Blindat sovietic modificat pentru Comandament în Botoșani, august 1944.

**AUTOVEHICULUL BLINDAT DE CERCETARE SOVIETIC**

SCURT ISTORIC. În 1941, V. A. Gracev, constructor-șef la uzinele GAZ din Gorski, U.R.S.S. a inițiat proiectarea unui automobil blindat de cercetare, cu un echipaj de 2 oameni, realizat pe șasiul autoturismului de teren GAZ-64. Pe 10 ianuarie 1942, automobilul blindat BA-64-125 a fost prezentat mareșalului Vorościlov. Datorită timpului record în care a fost realizat prototipul, nu s-a reușit realizarea unei turele pentru acesta, iar armamentul (o mitralieră DT calibru 7,62 mm) a fost montat pe un suport fixat pe plafonul cutiei blindate, trăgătorul fiind protejat de o cazematǎ blindată fixă.

Modelul BA-64-125 a intrat în serviciu în vara anului 1942, la unități de cercetare. Din iarna anului 1943, el a fost înlocuit în fabricație cu derivatul BA-64B, realizat pe șasiul autoturismului de teren GAZ-67 și care dispunea, în sfârșit, de o turelǎ rotativă.

Au existat și unele derivate ale modelului BA 64, astfel: - BA-64G (sau BA-64B j-d) varianta ce se putea deplasa și pe calea ferată, prin intermediul a două punți suplimentare demontabile, echipate cu roți pentru cale ferată, care se prindeau de puntea față respectiv spate a autovehicolului; a fost produsă la GAZ, la începutul anului 1943;

BA-64B (varianta Biksunsk) tot pentru deplasare combinată, șosea/cale ferată, dar la această variantă roțile suplimentare se prindeau direct în locul roților normale; a fost produs un prototip în decembrie 1942;

-BA-64Z varianta pentru acțiuni pe timp de iarnă, cu schiuri în locul roților din față;

- BA-64E - varianta fără turelă, pentru desant aerian, capabilă să transporte 6 oameni în afară de șofer, care debarcau printr-o ușă practicată la spatele cutiei blindate;

BA-64D varianta înarmată cu o mitralieră DSK, calibru 12,7 mm, dispusă într-o turelă cu dimensiunile ceva mai mari;

- BAS-64B-varianta pentru comandament, fără armament;

- Unele BA-64-125 au fost transformate în mașini de comandament (fără a primi o denumire specială) prin eliminarea părții de sus a cutiei blindate, montarea scaunelor, a banchetei spate și a parbrizului rabatabil de la Schwimmwagen.

BA-64 a fost folosită de trupele sovietice pe toată durata celui de-al doilea război mondial. După aceea, multe exemplare au ajuns în dotarea unor țări din cadrul tratatului de la Varşovia, comuniste sau cel puțin cu o orientare pro-comunistă sau pro-sovietică. Coreea de Nord a folosit BA-64B pe timpul războiului din anii '50.

**COMPUNERE ȘI DESCRIERE.** BA-64B (prezentată în desene) a fost realizată pe șasiul standard al autoturismului de teren GAZ-67, fără ca acestuia să i se aducă vreo modificare.

Motorul era de tip GAZ-MM cu puterea de 50 CP la 2800 rotații/minut, cu 4 cilindrii în linie, în 4 timpi, răcit cu apă, funcționând cu benzină C.O.75. Rezervorul de benzină permitea parcurgerea a 560 km pe șosea. Fluxul de aer pentru radiator era reglat prin intermediul a 4 jaluzele mobile, una dintre ele având un orificiu pentru trecerea manivelei de pornire a motorului.

Transmisia mecanică acționa ambele punți (vehiculul avea tracțiune integrală), puntea spate fiind cuplată permanent, iar puntea faţă se cupla prin intermediul unui angrenaj comandat de o manetă. Roțile erau de tip GAZ-M1, cu cauciucuri cu cameră care permiteau atingerea vitezei maxime de 80 km/h pe șosea. În situații de luptă, acestea se înlocuiau cu roți cu cauciucuri pline, tip GK, ce rezistau la gloanțe și la temperaturi de 100-120° Celsius, dar reduceau viteza maximă la 40 km/h.

Suspensia era de tip arcuri cu foi.

Echipamentul electric avea circuitul de 12V. Farul era preluat de la GAZ-67 sau de la ZIS-5, dar uneori au fost folosite și alte faruri sau chiar faruri de captură.

Pe șasiu era prinsă o cutie blindată realizată din plăci de blindaj asamblate prin sudură (nu cunosc grosimea acestora, dar bănuiesc că nu era mai mare de 15 mm în partea frontală). Era divizată în trei: compartimentul motor în față, camera de conducere și camera de luptă.

Accesul la motor se realiza printr-un oblon situat pe partea superioară. Judecând după dimensiunile acestuia, cred că unele operațiuni de reparare/întreținere la motor erau cam dificile. La partea din față a oblonului era sudat un mâner pentru ridicarea acestuia.

Camera de conducere era ocupată de șofer, al cărui scaun (preluat de la GAZ-67) era dispus exact pe axul mașinii. Accesul în interior se făcea prin două uși ce se deschideau spre înapoi. Șoferul dispunea de un oblon de observare spre înainte și două orificii cu capac pentru tragerea cu pistolul. În partea din față a tavanului era dispus un ventilator, protejat de un capac blindat bombat.

Camera de luptă era ocupată de mitralior. În centrul ei se afla coloana centrală fixă a afetului mitralierei. Mitraliorul stătea pe un scaun de motocicletă, reglabil în înălțime, care era prins la partea superioară rotativă a afetului mitralierei.

Turela, deschisă, era confecționată din plăci de blindaj de 10 mm, îmbinate prin sudură. Se putea roti la 360 de grade, dar nu avea un mecanism de rotire; mitraliorul o rotea împingând cu picioarele în podea. Pe plăcile laterale erau amplasate două aparate de observare din sticlă incasabilă "Triplex". Turela se putea bloca în direcție prin intermediul unei manete dispuse în față pe coloana fixă a afetului. Pe timp rău, se acoperea cu o prelată ce se prindea la partea superioară prin intermediul unor curele și a unor scoabe sudate la turelă.

Armamentul era compus dintr-o mitralieră Degteariev DT, Model 1929, calibru 7,62 mm, cu unitatea de foc de 1260 cartușe (20 încărcătoare a câte 63 cartușe).

Mitraliera putea fi ridicată pentru a executa trageri antiaeriene. De asemenea, putea fi demontată pentru a se trage cu ea din afara vehiculului, în care caz i se fixa un afet biped. Mitraliera DT (arma standard pentru blindatele sovietice) era simplă, foarte sigură în funcționare și necesita o întreținere redusă. Funcționa pe principiul recuperării gazelor arse, iar închizătorul se încăvora cu plăcuțe laterale. Dezavantajul consta în soluția de alimentare cu cartușe adoptată, cu încărcător tambur. Acesta se bloca uneori pe timpul tragerii (totuși, uneori se debloca la fel de ușor, cu un pumn zdravăn!), iar încărcarea lui cu cartușe se realiza greoi, cu ajutorul unei plăci rotunde pentru fixarea părții centrale a încărcătorului. Încărcătoarele ocupau mai mult loc (la același număr de cartușe) față de cutiile cu benzi standard de 200 cartușe. Echipajul era înarmat cu pistoale TT Model 1933, calibru 7,62 mm sau revolvere Nagan calibru 7,62 mm. Pentru autoapărare dispuneau de 10 grenade defensive tip F-1. În mod sigur, mai aveau și un pistol de semnalizare, dotare indispensabilă pentru un autovehicul de cercetare.

Unele vehicule au fost dotate cu stații radio tip 12-RP. Montarea acesteia reducea din unitatea de foc (se monta în locul rastelului încărcătoare). Antena era dispusă pe placa dreaptă/spate a turelei și depășea partea superioară a turelei cu 850 mm. Deși o stație radio este absolut necesară pe o mașină de cercetare, totuși puține BA-64 au fost dotate cu așa ceva. 12-RP erau folosite și pe tancuri și autotunuri, astfel că era o lipsă cronică de astfel de echipamente. În plus funcționarea era defectuoasă și capricioasă, iar bătaia cam prea redusă pentru o mașină de cercetare.

Greutatea mașinii echipată de luptă era de 2.425 kg. Urca pante de 30 grade, traversa pante 25 grade, trecea banchete (ziduri) și vaduri de 0,9 m.

**VOPSIRE ȘI ÎNMATRICULARE.** Schema standard de vopsire era cu verde pentru cutia blindată și turelă și negru pentru șasiu, elementele transmisiei, suspensiei și echipamentului de rulare, far, claxon și lampă de stop. Interiorul era vopsit alb, cu tablou de bord negru.

Stelajele și celelalte elemente dispuse în camera de luptă erau vopsite în general alb, dar puteau fi și negre. Stingătorul de incendii era roșu.

Iarna, cutia blindată și turela erau vopsite cu alb. În cele mai multe cazuri, acoperirea nu era completă, mai erau vizibile porțiuni mari de vopsea verde.

Unele vehicule au fost vopsite în culori de camuflaj verde/negru sau verde/maro.

La ruși, pe vehicule erau vopsite diferite numere de front, semne tactice, embleme de gardă, lozinci în diferite culori (predominau albul și galbenul).

"Slava Stalina" și "Kavkaz-Berlin" (cu alb, pe același vehicul) a fost un BA-64B din armata sovietică, prezent la o paradă la Berlin, în fața Reichstag-ului, pe data 20.05.1945. "718 Alb" a fost un BA-64B din armata nord-coreeană, capturat de trupele americane în 1950. Ambele vehicule sunt vopsite în schema de camuflaj standard, cu verde.

**ÎN ARMATA ROMÂNĂ.** Datele de care dispun despre prezența acestui blindat în armata română sunt sărace. La data de 15.11.1947, se aprecia că armata română are nevoie de 310 autovehicule de cercetare, având în dotare doar 42, de proveniență germană, toate cu necesități de reparații. Probabil că, pentru completare, au fost cumpărate, după 1949, un număr necunoscut de BA-64B Model 1943, care au fost repartizate unor subunități de cercetare. Ele nu au dat satisfacție (blindajul era prea greu față de puterea motorului, iar capacitatea de transport și mobilitatea în teren erau reduse), astfel că în octombrie 1958 au fost scoase din serviciu. Autoșasiurile au fost transformate în autoturisme de teren, iar plăcile de blindaj au fost folosite pentru diverse reparații.

Dan Hoiu

Cum se numește vehicolul din imaginile de sus?

Precizăm că fotografiile au fost luate în 1962 la manevre. Se observă clar înmatricularea românească pe vehicolul de fabricație sovietică.

Cititorii sunt solicitați să elaboreze și un material, cu caracter modelistic, pe această temă. Redacția pune la dispoziție încă 20 de poze alb-negru și color.

1. Capacul orificiului de tragere cu pistolul 2. Lampa de stop 3. Priză de aer pentru calculator 4. Tobă de eșapament 5. Oblonul șoferului 6. Claxon 7. Capac de acces la busonul de umplere al rezervorului de benzină 8. Pâlnie de benzină 9,34. Rastel pentru 6 încărcătoare de mitralieră 10,25. Rastel pentru grenade 11. Trusă sanitară 12. Aparat de vedere 13. Afetul bipied al mitralierei 14. Baterie de acumulatori de 12V 15. Aparatul de vedere al șoferului 16. Pompa de umflat cauciucuri 17. Stingător de incendii 18. Cutie pentru scule/acte (pe ambele usi) 19. Maneta frânei de mână 20. Mecanismul de închidere a ușii 21. Mânerul capacului orificiului de tragere cu pistolul 22. Mitraliera DT 23. Colectorul de tuburi trase 24. Discul de încărcare a încărcătoarelor mitralierei 26. Rastel pentru 5 încărcătoare de mitralieră 27. Rezervorul de benzină 28. Scaunul mitraliorului 29. Maneta de cuplare a punții față 30. Maneta schimbătorului de viteză 31. Scaunul șoferului 32. Manivela de ridicare a mitralierei 33. Coloană cu sector dintat pentru ridicarea mitralierei în poziție de tragere AA 35. Cutie pentru 4 aparate de vedere "Triplex" 36. Coloana centrală fixă a afetului mitralierei 37. Butonul de soc 38. Maneta de deschidere a oblonului șoferului 39. Tabloul de bord 40. Pedala de accelerație 41. Pedala de ambreiaj 42. Pedala de frână 43. Pompa manuală de combustibil

**Kit Report:**

**PANZER IV AUSF. H GERMAN MEDIUM TANK** ITALIERI, scara 1:35, kit număr 236

Modelul se prezintă ambalat în stilul clasic ITALIERI, într-o cutie de carton închisă cu folie de plastic, ceea ce face imposibilă analiza preliminară a conținutului. Prețul, puțin cam piperat pentru un începător, dar rezonabil pentru un kit de o asemenea dificultate, poate constitui o frână în calea cumpărării modelului. Ilustrația de pe cutie, ce prezintă un foarte corect Pz.Kpfw.IV Ausf.H din a doua serie de fabricație, poate fi însă un factor decisiv în cumpărarea kit-ului, parcă oferind o garanție a calității conținutului.

Odată însă prețul achitat și după deschiderea cutiei în liniștea camerei proprii, apar surprizele. Instrucțiunile de ansamblare sunt clare, precise, ușor de urmat - nu se poate cere mai mult. Schemele de vopsire sunt însă dezamăgitoare - culorile sunt indicate corect iar camuflajele sunt veridice (dacă ținem cont de faptul că pentru tancurile germane din cel de-al doilea război mondial nu existau scheme standard de camuflaj; doar culorile erau standardizate, restul era lăsat la latitudinea echipajelor), se încearcă prezentarea unor tancuri din unități diferite (colița de decal-uri are însemnele a trei unități), dar aceste unități nu sunt identificate, cum nu sunt indicate nici locurile și momentele în care au acționat respectivele tancuri.

Analiza decal-urilor ne mai poate readuce zâmbetul pe buze, sunt de o calitate foarte bună, practic ireproșabilă.

O primă și sumară analiză a componentelor kit-ului ne poate chiar entuziasma! Foarte multe piese, unele foarte detaliate, iar calitatea execuției pare ireproșabilă. Dacă trecem însă la o analiză atentă, dezamăgirea poate fi foarte mare pentru un modelist chitibușar. Pentru că modelul din cutie nu este în nici un caz un Ausf.H!

Există detalii foarte incorecte (grinzile longitudinale de pe podeaua cutiei blindate, spatele turelei, rolele de susținere a șenilei), altele insuficient detaliate (spatele cutiei blindate), cu urme de pin-uri de aruncare, unele subdimensionate, dar ceea ce este cel mai dezamăgitor - care nu pot fi folosite pentru un Ausf.H. Și acestea sunt cele mai multe, începând cu tunul care este prea scurt!

Ce s-a întâmplat de fapt? ITALIERI mai are un kit, mai vechi, ce reprezintă un (destul de corect) Pz. Kpfw. IV Ausf.F-2. Pe baza lui a mai dezvoltat unele derivate, cum ar fi Jagdpanzer IV. Dorind să scoată un kit nou cu cheltuieli minime (este adevărat că modelele ITALIERI sunt în general mai ieftine decât cele similare de la alte firme), firma a preluat pur și simplu unele dintre vechile matrițe de la F-2 și a adăugat unele piese care să permită realizarea unui H (după părerea mea, sarcina imposibilă pentru un modelist de calibru ușor sau mediu) fără a corecta multitudinea de diferențe mărunte dintre un F-2 și un H. De fapt, din acest kit se poate scoate, foarte ușor, un F-2 rezonabil.

Ce vă recomand? Dacă sunteți un începător căruia nu-i prea pasă de absoluta corectitudine a detaliilor modelului și vă ține buzunarul, cumpărați acest kit; odată montat și vopsit, cu Schurzen-ele pe el, arată spectaculos! Dacă însă sunteți un modelist înrăit și cu pretenții, ori vă lăsați păgubaș și căutați o ofertă mai bună (vechiul kit TAMIYA Panzer IV H este mult superior calitativ și destul de ieftin, iar noul kit nu poate fi decât excelent dar foarte piperat la preț), ori pregătiți-vă intens sufletește pentru o muncă de conversie și corectare care vă va cam scoate peri albi!

DAN ILOIU

**Mi-4 în FARPR**

Mihail Mil, al cărui birou de proiectare își continuă activitatea și acum, dar în mai mică măsură pentru că au dispărut spaimele războiului rece și odată cu ele cererea mare de mașini dedicate în primul rând unor utilizări în scopuri militare, este probabil unul din cei mai cunoscuți proiectanți și constructori ruși de elicoptere, atât prin numărul de tipuri realizate în fosta URSS cât și prin volumul impresionant de mașini fabricate în variante civile și mai ales militare (fapt favorizat și de cerințele uriașe ale continentului constituit de Uniunea Sovietică).

După ce, în 1947, a fost numit șef al unui birou de proiectare independent, Mihail Mil a răspuns mai întâi de elaborarea documentației și apoi de punerea la punct a unui elicopter cu indicativul GM-1 schimbat ulterior în Mi-1. De subliniat că Mi-1 a fost primul elicopter în configurație convențională cu un singur rotor principal și rotor anticuplu de coadă, intrat în producție de serie în Uniunea Sovietică.

Construit atât pentru utilizări civile, dar mai ales militare, Mil Mi-1 (cod NATO "Hare") s-a bucurat de succes intern și pentru export, ajungând să fie fabricate, în total, peste 2500 de exemplare. Producția s-a desfășurat în URSS și apoi în Polonia, care a preluat licența în perioada 1954-1955, alocându-i-se și un nou indicativ, respectiv SM-1.

În Registrul Civil Român de Înmatriculare figurează numai un singur elicopter de acest tip și anume YR-SMA, construit în Polonia, înmatriculat în 1959 și radiat în 1966, după casare.

În 1951 s-a trecut la proiectarea unui elicopter cam de patru ori mai mare decât Mi-1, tot convențional, elicopter ce a primit indicativul Mi-4. Prototipul său a executat primul zbor în luna mai 1952, asemănarea cu elicopterul realizat de firma Sikorsky sub indicativul S-55 fiind izbitoare. De remarcat însă că aparatul american avea o greutate cam pe jumătate față de cel sovietic.

Fabricat inițial în variante pentru misiuni de asalt și transport de trupe, elicopterul Mil Mi-4 (cod NATO "Hound") este prevăzut, la partea din spate, cu trape rabatabile pentru a simplifica și ușura încărcarea vehiculelor și a mărfurilor sau urcarea celor 14 soldați ce pot lua loc în cabină.

Caracteristica după care pot fi ușor recunoscute elicopterele Mi-4 militare este gondola ventrală în care se pot instala diverse agregate și aparatura de navigație sau alte echipamente, deși inițial era prevăzută pentru a adăposti un navigator sau observator.

Un alt element interesant este faptul că toate variantele Mi-4 pot fi echipate și cu niște perne pneumatice. Aceste perne sunt montate astfel încât roțile depășesc nivelul lor și elicopterul devine capabil să execute operații amfibii.

Forțele Aeriene Militare ale URSS au fost destinatarul principal pentru acest tip de aparat, primind în dotare un mare număr. La export, Mi-4 a fost livrat în peste 20 de țări, printre care și România, în special țări din Pactul de la Varșovia, după cum era de așteptat, sau țări din lumea a treia pe care Uniunea Sovietică încerca să le atragă încet-încet mai aproape de așa numitul "Lagăr Socialist".

Astfel, la începutul anilor '80 figurau în dotarea Forțelor Aeriene Militare Române, 20 elicoptere Mil Mi-4 "Hound" în timp ce în Registrul Civil fuseseră