau 2205 km cu rezervoare suplimentare). Dar capitolele la care un „Dauntless" depășea net un „Val" erau protecția (blindaje generoase pentru motor și echipaj, rezervoare cu autoetanșare, stingătoare automate de incendiu) și armamentul (două mitraliere cal. 12,7 mm cu tragere spre înainte; o mitralieră cal. 7,62 mm pentru apărare; o bombă de 454 kg sub fuzelaj; două bombe de 112 kg sub aripi), ceea ce îl făcea o armă mult mai eficientă. Și dacă „Dauntless"-ul nu a egalat procentajul de 85% (deși a avut momentele sale certe de glorie, cum ar fi Midway), aceasta se datorește pregătirii inferioare a echipajelor și mai ales prezenței în aer a legendei numită Mitsubishi „Zero".

Desenele prezintă un avion care a luat parte la atacul de la Pearl Harbour.

Vopsirea avionului

Avionul era vopsit în întregime în gri deschis. Capotele motorului, extradosul fuzelajului anterior (în fața carlingii), săgețile stilizate de pe carenajele trenului de aterizare (pe ambele părți a fiecărei jambe), partea din față a prizei de aer a compresorului și numărul matricol de pe ampenajul vertical erau negre. Elicea nu era vopsită. Sub numărul matricol erau vopsite două benzi orizontale galbene (pentru orientarea avioanelor în formație), iar în fața ampenajelor două benzi circulare albe. Însemnele de stat japoneze „Hinomaru" (cercuri roșii) erau trecute pe lateralele fuzelajului, extradosul și intradosul aripilor.

CARACTERISTICI TEHNICE LUNGIME: 10190 mm ANVERGURĂ: 14360 mm ÎNĂLȚIME: 3850 mm SUPRAFAȚA PORTANTĂ: 34,9 m² GREUTATE: gol = 2408 kg; de zbor = 3650 kg VITEZĂ LA 3000 m: maximă = 386 km/h; de croazieră = 296 km/h TIMP DE URCARE LA 3000 m: 6 min. 30 sec. PLAFON DE SERVICIU: 9300 m AUTONOMIE DE ZBOR: 1475 km

Avionul Nr.1 din Secția 24, Escadrila 2, Grupul de Aviație „ZUIKAKU", 07.12.1941 Pilot-locotenent Ema; radist/observator-subofițer Azuma