Profil color de Bogdan Pătraşcu

Un câine de vânătoare din Grupul 7: GIL

În stânga lt. av. Ion Galea cu logodnica sa, Klara şi sora ei, Magda, lângă Bf-109G-6 roşu la Miskolc, 31 iulie 1945. Pe coada avionului lt. av. Teodor Greceanu şi sub el, la umbră, plin de gelozie, Gil.

Cristian Crăciunoiu

Dedicăm acest material tuturor mascotelor ce au însoțit FARR din Crimeea în iadul Stalingradului şi apoi până în Cehoslovacia, în timpul tragicelor evenimente cunoscute sub numele de Cel de-al Doilea Război Mondial.

Istoria aviației consemnează printre zburători mascotele piloților. Acesta ar fi trebuit să fie şi cazul grifonului pitic Gil, cățelul locotenentului aviator Ion Galea din faimosul Grup 7 Vânătoare. Dar, nu a fost așa pentru că Gil a fost singurul câine cu carnet de zbor şi a avut 142 de ore de zbor cu 47 de ieşiri la inamic...

Nu trebuie să ne mirăm, așa cum există căței care s-au adaptat perfect mersului cu automobilul, au existat şi căței perfect adaptați zborului într-un avion de vânătoare Me Bf-109.

A făcut Estul și Vestul alături de stăpânul și coechipierul său lt. av. Ion Galea.

Pe botul Bf-ului 109 cu numărul 65, Gil, lt. av. Ion Galea şi lt. av. Pop Horia. Lică face scandal pe undeva prin iarbă.

Gil s-a născut probabil în primăvara anului 1942 la Constanța, fiind dăruit slt. av. Ion Galea de o prietenă pentru a nu se simți singur în desele alarme de pe terenul de la Mamala unde se găsea cu Escadrila 52 Vânătoare (Vânători, spun alte surse din arhive). Învață încă de pui să facă baie în mare, în fiecare zi la ora 14. Duce o viață plină de peripeții, aerodromul fiind o continuă sursă de noutăți. La alarme este primul pe aripa avionului lui Galea, ba chiar sare în cabină dornic de zbor. Mecanicii îl îndepărtează cu greu de la postul de zbor, făcând adevărate salturi pe fuselaj.

Nu știm cum a decurs primul zbor dar, dacă ar fi fost după Gil nu ar fi ratat nici o misiune. Se înghesuia în spațiul din spatele scaunului blindat al stăpânului, iar restul de tumbe, zgâlțâieli și șocuri erau o joacă.

În rest era liber să cutrelere spațiile vaste ale aerodromului de pe malul mării alături de Lică, prietenul nedesparțit și camaradul său la bine și la rău. Era câinele lt. av. Gil Marinescu, cel care zbura cu mănuşi de piele așa cum îl văzuse pe Sir Harley Davidson (cdr. George Davidescu), motociclist și liderul de necontestat al eleganței în aviația română, cel care aviza și uniformele.

Adj. av. Alexandru Economu, căzut la 26 iulie 1944 în luptă cu bombardierele americane. Deasupra emblemei Grupului 7, Lică, cel mai bun prieten al lui Gil.

Gurile rele spun că numele cățelului s-ar fi tras de la un moment de spirit: ce plăcere mai mare ai putea să-i faci unui prieten decât să-ți botezi câinele cu numele lui? Vorbe...

Foarte inteligent, cu o minte iscoditoare, Gil a învățat că stăpânul său aprecia ouăle furate din cuibarele cotețelor din gospodăriile apropiate, așa că a devenit un membru al breslei haiducești a câinilor de casă, un ouar, adică hoț de ouă. Situația ar fi putut să-l coste blana de câteva ori, dacă țăranii din zonă nu ar fi fost luați prin surprindere total. Dar ce conta o retragere târâş cu oul în bot sau câteva alicce față de scărpinatul după ureche şi mângâierile lui Galea?

Zilele pline de soare și huzur, cu oase zemoase de la Mamala au trecut atât de repede de parcă nu ar fi fost și a început frontul rusesc cu coji de cartofi, mămăligă, ciorbă de urzici și pâine de secară. De câteva ori, Gil a sărit la ora 14 fix, după radio București în butoiul cu apă de băut provocând și hohote de râs, dar şi blestemele soldaților ce trebuiau să mărșluiască pentru a aduce apă proaspătă de la câțiva kilometri.

„Astăzi postim, nu avem ce mânca", îi spunea trist Galea și Gil se așeza cuminte la picioarele lui, de parcă în acea zi nu s-ar fi inventat mâncarea...

Deși mic, era extrem de activ și imprevizibil. Era singurul câine din FARR care nu se certa cu Terente, dulăul generalului Pipitu, veșnic în inspecție. De aici se alegea cu resturile de la masa câinelui de general, de obicei mofturos. Ba chiar inspecta și el linia de front după general și câinele acestuia, așa cum ne arată fotografiile Serviciului de Propagandă al Armatei. Era momentul în care i se dădea onorul de întreg Grupul 7.

Îl merita. Ce alt câine din armatele aeriene ale lumii mai avea carnet de zbor şi 47 de ieşiri la inamic? O glumă pe această temă, avea să facă epocă. Un tânăr locotenent nou sosit pe front povestea la popotă cum angajase el două Jak-uri, cum doborâse probabil unul și celălalt rupse lupta... ce emoții... ce senzație, etc. Gregar, simpatic, agreat de camarazi şi mereu pus pe șotii, Rează nu prididea cu laudele.

Agasat de atâta lăudăroșenie, gălăgie dar și hârșit de astfel de evenimente, Galea îl întreabă candid: „Dar câte ieșiri la inamic aveți dv., domnule sublocotenent?". Fudul acesta răspunse: „14, domnule locotenent!". Replica a fost promptă: „Până şi câinele meu are mai multe misiuni!". Și, ca un argument suprem, Gil a fost extras de sub masă și pus pe tavă în hohotele de râs și aplauzele întregii escadrile. Fusese rândul veșnicului șugubăț Rează, să o încaseze. Prea le făcuse poante tuturor.

La întoarcerea dintr-o misiune, în vara lui 1943, medicul escadrilei și ambulanța au fost convocate prin radio de Galea după un angajament cu trei LaGG-uri în care, pentru a se eschiva, plecase de la 5000 m aproape de sol. Gil sângera puternic, i se spărseseră timpanele și avea să rămână surd până la sfârșitul vieții... Dar acest lucru nu va schimba afecțiunea sa nesfârșită pentru Galea.

Totul va reintra în normal (normal pentru viața de escadrilă aflată în prima linie). 23 august trece neobservat pentru Gil. Aceeași papă, același stăpân, aceiași soldați exasperați dar și amuzați de trăznăile lui. Aceleași zboruri cu avioanele în care crucile fuseseră înlocuite cu cocarde. Dar, ce puteau să spună ele unui câine pentru care Dumnezeu fusese înlocuit cu un om în uniformă?

Demnă de menționat este povestea lepurelui de casă Costică. Acesta era ținut într-o cușcă de sârmă și soldații îl hrăneau cu iarbă, morcovi și alte verzișuri. Dar, după prima, a doua, a treia zi de supraveghere atentă, Gil a învățat să „opereze" zăvorul și găsind un moment de neatenție al plantonului a deschis cușca. A gonit lepurele și l-a invitat la joacă. Gras, crescut în cușcă acesta a obosit repede, dar Gil tocmai începuse să se amuze. Așa că, după o oră de joacă pe câmp Costică a făcut infarct. Gil a fost dezamăgit pentru că tovarășul de joacă a abandonat, dar soldații au fost îngroziți pentru că trebuiau să-i dea socoteală comandantului. Ce să-i spună? Că Gil învățase să deschidă singur cușca? Era el credul, dar parcă nici chiar așa...

Inspecție de front pentru Grupul 9. Trece dulăul generalului av. Emanoil Ionescu (Pipitu) şi „umil", în speranța participării la un banchet cu multe oase, „smecherul" Gil.

Și asemenea povești ancestrale, totul va merge normal până când a apărut femela... Era frumoasă, tânără, senzuală şi o vor cunoaște pe aeroportul din Miskolc... Era exact ceea ce îi lipsea tânărului locotenent după trei ani de război: senzualitate, sensibilitate, adrenalină... adică exact ceea ce Gil nu putea să-i ofere nicidecum. Era dragoste contra camaraderie. ȘI Gil era intransigent. Făcea totul pentru a goni femela de lângă stăpân. Între cele două suflete ce îl iubeau pe Ion se instalase gelozia. Rezultatul era ușor de anticipat.

La terminarea campaniei în vest și retragerea unității în țară, Gil a fost lăsat la părinții Clarei. Când convoiul s-a pus în mișcare, micuțul grifon a trecut în disperare prin două rânduri de geamuri pentru a ajunge la camioanele cu camarazii de front. S-a tăiat la botič, dar asta nu l-a împiedicat să ajunge la băieți, care indiferenți la ordine au oprit totul pentru a-l recupera pe Gil în urale.

Inutil, întrucât Gil, admonestat a fost închis în pivnița părinților Clarei. Nu a mâncat nimic două săptămâni. A fost hrănit contrar voinței lui și apoi... nu se mai știe nimic...

De la stânga la dreapta: Gil, lt. av. Ion Galea, Lică și lt. av. Pop Horia, în vara anului 1943, la apărarea litoralului.

Gil a avut probabil soarta camarazilor lui de front. Toți și-au făcut datoria față de țară fără să pregetă, și-au dat tinerețea, viața, idealurile și nu au dezertat sau trădat. După război, nimeni nu a mai ținut seama de aceasta. Nu au fost niciodată fasciști și nu au făcut politică. S-au dus acolo unde i-a trimis țara, prin reprezentanții săi.

Foștii inamici i-au apreciat pentru curaj și abnegație. Apoi au venit cei care dezertaseră și s-au numit eliberatori, luptători pentru cauza cea dreaptă, anti..., anti... etc. și i-au trimis în agricultură sau la munci necalificate în cel mai bun caz. Așii au fost trimiși la pușcărie, familiile lor au avut de suferit. Au existat excepții, desigur, dar prea puține.

Chiar și astăzi mai scriu câte unii despre așii pro-aliați sau pro-axă. Nu au existat asemenea aşi. Au existat doar aşi ai FARR, pentru că prin voința sorții, România se găsea în stare de război atunci când a fost târât în conflict și cu Uniunea Sovietică și cu Germania, miza fiind idealul unității naționale.

La elaborarea acestui material au contribuit direct și le mulțumim: Gral. av. (r) Ion Dobran, d-na Klara Galea, pictor de aviație Ion Țarălungă (decedat în 2000).