Cu forcepsul... dar s-a născut: ARMA SUBMARINA U9

Florentin Stanescu

Ziua de 22 septembrie 1914 a fost să fie una deosebită, trecută cu litere de culoarea sângelui în cronicile lui Marte, zeul războiului. Istoria s-a schimbat brusc. Până atunci toate bătăliile navale se purtau între nave care se puteau vedea între ele, cineva trăgea primul, celălalt încerca să se eschiveze sau o încasa, ripostând în direcția din care veneau loviturile. Începând din această zi moartea a devenit invizibilă. Torpila trimisă de undeva din adâncuri aleargă nevăzută și neauzită, apoi flăcările se înălțau mistuind vasul care doar cu câteva clipe înainte spinteca mândru valurile. Ca apărare, în primele clipe ale războiului, nu exista nimic în afara tunului sau a pintenării, manevra clasică, datând de la începutul luptelor pe mare, prin care nava atacatoare încearcă să ciocnească și să încalece victima, astfel încât prin greutatea ei să o rupă în două. Dar ca să ataci un submarin mai întâi trebuie să știi unde este. La câțiva metri sub apă poate fi oricine și oriunde. Sau nu...

Războiul debutase cu stângul pentru arma submarină germană. U15 fusese pintenat în Marea Nordului de către crucisătorul ușor HMS Birmingham în timp ce încerca să atace o grupare de nave. Al doilea submarin, U13, dispăruse fără nici o urmă. Doar U21 reușise să-l scufunde pe HMS Pathfinder. De fapt, cum nu exista încă vreun precedent, nici unul din combatanți nu prea știa ce și cât să ceară de la aceste nave. Mai ales într-o armă atât de atașată de trecut și de tradiții ca Marina...

Ca să contracareze eforturile englezilor de debarcare a trupelor în Belgia, un alt submarin, U9, a primit misiunea să patruleze în lungul coastelor acestei țări. Ziua de 20 septembrie a fost marcată de o avarie suferită de busola giroscopică, astfel că în seara respectivă se găsea în apropierea coastelor olandeze, la 50 de mile de locul care le fusese alocat. Ca să se poată naviga au folosit străvechea busolă a marinarilor de pretutindeni, Steaua Polară. Burnița și vântul care între timp devenise violent i-au obligat să intre în imersiune, la 15 m.

În dimineața zilei de 22 septembrie au ieșit la suprafață, odată cu răsăritul zorilor. Vremea se îmbunătățise. Câțiva nori pluteau prin largul cerului, iar vântul devenise un zefir, care nu împrăștia lunga coloană de fum alb produsă de motoarele cu benzină. Orice navă inamică știa de unde provine și ce reprezintă... Dar acumulatoarele storși de prea lunga navigație în imersiune trebuiau încărcați... Căpitanul navei împreună cu mecanicul șef se plimbau pe puntea îngustă ca să mai respire un pic de aer curat și să-și mai dezmorțească nițel picioarele. Discul soarelui începea să urce la orizont. Echipa de veghe scruta marea cu binoclul, atunci când au fost pronunțate clasicele cuvinte: „Nave la vedere".

Primul ordin al căpitanului a fost să fie oprite motoarele cu benzină al căror fum arăta clar inamicului că un submarin se îndreapta spre el. Și evident că nu cu flori în mână.

„Pregătiți-vă de imersiune !"

Ordinul a sunat clar și vibrant. Toți s-au precipitat să intre în peștele de oțel. După ce bocaportul s-a trântit deasupra ultimului intrat, marea a acoperit submarinul, deși acumulatorii nu fuseseră complet încărcați. Cu atât mai rău...

La adâncime periscopică s-au îndreptat spre ținte. Căpitanul își ridica din timp în timp lungul sparanghel prin care putea să-și ghideze nava. După o observație atentă s-a adresat echipajului care aștepta într-o tăcere încordată: „Sunt 3 crucisătoare ușoare cu câte 4 coșuri". Apoi a sosit ordinul mult așteptat:

„La torpile".

În timp ce uneltele morții erau pregătite, o parte din echipaj se gândea că deși era vorba de niște vase ușoare erau totuși 3, care împreună formau o forță. Iar ei erau doar o biată cutie de conserve. Unii au încercat să braveze spunând că U15 va fi răzbunat...

Comandantul lui U9 și-a manevrat astfel submarinul încât să poată ataca crucisătorul care se găsea între cei doi confrați ai lui, la o distanță de doar 500 de metri. Își ridica doar pentru câteva clipe periscopul, care îl putea trăda, fie direct, fie datorită siajului, apoi îl retrăgea, cu mâna stângă pe butoanele de foc ale torpilelor, iar cu cea dreaptă își potrivea ochiul de sticlă ca să poată ținti.

„Pregătiți-vă de lansare !" a ordonat după un timp care a părut imemorial celor din echipajul lui.

„Toate tuburile au fost încărcate !" a sosit rapid răspunsul din camera torpilelor.

„După ce expediem prima torpilă ne vom scufunda la 14 m. Atenție să nu ieșim la suprafață datorită micșorării greutății submarinului, așa cum au pățit unii după lansare. Și au intrat în gura tunurilor inamicului".

În cele din urmă, la ora 7.20, după ce toți membrii echipajului număraseră secundele cu bătăile inimii, a sosit ordinul atât de mult așteptat: „Tubul 1! FOOC !" și aproape imediat după aceea: „Retrageți periscopul și în imersiune !".

Momentul expedierii torpilei a fost însoțit pe lângă clasicul șoc resimțit în întreaga navă, de priviri rapide spre manometrul care indica adâncimea, ca să vadă dacă nu cumva submarinul țâșnește spre suprafață.

Timpul se scurgea fără să se audă nimic. Intervalul de la lansarea torpilei a părut infinit de lung. Cum distanța era de circa 500 de metri, trebuiau să treacă cam 31 de secunde până la explozie. Unora li s-a părut că a durat peste un sfert de ceas.

Apoi un zgomot surd, urmat aproape imediat de un altul ascuțit. Indiferent de grad, submariniștii nu și-au reținut bucuria. Era evident ce se întâmplase. Dar aproape imediat au realizat că se afla la doar 15 metri sub apă, în apropierea inamicului. Așa că tăcerea cea mai adâncă s-a reinstaurat rapid. Mai ales că o torpilă a explodat la mică distanță de ei, scoțând din uz cârmele. Nu trebuia să te gândești prea mult ca să-ți dai seama cui îi fusese dedicată...

„Revenim în imersiune periscopică" a ordonat comandantul Weddigen, cu o expresie triumfătoare pe chip. Era prima dată când putea vedea cum se cufundă o navă torpilă. Mai târziu acest spectacol îi va deveni familiar.

Prova crucișătorului era deja sub apă. U15 și oamenii lui fuseseră răzbunați!!! HMS Birmingham îi pintenase în timp ce se aflau în imersiune, dar acuma, o navă englezească din aceeași clasă se îndrepta spre adâncuri. Supraviețuitorii se aruncau în mare, sperând să fie culeși de către celelalte 2 nave care se opriră să-i salveze, crezând că, colegul lor călcase pe o mină rătăcită. Fatală imprudență.

În acest timp ofițerul mecanic al submarinului se chinuia să-și mențină nava în imersiune perfect orizontală, folosind în acest scop chiar greutatea membrilor echipajului. Comenzile de „Toți la prova!" sau „Toți la pupa!" s-au succedat într-un ritm alert, declanșând o fugă nebună de-a lungul navei. Toți erau fericiți datorită victoriei și oricum nimeni nu ar fi îndrăznit să crâcnească. În cele din urmă nava a fost stabilizată și au putut trece din nou la atac.

„Tubul a fost reîncărcat!" a sosit mesajul din camera torpilelor.

Prin periscop se putea vedea cum un crucisător stătea pregătit, cu steagul de luptă al Marii Britanii fluturând în vânt. O nouă răzbunare pentru sufletele celor de pe U15. Ofițerul secund al lui U9 a remarcat prin periscop că, de fapt, cele 2 nave rămase nu sunt din clasa crucișătoarelor ușoare Birmingham, ci din cea superioară a crucișătoarelor cuirasate, așa cum demonstrau cele 2 turele.

Weddigen nu a mai stat să comenteze. Cum distanța era de doar 250 de metri a decis să lanseze alte 2 torpile. După doar 35 de minute de la primul atac, a ordonat: „Foc! Retrageți periscopul! Imersiune la 15 metri! Motoarele cu toată viteza pe drum înapoi, ca să nu ne cadă în cap vreeo epavă purtată de curent!".

Sunetul surd al exploziei a răsunat în tot submarinul. Fuseseră inspirați că se retrăseseră la timp, nava condamnată scufundându-se foarte aproape de ei, gata să le cadă în „cap" și să le agate periscopul.

Vocea șefului de echipaj a întrerupt șirul uralelor: „Comandante, cam cât o să mai dureze muzica asta? Nu am putut reîncărca total acumulatoarele și acuma sunt aproape descărcate. Pe pământ, la Tamigii, în apropiere, se găsește o stație de radio recepție care precis că a recepționat mesajele S.O.S. ale navelor distruse și va trimite împotriva noastră vedetele torpiloare".

Cu o figură calmă, dar cu o expresie de voință de neoprit Weddigen a răspuns: „Să trecem la atac! Mai avem 2 torpile în tuburile din prova și încă una în cel din pupa !".

În acest timp un spectacol înfricoșător se oferea periscoapelor submarinului. Două vase mari se scufundau cu pupa înainte. Cel care fusese lovit primul era aproape tot sub apă. Cel de-al treilea crucisător era în apropiere, încercând să pescuiască cât mai mulți din supraviețuitorii aflați în apa care gemea de bărci, unele răsturnate, oameni care înotau disperați sau morți ce pluteau indiferenți în mulțimea de rămășițe care se răspândise.

Navele de luptă nu primiseră încă ordinul să fugă cât mai repede din apropierea vaselor torpilate, dar pe de altă parte, echipajul supraviețuitor văzuse ce se întâmplase și trebuia să bănuiască cam ce soartă li se pregătea.

Fără să mai schimbe vreun cuvânt, Weddigen și secundul lui Spiess, care în viitor va ajunge și el un mare comandant de submarine, încercau să nu se lase impresionați de groaznicul spectacol care puteau să-l vadă, pregătind lansarea ultimelor torpile.

La o oră după prima lovitură, cele 2 torpile din prova au părăsit submarinul. De data asta distanța era în jur de 1000 de metri, așa că au așteptat în imersiune periscopică. După un timp care a făcut echipajul să creadă că rataseră, sunetul surd al unei explozii a răsunat din nou. Cea de-a doua torpilă nu și-a îndeplinit misiunea. Prin periscop au putut vedea că lovitura nu fusese deosebit de reușită, astfel că Weddigen a ordonat întoarcerea submarinului cu pupa spre victimă pentru lovitura de grație, folosindu-și ultima torpilă.

Un nor de fum a cuprins nava condamnată, ca o enormă ciupercă albă. Apoi gigantul cu 4 coșuri s-a înclinat încet spre tribord, cu marinari alergând disperați ca niște furnici pe coca enormă, apoi s-a prelis, parcă cu regret, în apa sărată...

După nici 4 minute totul fusese acoperit de apă... Secvențele filmate au făcut istorie și au îngrozit lumea...

Cu acumulatoarele epuizate submarinul nu mai putea fi menținut în imersiune. Evitând locul naufragiului, s-au îndepărtat apoi au ieșit la suprafață ca să se întoarcă la bază.

A-2-a zi dimineață, în jurul orei 6.30, în timpul efectuării schimbării cartului, o vedetă torpiloare l-a surprins pe U9 la suprafață și a încercat să-l pinteneze. Din fericire pentru el, grenadele antisubmarin nu fuseseră încă inventate. Așa că au putut ajunge cu bine în Germania.

Cum tehnica telecomunicațiilor era la începuturi, iar stația de emisie-recepție a submarinului nu avea performanțele atinse mai târziu, abia atunci au aflat că scufundaserǎ 3 mari crucisătoare cuirasate, HMS „Aboukir", HMS „Hogue" și respectiv HMS „Cressy". Prin singura lentilă a periscopului li se părușerǎ mult mai mici. Dar „cântăreau" aproape 36.000 de tone. Pe aceste nave erau îmbarcați 2.265 de oameni. Doar o treime au putut fi salvați... Și toată isprava a fost făcută de 28 de suflete înghesuite într-o cutie de conserve care nu avea 400 de tone... În nici 75 de minute... Inițial englezii au presupus că cele 3 crucișătoare au fost atacate de 2 submarine. Mult mai târziu s-a aflat că, după ce îi lovise pe cei doi predecesori, periscopul lui U'9, aflat în imersiune, fusese văzut de un tunar de pe HMS „Cressy", care a raportat imediat ofițerului cu artileria. Acesta a deschis focul cu tunul și a încercat să-l pinteneze. Crezând că a reușit să-și răzbune colegii, și-a invitat tot echipajul pe punte să admire scufundarea inamicului, exact când ultimele torpilele plecau spre ținta oprită pentru spectacolul promis...

Membrii echipajului au fost așteptați de o mulțime entuziasmată, fete frumoase cu flori, fanfară, toți ofițerii din port, angajații civili... Chiar și împăratul Germaniei, Kaiserului Wilhem al II-lea, care a decorat personal pe toți membrii echipajului cu Crucea de Fier clasa a 2-a. Inclusiv submarinul, pe al cărui chiosc a fost pictată această mult râvnită și inviidiată decorație.

Comandantul, căpitanul-locotenentul Otto Weddigen a primit Crucea de Fier clasa 1. Orașul lui natal l-a declarat cetățean de onoare...

La 15 octombrie, Weddigen a fost din nou capabil să lovească marina britanică scufundând crucisătorul HMS „Hawke" lângă Aberdeen, 500 de ofițeri și marinari pierzându-și viețile.

Lovitura izbutită a avut imediat efectul unui fulger. Lumea s-a împărțit imediat în două. Țările fără flote puternice au văzut în noua armă o posibilitate reală de contestare a dominației statelor mari, care stăpâneau marea. Submarinul promitea să fie „arma săracilor". „David contra lui Goliath"... Cealaltă parte a trebuit să recunoască urgent noua amenințare și a pornit o luptă fără milă pe toate planurile, inclusiv pe cel propagandistic, prin presă, împotriva submarinelor, acuzându-le printre altele că duc un nou tip de război, murdar, care nu era conform cu legile existente în epocă. De parcă Anglia sau alții nu ar fi avut și ele asemenea nave în dotare...

Dar cine a fost acest personaj care a făcut ca Istoria să se definească ca perioadă înaintea și de după el?

Otto Weddigen s-a născut în ziua de 15 septembrie 1882 în orașul Herford din landul Westfalia, unde a absolvit liceul „Frederic cel Mare". Pe 10 aprilie a fost admis cadet la Școala de Marină din Kiel, „Moltke", pe care a absolvit-o în septembrie 1904, fiind avansat la rangul de locotenent, la excepțional, după ce sărise să salveze un marinar care căzuse peste bord. Pentru eroismul lui a primit medalia „die Rettungsmedallie am Bande" „Medalia Salvării cu bare". La una din inspecțiile trupei instruită de el și-a rupt un braț, dar, în ciuda durerii a continuat să-și desfășoare programul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Amiralitatea a fost impresionată de atitudinea lui, astfel că în iunie a fost numit la comanda canonierei „Vaterland". S-a transferat în arma submarină în iunie 1909, ca ofițer secund pe U9, primind comanda acestuia în mai 1910. În ziua 25 aprilie 1912 a devenit „Kapitän-leutnant".

Era un tip blond, ca marea majoritate a celor proveniți din rasa germană, agil, cu un mod de comportare plăcut și îndatoritor. Cu alte cuvinte un opus al „călăilor" atât de deși în toate Marinele tuturor timpurilor. Lăsa și subordonaților săi privilegiul inițiativei. Mai mult un camarad decât un șef...

După evenimentele descrise mai sus locotenentul Otto Weddigen a continuat să lupte la bordul lui U9. „Recolta" lui de-a lungul celor 9 patrule de după declanșarea ostilităților a constat în 4 nave de război însumând 43.950 t, respectiv 4 nave comerciale care „cântăreau" 12.934 tone. Dar în ceea ce le privește pe ultimele, totul s-a desfășurat în conformitate cu regulile angajamentelor pe mare, după oprirea navei cu lovituri de avertisment, controlul hârtiilor, apoi dacă era cazul scufundarea ei, după ce echipajul a fost coborât în bărcile de salvare, uneori chiar invitându-i la bordul submarinului, tratându-i cu tot respectul cuvenit și aducându-i la țărm...

Datorită realizărilor sale în ziua de 24 octombrie 1914 a primit ordinul „Pour le Merit", fiind primul ofițer din Marină care a primit cea mai mare decorație de război a Germaniei, instituită de celebrul rege al Prusiei, Frederic cel Mare...

În februarie 1915 a primit comanda lui U29, un submarin nou, ultra modern, înzestrat cu toate cuceririle tehnicii acelor vremuri. Dar soarta lui fusese legată de nava cu care își asigurase locul în istorie. Părăsind-o, și-a pierdut și norocul. În ziua de 18 martie 1915 se găsea la prima lui misiune cu noua lui navă, în Marea Nordului, pe lângă Fair Island, pregătindu-și atacul împotriva unui convoi. Privind dintr-un anumit unghi, inamicul a remarcat periscopul ținut prea mult la suprafața mării calme. Așa că cuirasatul HMS „Dreadnought" s-a năpustit cu viteza de 18 noduri, pintenând submarinul. Rupt în două, U29 s-a scufundat pentru ultima dată, împreună cu tot echipajul lui. Era așteptat de multă vreme de către sufletele celor pe care îi trimisese la fundul mării....

După câțiva ani de război a devenit evident că bunul și bătrânul U9 a fost depășit. Așa că a fost retras din serviciul operativ devenind navă școală.

Atunci când politica de reînarmare a Germaniei a fost reluată în 1936, nou-reconstituita flotă de submarine a primit numele de „Weddigen" în onoarea celui care reușise prima mare lovitură...

În cel de al doilea Război Mondial a mai existat un alt submarin, din clasa a II-a, care a purtat același nume, U9, fiind considerat urmașul de drept al vestitului lui predecesor. Așa că a luptat având aceeași decorație pictată pe chiosc.

După ce la fel ca predecesorul lui s-a considerat că e uzat moral pentru războiul contra englezilor, după descompunerea în părțile fundamentale și o călătorie deosebită pe autostrăzile Germaniei și ale Austriei, a fost apoi îmbarcat pe slepuri plutind pe Dunăre ajungând în cele din urmă în Marea Neagră. Cariera lui s-a încheiat în ziua de 20 august 1944 când, surprins la chei și grav avariat de un atac al aviației sovietice, a fost sabordat chiar de echipajul lui în largul Mării Negre, în apropierea portului românesc Constanța unde își avea baza....

În limba germană cuvântul „submarin" se traduce prin „Unterseeboots" adică „vas care navighează pe sub mare". Pentru comoditate, în exprimarea curentă se folosește doar inițiala U urmată de cifra alocată navei respective.

CARACTERISTICI TEHNICE LUNGIME: 57,4 m LĂȚIME: 6 m PESCAJ (la supraf.): 3,1 m VITEZĂ: 15 noduri la suprafață; 10,5 noduri în imersiune DEPLASAMENT: 500 t (la suprafață); 610 t (în imersiune) RAZA DE ACȚIUNE: 2000 Mm ARMAMENT: 6 torpile